Introducere.

Poezia lui Grigore Alexandrescu

Repere cronologice (1831-1866)
 După înăbușirea mișcării de eliberare grecești Eteria și a revoluției lui Tudor
Vladimirescu (1821), se restabilesc domniile pământene la București și la Iași. În
urma Păcii de la Adrianopole (1829), asupra Țărilor Române se stabilește un
protectorat rusesc, mai întâi sub guvernatorul general Pavel Kiseleff (1829-
1834), apoi sub domni locali aleși pe 7 ani. În decembrie 1831-ianuarie 1832 sunt
promulgate la București și Iași Regulamentele Organice.
 În 1848 au loc mișcări revoluționare în provinciile românești: Revoluția de la
1848, înfrântă rapid la Iași (27 martie 1848), transformată într-un război
civil româno-maghiar în Transilvania (mai 1848-septembrie
1849), triumfătoare pentru trei luni în București (iunie-septembrie 1848), urmată
de perioade mai lungi sau mai scurte de exil pentru revoluționari.
 Domnesc: în Moldova, Mihail Sturza (1834-1949), Grigore al V-lea
Ghica (1849-1853; 1854-1856); apoi o căimăcămie. În Țara
Românească, Alexandru D. Ghica (1834-1842), Gheorghe Bibescu (1842-
1848), Barbu Știrbei (1849-1853; 1854-1856), apoi căimăcămie.
 Unirea Principatelor în 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza.
Lovitura de stat a domnitorului din 2 mai 1864. Detronarea lui Cuza la 10
februarie 1866. La 10 mai 1866, Carol I este proclamat domnitor al României. 

Teme ale epocii pașoptiste
 Reorientare civilizațională dinspre Orient spre Occident, europenizare (franțu
zire) în modă, gesturi, limbaj, dar mai ales în instituții, economie, administrație.
 Limbajul epocii este unul romantic, atât ca stil sentimental
de viață, cât și ca impuls politic naționalist, în special
la națiunile aflate încă sub stăpânire străină.
 Structura socială e caracterizată de hibriditate: coabitarea între generația tân
ără europenizantă și cea matură, conservatoare, dar și între „provinciali” și „bonj
uriști”, între giubea și redingotă, între buchiile slavone și literele latine.
 Tranziția, cu suprapunerile sale de vârste culturale diferite, oferă un
bun teren observației morale în proză sau în teatru, satirei și fabulei, dar mai puți
n poeziei lirice,
care suferă din cauza folosirii unui material lingvistic instabil, șubred, marcat de p
rovizorat („limba netocmită”, după Gr. Alexandrescu).

 Pașoptismul și modernitatea
  Vorbim despre o epocă ce se diferențiază net de literatura veche,
cu prelungirea ei premodernă în activitatea Școlii Ardelene a lui Maior și Budai-
Deleanu, sau în generația lui Ienăchiță Văcărescu
(în Țara Românească) și Costache Conachi (în Moldova) de pe la anul 1800. Avem de
a face, după 1830, cu o generație remarcabilă de scriitori,
care fixează repere în materie de poezie, proză și teatru și sunt modele pentru gener
ația următoare.
  Pașoptiștii sunt
o generație literară tipică, cu apartenențe și dizidențe de grup, polemici interne și col
aborări transfrontaliere. Pașoptiștii formează și un grup cu identitate politică. Cei mai 
mulți sunt participanți activi la Revoluția de la
1848, mulți fiind exilați ani întregi după aceea.
 Din acest motiv, literatura română devine, o dată cu ei, un fapt instituțional,
o structură complexă, articulată modern, beneficiind de
un câmp literar cu numeroase forme de expresie: presă, școală, teatru, cărți, societăț
i literare.

