COLEGIUL NAŢIONAL,,MIHAI EMINESCU”

O PERSONALITATE A RENAŞTERII

FRANCESCO PETRARCA

LA MIA DOLCE LAURA

GLORIE ŞI DRAGOSTE

Motto:

„Dragostea m-a plouat cu lacrimi pe faţă

Şi m-a bătut cu vânt de suspine…”

AUTOR: POP IULIA-CRISTINA

CLS. A XII-A B

Baia Mare

2021
 CUPRINS

Pagina

I -INTRODUCERE 1.

II –DATE BIOGRAFICE 1.

III – DATE DESPRE CREAŢIA SA 2.

IV – UN OM AL RENAŞTERII 4.

V - LA MIA DOLCE LAURA

GLORIE ŞI DRAGOSTE in ,,CANŢONIERUL” 5.

VI- MĂIESTRIA VERSULUI ŞI A EXPRIMĂRII 9.

VII – CONCLUZIE 11.

VIII- FRANCESCO PETRARCA
CANZONIERE(fragment) 12

IX -REFERINTE BIBLIOGRAFICE 13.

SITOGRAFIE
 Francesco Petrarca
Canţonierul

,Eu sunt încă unul dintre mulţi, deşi, prin toate mijloacele, încerc să devin unul dintre puţinii”.

Francesco Petrarca

I-INTRODUCERE

Renaşterea este denumirea curentului de înnoire socială Şi culturală care a apărut în Europa la
sfârŞitul Evului Mediu, în secolele al XV-lea Şi al XVI-lea, înnoire caracterizată prin reînviorarea
interesului pentru cultura Şi arta antichităţii clasice.
,, In lumea poeţilor, Petrarca a domnit secole in şir. A exemplificat ceea ce trebuie să fie un poem
liric – o izbucnire scurtă de pasiune, dezvoltarea unui singur gând, simbol sau fantezie in cadrul unei
forme fixe şi anevoioase. Dar formula mai este valabilă si astăzi. Niciun alt poet din nicio perioadă nu a
exercitat o influenţă att de durabilă şi att de indelungată. Petrarca a contribuit la definirea şi formarea
sensibilităţii moderne, la aprecierea frumuseţii naturii, a senzaţiei de mister din realitatea cotidiană, la
idealizarea iubirii romantice, la cizelarea introspecţiei.” (Morris Bishop, Petrarch and His World).
Întoarcerea poeţilor şi filosofilor Renaşterii spre Antichitate poate fi interpretată ca experienţă
orfică, câtă vreme reprezintă căutarea şi reînvierea unui ideal de viaţă şi artă pierdut în noaptea timpului.
Italianul Francesco Petrarca este poetul cărturar renascentist care şi-a consacrat întreaga viaţă recuperării
moştenirii literare a Antichităţii, cu aceeaşi pasiune cu care Orfeul mitic, coborând în Infern, încearcă s-
o reînvie pe Euridice.

