Constantin Negruzzi

Constantin (Costache) Negruzzi (1808, satul Hermeziu, judeţul Iaşi – 24 august 1868) a
fost un om politic şi scriitor român din perioada paşoptistă.Cuprins [ascunde]

Biografie

Născut în Trifeştii Vechi (astăzi Hermeziu), lângă Iaşi, şi-a început învăţătura în greceşte
cu unul din dascălii greci mai cu renume pe atunci în Iaşi, iar româneşte învăţă singur
dintr-o carte a lui Petru Maior, precum însuşi mărturiseşte într-un articol intitulat Cum am
învăţat româneşte, foarte interesant pentru detaliile pe care le dă asupra metodelor
întrebuinţate de profesorii din acea vreme.

Izbucnind revoluţia din 1821, a fugit în Basarabia cu tatăl său. La Chişinău face
cunoştinţă cu poetul rus Puşkin, care-i deşteaptă gustul pentru literatură şi cu un emigrant
francez de la care ia lecţii de limba şi literatura franceză. Din această perioadă datează
primele sale încercări literare: Zăbavele mele din Basarabia în anii 1821, 1822.

Dupa moartea tatălui său, intră copist la visterie, începând astfel viaţa politică, cum
făceau toţi fiii de boieri pe atunci.

În acest timp publică câteva traduceri de poezii (Mnemon de Voltaire, Prostia Elenei de
Marmontel), şi câteva nuvele, care făcură mult efect. Îndemnat de scrierile patrioţilor de
peste munţi, studie istoria şi dădu la lumină Aprodul Purice ca un fel de protestare
indirectă la adresa domnului şi boierilor din timpul său.

Ales, în 1837, deputat de Iaşi în Obşteasca obişnuită adunare, instituită de Regulamentul

Organic, apoi ca funcţionar superior, şi ca director al teatrului (alături de Mihail
Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri), se arată pătruns de idei liberale şi doritor de progres.
În 1840 este ales primar al oraşului Iaşi.

Negruzzi nu ia parte la mişcarea din 1848 şi mult timp rămâne retras din afacerile
statului, reintrând numai mai târziu ca judecător, ca membru în Divanul domnesc (1857)
şi apoi, sub domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanţelor, ca deputat şi ca
epitrop la Sf. Spiridon.

Se stinge din viaţă la 24 august 1868, şi este înmormântat în cimitirul bisericii din
Trifeştii Vechi.
Activitatea literară

Casa memorială Costache Negruzzi de la Hermeziu.

Negruzzi debutează cu traducerea poeziei Şalul negru după Alexandr Puşkin. Apoi
întreprinde traducerea baladelor lui Victor Hugo, lucrare meritorie, pentru că a căutat să
întrebuinţeze un vers analog cu al poetului francez, vers greu de făcut în româneşte, mai
ales în timpul când scria Negruzzi (ex. Pasul de arme al Regelui Ioan) şi pentru că multe
din ele exprimă foarte bine ideea autorului într-o românească curată. Dintre cele mai
reuşite cităm Uriaşul. O altă traducere importantă este a satirelor lui Antioh Cantemir, din
ruseşte, făcută împreună cu Alexandru Donici.

Negruzzi a scris şi poezii originale, dar acestea nu sunt partea cea mai strălucită din opera
lui. Cea mai însemnată lucrare în versuri e Aprodul Purice. Începutul e pastoral; tonul
epic e păstrat câtva, dar interesul şi calităţile poetice scad de la un moment şi de aci
încolo este numai o cronică rimată.

Poetul începe prin a ne descrie starea liniştită a Moldovei care scăpase de războaie.
Hroiot, un general ungur al regelui Matias Corvin, aflând că Ştefan este departe de
hotarele ungureşti, hotărî să facă o năvălire în principat ca să se răzbune împotriva lui
Ştefan, care-l învinsese de multe ori. Pregătirile pe care încep să le facă ungurii sunt însă
aflate de un român, care se găsea rătăcit prin armata duşmană. Acesta, îmboldit de iubirea
de patrie, alergă la pârcălabul din Roman şi-i spuse ce se uneltea între unguri. Pârcălabul
a trimis în pripă un curier la Ştefan şi în acelaşi timp a luat oarecare măsuri ca să
întâmpine pe inamic dacă ar sosi mai înainte.