Grigore Alexandrescu (1810-1885)
 Născut la Târgoviște, la 22 februarie 1810; rămâne orfan de tânăr. Debutează
în „Curierul românesc” în 1832. Petrece câțiva ani ca ofițer în armată. 
 În 1840 este arestat pentru apartenența la un cerc de intelectuali care pregătea o
mișcare revoluționară (printre care N. Bălcescu).
 În 1842 realizează o călătorie în munți din care vor rezulta mai multe poeme
și un Memorial de călătorie în proză.
 Nu este un revoluționar proeminent în 1848, activând ca redactor la revista „Popolul
suveran”. Nu părăsește țara, în 1850 e numit director al Arhivelor Statului, ocupă și
alte demnități oficiale. 
 În 1859 e numit de Cuza ministru interimar al Cultelor în guvernul muntean; în 1860
are un acces de alienare mintală. În urma acestuia, nu mai participă decât sporadic la
viața publică. Moare la 25 noiembrie 1885.  
 Publică volumele Poezii. Elegii
și  fabule (1838), Poezii (1842), Suvenire  și  impresii (1847), Meditații (1863) și
traduceri din Florian, Voltaire și alții.

OPERA
 Un poet modern,
care cultivă elegia, lirica de dragoste, meditația pe tema istoriei, lirica 
reflexivă, dar și poezia politică (în fabule).
 Consideră că genul său e unul „felurit”, deci se străduiește să ilustreze 
cât mai multe feluri de poezie, rămânând totuși consacrat în primul rând prin me
ditație, fabulă și satiră.
 Un poet care, în textele lirice, se arată un elegiac, un melancolic și un reflexiv.
Din acest punct de vedere, e un poet al modernității, un om modern.
 Romantismul său este unul mai curând reflexiv decât vizionar, aplecat 
 spre meditație și mai puțin spre pasiune. 
 Un aspect
didactic, scopurile educative fiind evidențiate de informațiile istorice, 
geografice etc. oferite în texte. Acesta provine din neîncrederea (parțial jucată) î
n capacitatea publicului de a înțelege codurile unei poezii moderne.
 Una dintre temele poeziei sale este dificultatea de
a scrie versuri în lipsa unei tradiții literare mai consistente,
a unei limbi literare sigure și a unui public cu gust educat:
 Interesante efecte comice în poezia epică (satiră, fabulă), pornind de
la afectarea naivității, a unei credulități excesive. 

Meditația. Anul 1840
 Predilecția lui Alexandrescu pentru specia meditației lirice se poate observa în
poemul Anul 1840.  Compozițiile lirice dedicate câte unui an erau, de obicei, simple
ode de glorificare a domnitorului, scrieri ocazionale, lipsite de anvergură reflexivă. În
schimb, Alexandrescu scrie aici despre anxietatea în fața destinului nesigur, despre
nevoia eliberării de despotism, despre stoicismul celui care se
jertfește bucuros pentru alții „pe aripile morții celei mântuitoare”.
 Între meditațiile și „reveriile” lui Alexandrescu asupra a tot felul de teme (de
obicei, soarta, timpul, frumusețea), cele mai importante sunt meditațiile pe tema
ruinelor, care ilustrează un important model european, formulat în perioada
preromantică, în Franța (C. Volney) și Anglia (E. Young).
 Între meditațiile scrise în cursul călătoriei sale în munți din 1842 (Trecutul. La
mănăstirea  Dealului, Răsăritul  lunei. La  Tismana, Mormintele. La Drăgășani), clasică
este Umbra  lui  Mircea. La Cozia.