II – DATE BIOGRAFICE
Francesco Petrarca, născut pe 20 iulie 1304 la Incisa, a fost un scriitor, poet si umanist italian din
secolul al XIV-lea, unul din cei mai importanti poetilirici ai literaturii italiene. In special forma perfecta
a sonetelor sale s-a impus si in afara spaţiului de limba italiană, influienţănd lirica europeană ("Il
Petrarchismo")
După copilăria petrecută in Toscana, in 1311 familia se mută la Carpentras, in Franţa, aproape de
oraşul Avignon, unde Petracco speră să obţina o slujbă la curtea papală, care îşi avea in acel timp sediul
1
în Avignon. Deşi avea înclinaţii literare, manifestate precoce in studiul autorilor clasici şi in compuneri
ocazionale, Francesco este trimis mai intâi la Montpellier, apoi la Bologna, pentru a studia Dreptul civil.
După moartea tatălui, Petrarca se intoarce la Avignon, unde intră in serviciul Bisericii.
In ziua de 6 aprilie 1327, o intâlneşte, in biserica Sainte Claire din Avignon, pentru prima dată pe
Laura (probabil Laure de Noves), pentru care dezvoltă o pasiune, devenită legendară prin trăinicia şi
puritatea ei. In jurul anului 1330, dedicat carierei ecleziastice, devine capelanul cardinalului Giovanni
Colonna, ce aparţinea unei ilustre si influente familii romane. Intreprinde numeroase călătorii prin Italia,
Franţa, Olanda şi Germania. La Lüttich descoperă două Oraşii ale lui Cicero.
Paralel cu formaţia sa culturală, se angajează şi in activitatea politică, iniţiind campania pentru
intoarcerea sediului pontical de la Avignon la Roma. La Neapole, sub patronajul regelui Robert d'Anjou,
organizează manifestări literare, in cursul cărora citeşte din poema eroica "Africa" (1340), susţine
discutii asupra poeziei, artelor şi autorilor clasici. In ziua de 8 aprilie 1341, senatorul Orso
dell'Anguillara îl incoronează ca "Magnus poeta et historicus". In 1343, în trecere prin Verona,
descoperă primele 16 cărţi ale Epistolelor lui Cicer oadresate lui Atticus si Brutus Albinus. Aflat in
Parma, in ziua de 19 mai 1348, îi parvine vestea morţii Laurei, în timpul marii epidemii de ciumă .In
Florenta se intâlneşte in 1350 cu scriitorul Giovanni Boccaccio, cu care era mai de mult in
corespondenţă. Ambii poeţi au contribuit printr-o activitate perseverentă la redescoperirea antichităţii
clasice, respingând preceptele şcolasticei medievale.
Francesco Petrarca trăieşte in Milano, ca oaspete al lui Giovanni Visconti ,arhiepiscop si
conducător al oraşului. Refugiindu-se de focarele epidemiei de ciumă, il găsim in anii 1361 până in 1374
în Padova, Veneţia şi Arqua. Aici îţi sfârşeşte zilele pe 18 iulie 1374. A fost inmormântat in curtea casei
parohiale din localitate, mai târziu osemintele sale fiind transferate intr-un cavou de marmură alături de
biserică. La 5 aprilie 2004 a fost comunicat rezultatul analizei craniului conservat in mormănt: craniul
aparţine unei femei, decedată in aceiaşi perioadă, deci nu poate f i al lui Petrarca.

III – DATE DESPRE CREAŢIA SA

In anul 1327 o întâlneşte pe Laura, „cea strălucită prin virtuţi”, pe care a văzut-o întâia oară în
biserica Sfânta Clara din Avignon si va scrie despre ea. Istoricii au identificat-o cu Laura, fiica lui
Audibert de Noves,din Avignon, care, cu doi ani în urmă se căsătorise cu Hugues de Sades şi avea să
moară, în cursul unei epidemii de ciumă, în 1348 .După îndelungi călătorii,Petrarca se reîntoarce în
Provenţa şi se aşează la Vaucluse, locul cântat în versurile pentru Laura: „vrăjit de dulcea frumuseţe a
locului, mi-am dus acolo cărţile şi mi-am orânduit locuinţa”. Aici începe viaţa de meditaţie şi de
creaţie,într-o singurătate voită, poetul fugind de preaplicticosul Avignon şi mărturisireape care o face 2
despre bucuriile acestei izolări este a unui romantic cu totul modern, îndrăgostit de natură. Aici sunt
scrise, începând din 1324 şi până târziu,în 1353, cele maimulte dintre poeziile care alcătuiesc
“Canţonierul” („IlCanzoniere”).Există două diviziuni inegale ale operei lui Petrarca, diferite nu numai
prin limbă,ci prin conţinut şi scop, în latineşte trebuind să fie scrise poemul eroic, epistolele şi tratatele,
şi în limba comună,”il volgare”,versurile de inspiraţie prea personală pentru a fi demne de limba
anticilor.
În 1395, povesteşte, în cele nouă cărţi scrise în hexametri, faptele celui de-al doilea război punic
şi victorialui Scipio asupra Cartaginei. Petrarca este şi poet liric în limba latină, alcătuind, sub titlul
de“Bucolicum Carmen”, culegerea de douăsprezece egloge a căror temă se leagă strâns de motivul
dominant al meditaţiei sale filosoice, înfăţişând conflictul dintre credinţa religioasă şi iubirea gloriei
lumeşti .Epistoleleşi tratatele sunt opera filosofică latină cea mai preţioasă a lu iPetrarca. Cele dintâi sunt
grupate în “Epistulae adfamiliares” (350 de scrisori, alcătuind 24 de Cărţi) şi Seniles(17 Cărţi).”
Secretum”, scris în 1324-1343, sub impresia hotărârii recente a fratelui Gherardo, de a se călugări,este,
un dialog filosofic care să expună o certitudine consolidată, ci o confruntare patetică între două concepţii
despre lume, cea creştină şi cea laic-preumanistă.

