Pop Iulia Cristina

DOI POLI DE PUTERE IN EUROPA

LUDOVIC AL XIV-LEA ,,,REGELE SOARE’’
PETRU CEL MARE , ÎNTÂIUL REVOLUŢIONAR

Secolul al XVIII-lea in Europa a fost numit „Secolul Luminilor”, întrucât gânditorii din această
perioadă considerau că progresele spiritului uman „luminează” omenirea. Oamenii erau interesați de
știință și doreau să afle cât mai multe despre lumea înconjurătoare.
Ludovic al XIV-lea ,,,REGELE SOARE’’-Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ

Splendoare, ordine și cinism. Sau eleganță, devotament și drept divin. Sau soare, artă și
consecvență. Toate aceste cuvinte luate împreună constituie un tablou al celui considerat la naștere,,
Darul lui Dumnezeu’’, pentru că a venit în această lume la 23 de ani de căsătorie a regelui Ludovic al
XIII-lea și a soției sale, Ana de Austria. E vorba despre Ludovic al XIV-lea. Caracterizarea venită din
partea lui Napoleon – „singurul rege al Franței care merită titlul de monarh” – îl prezintă pe Ludovic ca
omul care avea abilitățile de a „sfinți” locul unde domnea.
Secolul lui Ludovic al XIV-lea

Domnia lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715), stãpân al Franței, atunci cel mai puternic din
Europa, reprezintã, neîndoielnic, o epocã de glorie militarã, literarã, artistică. Timp de 54 de ani, regele
s-a devotat în întregime conducerii statului. El controla totul de la mișcările trupelor, la construcția
drumurilor și până la vestimentația de la curte. Ludovic al XIV-lea a dorit și a reușit să devină un „mare
rege”, stabilindu-și puterea personală și dând forma finală a unei monarhii absolute. Urmând politica
de prestigiu, a construit Palatul Versailles, a patronat artele și literatura și a purtat războaie de cucerire.
În cele din urmă, rezultatele nu sunt atât de evidente, dovadă fiind „autocritica” sa la sfârșitul vieții sale.
Împreună cu moartea sa, intrăm într-o nouă eră istorică și este de remarcat faptul că contemporanii săi au
fost conștienți de acest lucru. Convins că puterea lui provine de la Dumnezeu și că nu era obligat să dea
rapoarte muritorilor, a dorit să aibă puterea absolută și a ales Soarele ca emblemă, de unde și porecla
Regele Soarelui și ca deviz cuvintele latine „Nec pluribus impar” („incomparabil” , "mai presus de
toate").
În timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, Franța a devenit un model de civilizație pentru clasele
posesoare din întreaga Europă. Cu toate acestea, toată viața intelectuală și artistică se afla sub controlul
regal; diverse „academii” au devenit intermediari.
Franța-Monarhie absolută

Forma de monarhie absolută stabilită de Ludovic al XIV-lea a fost menținută până la sfârșitul
„vechii ordine”. Regele nu a admis la putere nobilimea intitulată, după ce a „îmblânzit-o” cu funcții de
curte. Prin urmare, ei erau complet dependenți de voința regelui. Cele mai cunoscute sunt Colbert,
ministrul finanțelor și economiei și Louvois, ministrul războiului. Regele Soare a fost propriul său
prim-ministru. Se ocupă personal de introducerea unor reforme legale. Grande ordonnance de
Procédure civile din 1667, cunoscut și cu numele de Code Louis, era un cod civil uniform, valabil pentru
întreaga țară, fiind primul de acest fel. Tratează cele mai variate domenii : botezul, căsătoria,
înmormântarea, compilarea registrelor statului (opuse registrelor bisericii). Codul Louis a jucat un rol
important în istoria legală a Franței, fiind baza Codului Napoleon, pe care Napoleon Bonaparte îl va
promulga la începutul secolului XIX, Codul Napoleon va fi la rândul său baza esențială pentru
constituirea dreptului modern.
În provincii, a limitat puterea guvernatorilor și le-a lăsat doar îndatoriri onorifice. Toată puterea
reală a fost concentrată în mâinile „administratorilor de finanțe, justiție și poliție”, pe care i-a numit și
demis din proprie voință.
În sfera religioasă, Ludovic al XIV-lea a căutat să-și impună voința și opinia asupra tuturor. El a
intrat în conflict cu Papa pentru controlul Bisericii Catolice din Franța. El i-a persecutat pe janseniști, În
1685, a revocat Edictul de la Nantes, prin care Henric al IV-lea acorda libertatea religioasă
protestanților. Acum au fost obligați să-și schimbe credința, mulți au emigrat.
Politica externă a lui Ludovic al XIV-lea

In căutarea gloriei lui, Ludovic al XIV-lea a cufundat țara în războaie repetate și costisitoare. Spre
sfârșitul domniei sale, o coaliție de puteri europene s-a ridicat împotriva lui, care aproape l-a zdrobit.
El a anexat Franche-Comté, luat din Spania, mai multe orașe din Flandra, precum și Strasbourg.
Puterea lui Carol al II-lea s-a extins asupra Spaniei cu colonii (America, Filipine), peste Țările de Jos
(Belgia actuală), atât Sicilia, cât și Ducatul de Milano din Italia. Temându-se de prăbușirea acestui
imperiu și știind că Franța nu va tolera că aceste posesiuni, la fel ca în timpul lui Carol al V-lea, s-au
contopit cu țările austriece ale Habsburgilor și cu coroana imperială, muribundul Carol al II-lea a lăsat
moștenirea nepotului lui Ludovic al XIV-lea, ducele de Anjou.
Ludovic al XIV-lea a sacrificat interesele Franței de dragul gloriei dinastiei, deoarece a avut
ocazia să pună mâna pe Olanda.