UMBRA LUI MIRCEA. LA COZIA

 Capodopera recunoscută a autorului.
 Motivele sunt realizarea formală, remarcabilă pentru acea dată (publicată în
1844): un ritm pretențios și elegant, anapestul (două silabe neaccentuate urmate
de una accentuată), cadența corectă a versurilor, descrierea de natură, tonul
sublim.
„Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:
Către  ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Ș-ale valurilor  mîndre  generaţii spumegate
Zidul vechi al  mănăstirei  în cadenţă  îl izbesc”. (Umbra lui Mircea. La Cozia)
 Într-un peisaj medieval, cu turnuri protejate de râuri învolburate, poetul este
martor, la „ceasul nălucirei”, la un spectacol de resurecţie a fantomei voievodului
din secolul al XV-lea. Dar îndemnul transparent al umbrei la fapte de vitejie întru
apărarea patriei nu este mai eficient. Poetul îi răspunde „marii fantome” că
veacul modern urăşte războiul şi distrugerea şi că vrea progres și pace. 
  Apariția de pe ruine are rolul de a valida puterile vizionare ale poetului,
singurul contemporan care poate vorbi cu umbrele mari ale trecutului.

Satira. (Satiră.  Duhului  meu)

 Este o specie clasică, cultivată și la începutul erei moderne,
ca dovadă a persistenței influenței iluminismului francez; ea descrie de
pe poziții critice slăbiciunile societății sau indivizilor.
 Alexandrescu vizează o patologie generală a societății, transformându-și poem
ele în spațiul unei dezbateri despre neajunsurile unei țări neașezate, în care totul
: poezie, critică, cultură, relația cetățenilor cu autoritățile, moravurile sociale treb
uie îngrijite mai bine, îndreptate, educate.
 Avantajul satirelor lui Alexandrescu este umorul care moderează tonul,
de obicei, apodictic al autorului satiric. Alexandrescu
pare să se amuze fără răutate de ceea ce vede, adesea asumându-și postura naiv
ului care-și cere scuze pentru nepriceperea lui în cultivarea ipocriziei sociale 
(Satiră.  Duhului  meu). 
 Criticând moravuri (ipocrizie, impostură, infatuare, incultură),
Alexandrescu se îndreaptă mai des către neajunsurile din lumea literară, remarcâ
nd și aici triumful imposturii, lipsa de educație a publicului, insuficienta cultivare 
a limbii (dar acuzațiile la adresa imaturității instituției literare sunt și o dovadă a 
existenței unor exigențe!).
 „Criticii” sunt invocați nu ca arbitri ai gustului, ci intriganți politici: „Apoi
pas de  lucrează  în aste  vremi  de jale,/  Când  vor  să-ncurce statul  în pricini  liter
are” (Epistolă  d. I. V.)

Fabula
 Alexandrescu e cel mai important fabulist român, între altele pentru că specia
fabulei va muri cu totul la sfârșitul secolului al XIX-lea. În generația pașoptistă,
fabula are o puternică încărcătură politică: ea poate pune guvernele în
dificultate, poate stârni scandaluri politice și îi poate
atrage autorului închisoarea.
 De aceea, fabulele lui Alexandrescu își asumă în mod camuflat această misiune
politică, folosindu-se mereu de masca naivității.
 Dar nu este vorba de o naivitate reală. Alexandrescu stabilește aici un pact de
lectură cu un cititor complice, în faţa căruia autorul face pe naivul, invitând la
o lectură simpatetică, pentru a adormi bănuielile cenzurii, pe care o prezintă,
implicit, drept mai naivă decât ei. Se creează astfel o solidaritate între
autor şi publicul său.
 În Toporul și pădurea, autorul pretinde că vorbeşte despre vremuri mitologice,
abătând astfel atenția de la posibila relevanță contemporană a fabulei.
 Astfel, reluând toposul de basm „de n-ar fi, nu s-ar povesti”, autorul îl ia în
mod absurd în serios („dacă se povestește, înseamnă că a fost”), pretinzând că
 ar crede chiar în adevărul verificabil
al unor ficţiuni literare ultraprestigioase precum Iliada. 
 După cum se observă, Alexandrescu se prezintă ca un moralist, excelând în
speciile poetice care au de-a face cu judecata morală, cu reflecția personală,
cu discursul oblic, ce caută solidaritatea cititorului.