Opere în limba latină

Versuri

o Africa (1338-1340), poemă eroică referitoare la al doilea război punic, avându-l ca erou pe Scipio
Africanul.
o Carmen bucolicum (1346-1357), cuprinde 12 egloghe inspirate din Virgiliu, pe teme de dragoste,
politică și morală.
o Epistolae metricae (1333-1361), cuprind 66 de scrisori în hexametri, relatând evenimente
politice și literare, unele din viața autorului.

Proză

o De viris illustribus (1337), biografii ale unor personalități romane.

Rerum memorandum (1350), culegere de povestiri bazate pe date din istorie cu scop moralizator.

o Secretum meum sau De contemptu mundi (1342-1343) este un dialog imaginar între poet și
Sfântul Augustin pe tema "Adevărului", în care Petrarca își mărturisește cele mai intime
sentimente.
o De vita solitaria (1346-1356) descrie avantagiile solitudinii.
o De otio religiosorum (1346-1356) (otium = liniștea spirituală), conține principii asupra vieții
monahale.
o Invectivae in medicum quemquam (1355) consacrată criticii medicinii practicate în acea vreme.
Apără poezia în contrast cu științele și mecanica.
o Epistolae (printre care "Le Familiari", 1349-1366 și "Le Senili", 1361-1374 sunt adresate
prietenului său Francesco Nelli Simonide). Sunt scrisori dedicate publicației, cu intenții
literare sau morale. 3


 Opere în limba italiană

o Rime in vita e morta di Madonna Laura (1336-1369), cu titlul original în latină Rerum vulgarium
fragmenta, cea mai renumită creație a lui Petrarca, cunoscută mai ales sub titlul de Il
Canzoniere (apărută în limba română cu titlul "Canțonierul").

IV – UN OM AL RENAŞTERII

“Eu sunt la graniţa dintre două popoare”, afirma Petrarca, “privind inapoi şi inainte.”

Supranumit ,,primul om modern”, Petrarca se considera o punte de legătură intre lumea clasică
şi contemporaneitate. După părerea sa, cea mai mare realizare a lui era opera in latină, dar posteritatea a
apreciat mult mai mult ceea ce el a numit ,,Rerum vulgarium fragment” (Fragmente poetice in limba
autohtonă), secvenţele lirice inspirate de iubita sa Laura, in care a redefinit poezia de dragoste in
literatura occidentală.
Petrarca este un deschizător de drumuri in multe domenii. A descoperit importante lucrări ale lui
Cicero şi l-a editat pe Livius, scotând prima ediţie ştiinţifică a unui scriitor clasic. Activitatea sa
ştiintifică a contribuit la revigorarea preceptelor clasice in Europa, motiv pentru care şi-a câştigat
renumele de “primul scriitor al Renaşterii”. Poate fi considerat şi primul om de litere cu adevărat
profesionist, care a stabilit statutul poetului în societate. Confident al papilor si împăraţilor, el a fost cea
dintâi celebritate literară, in sensul modern al cuvântului.
Petrarca este primul mare poet cu conştiinţa istoricităţii poeziei create de un şir de avataruri faţă
de care se diferenţiază tocmai prin figura şi activitatea de cărturar, care i-a adus o parte din gloria şi
onorurile nemaicunoscute de alt poet pînă la el, poate doar de anticii Pindar şi Horaţiu, devenind
modelul umaniştilor Renaşterii. Dar Petrarca trebuia să se raporteze şi la istoria poeziei scrise în limba
italiană, impusă de reprezentanţii dulcelui stil nou, mai ales de Dante, el însuşi un poet cărturar pe care l-
a avut ca model, chiar dacă nu l-a recunoscut ca maestru, fiindu-i rival la cununa de lauri primită de
autorul Canţonierului la Roma pe Capitoliu în 1340, dar acordată în eternitate celui care a scris Divina
Comedie. Căci posteritatea a văzut, spune Francesco de Sanctis, Poetul în Dante, iar în Petrarca,
Artistul. Alături de Dante Alighieri , Petrarca este unul din principalii precursori ai Renaşterii.
Petrarca a fost un umanist si un om de stiinta, istoric, arheolog, cercetatoral manuscriselor antice.
Culegerea cuprinde în cea mai mare parte sonete, urmate de canzoni, sextine, balade şi madrigale Şi au
drept conţinut exprimarea pasiunii sale nemărginite pentru Laura. Cu această operă a lui Petrarca,
literatura devine element precumpănitor în viaţă ca primă lecţie a umanismului.
În poezia sa, descrierea sentimentelor apare în opoziţie cu peisajul ,suferinţa, durerea, dorinţa de 4
ispăşire devin speranţă, Şi chiar plânsul morţi ifiinţei iubite se transformă în transigurarea Laurei, care
coboară consolatoare din ceruri. Laura, femeie superioară, căreia poetul îi aduce omagii, nu are nimic de
supraomenesc, este un model de virtute şi frumuseţe, însă figura ei nu palpită de viaţă, trăsăturile sale
umane, ochii frumoli, părul blond, surâsul dulce. Ea constituie punctul ideal de sprijin în jurul căruia se
desfăşoarăviaţa sentimentală a poetului. Culegerea se încheie cu un cântec adresat Fecioarei("Alla
Vergine"), căreia îi solicită protecţie.