Sfârșitul domniei lui Ludovic al XIV-lea

Războaiele constante și mai ales ultimul numit Războiul Succesiunii Spaniole au devastat țara.
Sărăcia a crescut din cauza câtorva ani slabi și, în special, din cauza iernii geroase din 1709. Sarcina
impozitelor a căzut aproape exclusiv asupra „nobililor”, în timp ce clerul, nobilii și o parte a burgheziei
au fost scutiți de acestea.
La sfârșitul domniei sale, Ludovic al XIV-lea a încercat să introducă impozite plătite de toată
lumea în funcție de venit (capitație, zeciuială), dar proprietățile privilegiate au scăpat în scurt timp de
ele, iar partea care a căzut asupra altora a crescut și mai mult.
„Soarele” a apus la 1 septembrie 1715, pe când avea 76 de ani, şi a fost înmormântat în grabă;dar
cu o moștenire ce se simte încă în aerul Parisului și al Europei. Sic transit gloria mundi, spune un dicton
latin, însă Regele-Soare a rămas în istoria umanității prin eficiența absolutismului său, considerat de
drept divin, și mai ales prin stilul impregnat culturii franceze.

PETRU CEL MARE , ÎNTÂIUL REVOLUŢIONAR – Constructorul Rusiei

 Rusia lui Petru cel Mare(1672–1725) a făcut primii paşi spre transformarea în mare putere
mondială. Din punct de vedere cultural s-a ajuns la crearea unui amalgam unic între influențele ambelor
continente – iar o contribuție importantă a avut-o Petru cel Mare, în timpul căruia Rusia a trecut printr-
un intens proces de europenizare.
Petru a fost profund impresionat de tehnologiile avansate, măiestria militară și priceperea în
conducerea afacerilor statului din Europa de vest. A studiat tacticile și fortificațiile occidentale și a
înființat o armată de 300.000 de miltari aleși numai dintre supușii săi, înrolați pe viață. În 1697-1698, a
fost primul principe rus care a vizitat Europa Occidentală, unde el și anturajul său au făcut o impresie
profundă. După această călătorie, Petru și-a luat titlul de împărat iar numele oficial al țării a fost
schimbat în Imperiul Rus în 1721.
. Efectele procesului de occidentalizare

Domnia lui Petru a cunoscut formarea unei clase urbane educate similare în anumite privinţe
burgheziei occidentale, însă nu a schimbat cu nimic situaţia deplorabilă a ţăranilor ce reprezentau marea
masă a populaţiei. În schimb ea a favorizat sporirea mobilităţii sociale, în administraţie sistemul de
promovări fiind reorganizat aidoma celui militar.
Cu 4 ani înainte de a deceda, în 1721, Petru a renunţat la titlul de ţar şi s-a proclamat Împărat al
Rusiei, trasând practic destinul viitor al ţării – ce se se va extinde tot mai mult în spaţiul european şi va
ajunge să deţină un rol important în peisajul tulburărilor interne ale acestuia. Iar domnia lui Petru cel
Mare reprezintă punctul de plecare al acestei politici, fără de care ar fi destul de greu de crezut că Rusia
ar fi putut atinge acelaşi nivel de influenţă, cel puţin în ceea ce priveşte Europa.
Intensa modernizare a Rusiei

Petru a vizat şi sporirea puterii sale după modelul occidental al absolutismului monarhic, dorind
să transforme Rusia într-un stat centralizat. Și-a reorganizat forma de guvernământ după ultimele
modele occidentale, transformând Rusia într-un stat absolutist. El a înlocuit Duma boierilor (consiliul
nobililor) cu un Senat format din nouă membri. A făcut reforma in administrație, apărând noi provincii
și districte. Petru a dat ca sarcină noului numit Senat colectarea taxelor și impozitelor. În timpul domniei
sale, sumele colectate la bugetul statului au crescut de trei ori. Ca parte a reformelor, Biserica Ortodoxă
Rusă a fost incorporată parțial în structura administrativă a statului, transformând-o într-o unealtă a
guvernării. Sistemul fiscal a fost şi el eficientizat prin stabilirea de taxe fixe ce trebuiau plătite către
stat;numărul acestora era însă abundent şi nu diferenţia după categoriile de avere. Europenizarea Rusiei
a fost marcată de fondarea şi mutarea centrului admnistrativ al statului la Sankt Petersburg, oraş pentru
care Petru a ordonat construirea pe modelul marilor metropole pe care acesta le vizitase.
Petru cel Mare a murit în 1725, lăsând o situație neclară a succesiunii și un imperiu sleit de puteri.
Domnia sa a adus în prim plan problemele rămânerii în urmă a Rusiei în comparație cu statele
occidentale, a oportunității reformelor descrise mai sus și a multor altora pe care au trebuit succesorii săi
să le rezolve. Totuși, Petru cel Mare este cel care a pus bazele statului modern rus.

BIBLIOGRAFIE
  Gurevich J. „Sensul domniei lui L. XIV și personalitatea sa”;
 Roman L., Testamentul lui Petru cel Mare, Editura Tipografia Buciumului, Iași, 1892
 Trachevsky A. „Politica internațională în epoca lui Ludovic al XIV-lea” („J. M. N. Pr.,
1888, nr. 1-2).

SITOGRAFIE

Link-uri

 // Dicționar enciclopedic al lui Brockhaus și Efron: în 86 de volume (82 de volume și 4

suplimentare). - SPb. , 1890-1907.

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/ludovic-al-xiv-lea-primul-rege-al-europei

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/rusia-lui-petru-cel-mare-primii-pasi-spre-
transformarea-in-mare-putere-mondiala