V - LA MIA DOLCE LAURA…GLORIE ŞI DRAGOSTE in ,,CANŢONIERUL”

Cea mai valoroasă operă poetică a lui Petrarca, scrisă în limba italiană o constituie
,,Canţonierul”,volum ce cuprinde,in cea mai mare parte sonete, dar şi madrigale sau balade. Aceasta
masiva culegere de poezii de dragoste surprinde prin delicatete, armonie, cultul pentru frumos si marea
ei putere de idealizare a femeii.Marcand dorinta despartirii de lumea mistico-scolastica a Evului
Mediu, ,,pe care intelectul o admite , dar pe care inima o respinge, iar inchipuirea o condamna’’
(Francesco de Sanctis), poemele lui Petrarca se caracterizeaza printr-o perfectiune prozodica fara egal si
exprima sentimentele si starile sufletesti ale unui indragostit fara leac: duiosia, melancolia, visarea
voluptuoasa, resemnarea contemplative

Autorul Canţonierului trăieşte ,pe cont propriu, drama mitică, cu bucuriile şi durerile, dar şi cu
îndoielile ei, în tainica iubire faţă de Laura şi moartea ei. Opera lui de îndrăgostit se împarte în două:„In
vita di Madonna Laura” şi ” In morte di Madonna Laura”, ipostazieri ale iubirii pentru Laura de
Noves, o trăire erotică intensă, dar şi o sfâşiere elegiacă până la lacrimi. El a adorat iubita ca fiinţă reală,
întrevăzută în multiple înfăţişări de concreteţe picturală, dar şi ca fiinţă angelică, după moartea ei, ca
simbol al feminităţii eterne.

După mărturia depusă pe un manuscris al lui Vergiliu, tânărul Petrarca a cunoscut-o pe Laura de
Noves în ziua de 6 aprilie 1327 în biserica Sfânta Clara din Avignon, iar în 6 aprilie 1348, a aflat de
moartea ei ca victimă a unei epidemii de ciumă. Cifra 6, ca şi 9 pentru înaintaşul său florentin, are pentru
Petrarca semnificaţie mistică, încredinţîndu-l că femeia căsătorită cu Ugo de Sades, mamă a 11 copii, a
fost o apariţie divină, menită ca şi Beatrice a lui Dante să-l inspire în poezie şi să-i călăuzească destinul
de poet. Dar în vreme ce Beatrice rămâne în viziunea medievală a lui Dante o prezenţă îngerească, în
Canţonierul lui Petrarca, Laura este reprezentată ca fiinţă în carne şi oase, a cărei frumuseţe îi vrăjeşte
sufletul. Iată cum i se înfăţişează Laura poetului în canţona XXX:
5
   „O tânără-am văzut sub verde laur
      mai albă şi mai rece ca zăpada
    când n-o răzbeşte soarele cu anii,
     cuvântul ei şi aurul din plete
     mi-au săturat atît de darnic ochii,
     c-o văd mereu, cum vezi din larg limanul”.
Poetul realizează portretul iubitei, comparînd fiecare amănunt fizic cu frumuseţile naturii şi ale
universului. Părul ei blond depăşeşte în strălucire razele soarelui, încît „ar trebui   şi-n soare/ invidie să
trezească”, faţa îi este mai albă decît zăpada, iar buzele ei sunt asociate metaforic „rozelor de sânge”.
Imaginea părului de aur care o individualizează pe Laura este recurentă, încadrînd-o în natură, ca în
aceste frumoase versuri: „Părul ei de aur îi era risipit în vântul/ Care-l răsucea într-o mie de bucle”, cu
ecouri în pictura lui Botticelli. Natura însăşi, ca sursă de imagini pentru descrierea frumuseţii iubitei,
este stăpînită, la fel ca sufletul poetului, de magia femeii, încît pare – remarcă Francesco de Sanctis  –
„un ecou al Laurei”1.
Frumuseţea interioară a iubitei răzbate prin ochii ei, asociaţi focului coborât din cer în feluritele
lui forme de manifestare, ca simbol al iubirii:
                        „Aceştia sunt frumoşii ochi ca două
                        scântei ce-n mine ard mereu, drept care
                        să-i cânt n-am să mă satur niciodată”.
                                                            (LXXV)
Făptura Laurei face din Petrarca un om al Renaşterii. Laura este o femeie vie sub zodia Venerei,
puţin poleită şi aureolată în manieră medievală. Anatomia ei este normală, fără diformităţile primitivilor.
Canonul uman al lui este statuia antică. Închipuindu-se împietrit de apropierea Laurei, el se vede
statuie” o di diamante, o d‘un bel marmobianco”şi pe Laura însăşi o vede, nudă, la marginea râului
sprijinindu-se statuar de un trunchi:„Creangă gingaşă din care/( Cu suspin mi-aduc aminte)/ A binevoit
a-şi face coloană din trupul ei.”Femeia e surprinsă într-un moment familiar, abia ieşită din apa în care
se scăldase, rezemându-se de un pom a cărui floare se scutura deasupra, în vreme ce jos pe iarbă stă
întinsă rochia-i:„Din ramuri se scutura/ (Dulce mi-e amintirea)/ O ploaie de flori în poale-i/ Şi ea
şedea/ Smerită într-atâta glorie/ Acoperită de minunatul nimb.”
După moartea Laurei poeziile lui devin mai vibrante, alăturându-se şi ideea zădărniciei omului pe
pământ. De astă dată poetul forţează memoria, salvând din noianul anilor figura purificată a moartei:

1
Francesco de Sanctis, Istoria literaturii italiene, Bucureşti, Editura pentru literatura universală, 1965, p.
303
67
„Vai chipul frumos, vai privirea suavă/ Vai mândria, graţioasa ei statură,/ Vai graiul ei!”.”După
moarte, Laura e văzută peste tot:„De se tânguiesc păsările sau de foşnesc suav frunzele verzi/ Cu
adierea vântului de vară/ De se aude înfundat susurul apelor limpezi/ Al unui izvor rece şi înflorit pe
maluri/ Pe ea…/ O văd şi-o aud.”El îşi dă seama că Laura a ieşit din cursul firesc al naturii şi că de
acum merge spre declin. Oglinda îi spune: „Nu tem ai ascunde; eşti bătrân.” Rimele funebre îl surprind
şi-l ruşinează:„Am căutat plânsul, nu onoruri din plâns!.//…Acum sunt obosit, .imi mustru viaţa/ De-
atâtea greşeli…”
Trupul pare a-şi redobîndi importanţa pe care o avea pentru poeţii şi artiştii Antichităţii. În
tratatul moral Secretum, scris în latină şi conceput ca un dialog al său cu Sfântul Augustin, Petrarca
răspunde afirmaţiei filosofului creştin că „dacă poţi iubi numai  ce îţi apare vizibil, e semn că ai iubit
trupul”2, citînd versul păgînului Ovidiu: „Sufletul l-am iubit odată cu trupul”, şi împărtăşind credinţa

antică despre iubire. Şi totuşi, retorica sonetelor  şi canţonelor lui Petrarca rămîne tributară poeţilor
stilnovişti şi în special lui Dante din Viaţa nouă, femeia iubită fiind – spre a-l cita pe George Călinescu
– „aureolată în manieră medievală”3. Frecvent este asociată unui înger, precum în acest catren din
sonetul CLVI:
„Un chip de înger am văzut, candoare
                        cu-atâta frumuseţe-ngemănată,
                        încât mi-e gîndul rai şi iad deodată
şi tot ce văd, fum, vis şi umbră-mi pare”,
Spre deosebire însă de iubirea spirituală a lui Dante, iubirea lui Petrarca faţă de Laura este
psihologică, după cum el însuşi mărturiseşte în „testamentul” intitulat Urmaşilor: „Când eram foarte
tânăr, m-a chinuit o dragoste puternică; dar a fost singura, şi a fost pură; şi aş fi fost multă vreme
subjugat de chinul ei, dacă moartea, crudă, dar providenţială, nu ar fi stins definitiv flacăra aceea cînd
abia mai pâlpâia”4. Canţonierul are în centru trăirile sufleteşti, intensificate de sentimente
contradictorii, oscilînd pe un fond de melancolie între bucurie şi tristeţe, exprimate în versuri ce
alcătuiesc – în aprecierea lui G. Călinescu – „un roman sentimental posibil şi complet, în care a pus
profunditate”5. Această iubire psihologică este tainică, chiar platonică – s-a spus. Dar iubirea lui Petrarca

2
Francesco Petrarca, Gînduri tăinuite, în Scrieri alese, Bucureşti, Ed. Univers, 1982, p. 87

3
George. Călinescu, Petrarca şi petrarchismul, în Scriitori străini, Bucureşti, Editura pentru literatură
universală, 1967, p. 158
4
Francesco Petrarca, Urmaşilor, în Scrieri alese, ed. cit., p. 6
5
George. Călinescu, op.cit., p. 161
are o tensiune dramatică. Canţonierul este expresia frămîntărilor sufleteşti şi îndoielilor chinuitoare ale
conştiinţei acestui Orfeu modern, preocupat nu de a-l cunoaşte precum Dante pe Dumnezeu, ci de a se
cunoaşte pe sine.
În sonetul CCLXXIII, Petrarca deplânge nu atât moartea Laurei, ci soarta sa de Orfeu însingurat,
care crede şi se îndoieşte în acelaşi timp de posibilitatea unirii mistice cu iubita pierdută în lumea
umbrelor şi a învierii ei în eternitate, prin magia cântecului care actualizează mitul:
                              
  „Ai stins, o, Moarte, dulcea ei privire
                                    şi-ai aşternut în faţa ei paloare,
                                    slăbind din minunată cingătoare
                                    un suflet pur ca mirul din potire.
                                    Mi-ai luat tot ce mi-a fost spre izbăvire
                                    şi-ai amuţit cuvântul ei, cântare.
                                    îmi umpli cupa cu suspine-amare
                                    şi silă mi-e de tot, fără-osebire
                                    Un singur gând mă smulge din mâhnire:
                                    îşi lasă doamna uneori mormântul
                                    şi moartea ei mă cată-n fapt de seară.”

      În imaginea Laurei care pare doar adormită, nu moartă, poate fi identificată promisiunea învierii
Euridicei primită de Orfeu în momentul pactului cu zeul Infernului. Iubirea petrarchistă este deopotrivă
viaţă şi moarte, damnare şi salvare. Iubirea înseamnă pentru Orfeu „un fruct dulce-amar”
Viaţa Laurei devine omenească numai atunci când ea moare şi devine fiinţă cerească. Iubirea nu mai
poate avea acum nimic senzual: este iubirea pentru o moartă care trăieşte în cer, şi această iubire poate
să se reverse liber. […] În acest fel misterul Laurei se rezolvă în lumea cealaltă, cum se întâmplă şi în
Divina Comedie: toate contradicţiile încetează. Desprinsă de condiţiile realităţii, scoasă din trupul ei,
devenită fiinţă liber creată de închipuire, Laura apare în ochii noştri cu limpezime şi dobândeşte un
caracter în care găseşti trăsăturile sfintei, dar mai ales ale femeii. Fiinţe tăcute şi nedefinite câtă vreme
trăiesc, Beatrice şi Laura încep să trăiască numai atunci când mor.

8
    Canţonierul lui Petrarca pare a avea, ţinînd cont de numărul canţonelor şi sonetelor egal cu al
zilelor dintr-un an, „câte una de citit – remarcă Al. Balaci –  în fiecare zi”(6, structura unui jurnal care
cuprinde, pe lângă romanul sentimental, imnuri patriotice şi meditaţii/ elegii politice, dezvăluind nu
numai viaţa intimă, ci şi conştiinţa de cetăţean a omului renascentist situat în centrul lumii.

VI MĂIESTRIA VERSULUI ŞI A EXPRIMĂRII

Sentimentul acesta al formelor frumoase, al femeii frumoase şi al naturii frumoase, pur de orice
tulburare, este muza lui Petrarca. Ai spune că Laura e un model de care pictorul s-a îndrăgostit nu ca om,
ci ca pictor, mult mai puţin doritor de a-l poseda decât de a-l reprezenta. Iar Laura este într-adevăr ceva
mai mult decât un model: ea este o formă frumoasă şi senină, pusă acolo spre a fi contemplată şi
zugrăvită; fiinţă picturală, nu în întregime poetică; nu e o femeie anumită într-o anumită stare
sufletească, ci este Femeia.
Deşi iubita il inalţă pe Petrarca pe culmile extazului pentru a-l cufunda apoi in abisul disperării,
poeziile sunt in esenta expresia sentimentelor poetului si a frământării lăuntrice şi mai puţin un imn
închinat Laurei. Asa cum a observat criticul James Harvey Robinson, “prin el lumea interioară ajunge
să fie pentru prima dată recunoscută; el este cel dintâi care notează, observă, analizează şi scoate la
iveală fenomenele acesteia”. Inainte de Petrarca, introspecţia efectuată de misticii religioşi fusese
direcţionatş către realizarea implinirii prin Dumnezeu. Petrarca foloseşte insă introspecţia ca mijloc de
autocunoaştere, redefmind astfel scopul expresiei poetice si artistice. Stilul poetic al lui Petrarca in
descrierea efectelor iubirii a pătruns in cultura modernă cu intregul său arsenal de concepte, atitudini şi
manierism care incă se mai folosesc pe vederile cu felicitări, in cântecele pop, precum şi in poezie.
Hiperbola, metafora, antiteza şi paradoxul sunt toate intreţesute pentru a reda efectul puternic al
pasiunii şi suferinţa iubitului frustrat:
,La fiecare pas mă-ntorc, povară
mi-e trupul ostenit să mă mai ţină,
dar aerul din preajma ta m-alină
şi-mi dă puteri să bat cărarea-amară.
Apoi de tine aducându-mi iară,
de drumul lung şi viaţa mea putină,

ochii mei plânşi către pământ se-nclină

6
Alexandru Balaci, Francesco Petrarca, Bucureşti, Ed. Tineretului, 1968, p. 113

9
 si stau pierdut şi faţa mi-e de ceară.
Din când in când cu lacrima sub pleoape
răsare-un gând: cum pot rămâne-n viaţă
când sufletul imi e de trup departe?
Şi-atunci Amor: “Nu-ţi aminteşti – mă-nvaţă –
ca doar indrăgostiţii pot să scape de legile ce-s omenirii parte?”

Ţinta poeziei lui nu este obiectul, ci imaginea, felul în care îl reprezintă. Şi el înalţă expresia la
atâta fineţe, încât limba, modul exprimării, versul, care fuseseră până acum într-o stare de continuă şi
progresivă formare, dobândesc la el o formă fixă şi definitivă, care a devenit modelul secolelor
următoare. Limba poetică mai este şi astăzi aşa cum a lăsat-o Petrarca, şi nimeni nu l-a întrecut în
măiestra versului şi a exprimării. Acea limbă ilustră, pe care Dante o dorea în proză, Petrarca a
realizat-o în poezie, şi din aceasta a fost îndepărtat tot ce era grosolan, nearmonic, vulgar, grotesc şi
gotic, elemente care apar încă în Divina Comedie. Este o formă frumoasă nu numai în raport cu ideea,
dar cu ea însăşi, aulică, aristocratică, elegantă, melodioasă.”
Nu exisă în Canţonier o istorie, o desfăşurare treptată de la un punct la altul, ci este o rătăcire
continuă între impresiile cele mai potrivnice, după împrejurări sau după starea sufletească într-un
moment sau în altul al vieţii. Nu este istorie, deoarece nu există în suflet o voinţă puternică şi niciun
scop limpede; poetul se află mereu în voia impresiilor clipei, tras în direcţii opuse. Din aceasta se nasc
lipsa de echilibru, discordia şi sfâşierea interioară.

VII – CONCLUZIE

Consider “Cantonierul” cea mai importantă operă a lui Petrarca deoarece ea reprezintă o
meditaţie asupra omului. Se bazează atât pe aspectele bune ale fiinţei umane, cât şi pe cele mai puţin
bune. Pot spune că aceasta operă este si o opera tip a Renaşterii, ea fiind exemplul cel mai potrivit al
poeziei de iubire, amintind de antichitatea greacă.
Petrarca acum e un căutător de singurătăţi. ” Ce trebuie să fac? Ce sfat îmi dai tu, Amor?”- se
întreabă el. „Dacă nu este dragoste, atunci ce este ceea ce simt? Iar dacă e dragoste, ce este pentru
Dumnezeu dragostea?”- se întreabă el şi ne întrebăm şi noi. Dar el a rămas în posteritate, zbătându-se
între două lumi, între lumea antică şi lumea medievală, între umbră şi lumină. El este un horaţian
modern, un dandi, un canzonier, care a cântat în rime marea lui iubire, pe Madonna Laura. Alături de
Dante care a divinizat pe Beatrice, Petrarca este poetul a cărui reputaţie universală se datoreşte faptului
că ne-a lăsat nişte versuri nemuritoare închinate femeii. Rimele lui mulţumesc toate vârstele. Laura 10
11
reprezintă femeia de 14 ani, ori de 40 de ani, nu contează. Îndrăgostitul din el nu se fixează într-o vârstă.
El este îndrăgostit întreaga viaţă. Sunt convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă
să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă.
Scriitorul Petrarca completează astfel, printr-o operă inegalabilă, cercul marilor umaniști ai Italiei din
vremurile ei de aur, alături de Dante Alighieri (Decalogul drumului către Paradis) și Giovanni Boccaccio
(Artist în toată puterea cuvântului)
VIII. FRANCESCO PETRARCA

CANZONIERE

Traducere din italiană de ETA BOERIU

Partea I

ITALIANĂ

"Voi ch'ascoltate în rime rare il suono

di quei Sospiri ond'io nudriva "l de bază veggio Ma ben sau Si veni Tutto al Popol
în sul mio Primo giovenile errore favola fui tempo Gran, sovente Onde
quand'era în altr'uom Parte da quel ch'i "sono, di-mi mesdesmo MECO mi vergogno;

del Vario stil în ch'io piango et ragiono et del mio vaneggiar vergogna è "L frutto,
fra le speranze e cu palete "l van dolore, "Pentersi l, e" e conoscer chiaramente l
Ove SIA chi pe prova intenda Amore, che quanto Piace al mondo è breve Sogno."
Pietà trovar spero, nonché perdono.

ROMÂNĂ
"Tu, care auzi sunetul, în rime împrăştiate,
din cele suspine pe care am hrănit inima mea,
în prima mea tinereţe pribeag,
când am fost în parte, altele decât sunt eu,
Sper să găsesc milă, şi iertare,
pentru toate modurile în care vorbesc şi plâng,
între speranţa deşartă şi tristeţe in zadar,
în cei care înţeleg si iubesc prin studiile sale.
Cu toate acestea, am vedea clar ca acum am
devenit
o poveste veche între toţi aceşti oameni, astfel
încât
de multe ori mă face să imi fie ruşine de mine
însumi;
şi ruşinea este rodul deşertăciunilor mele,
şi remuşcările, sunt cea mai clară cunoaştere
a modului în care incanta lumea unui vis scurt."
NOTA

Folosesc traducerile Etei Boeriu din Canţonierul, Ed. HUMANITAS, Bucureşti, 2011.

IX - BIBLIOGRAFIE
NOTA

1. BALACI , Alexandru , Francesco Petrarca, , Ed. Tineretului, Bucuresti, 1968,

2. CALINESCU, George, Petrarca şi petrarchismul, în Scriitori străini, Bucureşti, Editura pentru
literatură universală, Bucureşti, 1967,
3. PETRARCA, Francesco, Canzoniere, Traducere din limba italiană de Eta
Boeriu.Ed.Humanitas,Bucuresti, 2011,

Sitografie

https://altmarius.ning.com/profiles/blogs/biografia-zilei-francesco
https://humanitas.ro/assets/media/canzoniere.pdf

http://parfumulteilor.blogspot.com/2010/07/poezia-italiana.html

http://poetii-nostri.ro/francesco-petrarca-autor-168/

13
12