Operele în proză sunt împărţite în trei grupe, botezate cu titlul general de Păcatele
tinereţelor (1857). În prima intră Amintirile din juneţe, câteva povestiri, din care unele cu
caracter personal, de exemplu Zoe (1829) şi O alergare de cai (1840), nuvele în care
intriga e bine condusă şi plină de interes, iar limba e românească şi cu expresiuni
nimerite. Fiziologia provinţialului reprezintă poate cea mai bună fiziologie scrisă în limba
română.

Tot în această grupă intră şi povestea Toderică, jucătorul de cărţi (1844), imitată cu
destulă libertate după Federico de Prosper Mérimée. E vorba aici de un jucător de cărţi
care pierduse toată averea, şi găzduind odată pe Iisus Hristos şi pe Sfântul Petru, a obţinut
ca răsplată trei lucruri: cărţile pe care le avem în mână au fost dăruite cu putere ca
totdeauna să aducă câştig lui Toderică, pomul de la uşa lui să fie aşa că oricine se va sui
să nu se poată coborî fără voia lui, în fine un scaun de asemenea fu blagoslovit ca oricine
va sta pe el să nu se ridice fără voia lui Toderică. Cu mijloacele acestea el făcu avere
mare, scăpă în câteva rânduri de moarte şi în fine, când muri, izbuti să intre în rai prin
şiretenia lui.

Această glumă nevinovată, despre care însuşi Negruzzi ne spune că s-a tipărit mai mult
ca să umple coloanele revistei decât cu vreo pretenţiune literară, supără grozav clerul şi
administraţia din acel timp -1844 - încât îl trimiseră în exil la o mănăstire, iar revista
Propăşirea a fost suspendată.

Dintre fragmentele care alcătuiesc grupa a doua, cea mai însemnată lucrare este
Alexandru Lăpuşneanul, publicată în Dacia Literară în 1840, una din nuvelele de referinţă
ale literaturii române. Nuvela se compune din patru părţi, fiecare purtând un motto, care
este tema ei. Iacob Eraclid, cunoscut sub numele de Despot Vodă, fusese ucis de Tomşa,
care devenise domn al Moldovei; Alexandru Lăpuşneanu, care mai domnise o dată, vine
cu oşti turceşti ca să reintre în posesia tronului.

A treia grupă din scrierile lui Negruzzi o formează Scrisorile, peste 30 de bucăţi. În unele
se găsesc observări critice şi satirice asupra obiceiurilor societăţii; în alte notiţe despre
diferiţi scriitori (Scavin, Alexandru Donici), în alte amintiri personale sau po vestiri din
istoria ţării. Tonul este în genere glumeţ, potrivit cu genul acesta chiar când tratează
chestiuni serioase şi tratează şi asemenea chestiuni cum sunt cele privitoare la ortografie
şi la limbă. Scrisorile au fost publicate antum în volumul Negru pe alb.

Negruzzi ia parte la discuţiile cu Ion Heliade Rădulescu şi cu ardelenii şi înfăţişează,

chiar din primii ani ai acestei lupte, punctul de vedere cel mai cuminte. Scrisorile acestea
sunt un bogat izvor de informaţii de tot felul, de care nu se poate lipsi cel care voieşte să
cunoască viaţa socială şi culturală a epocii dintre 1838-39.

Negruzzi s-a ocupat şi de teatru. Ştim că a fost unul din cei care au pornit mişcarea din
1840. Pentru aceasta a tradus din franceză şi a scris şi lucrări originale - slabe ca
întocmire dramatică, dar cu pasaje satirice hazlii: Cârlanii, vodevil într-un act (1857) şi
Muza de la Burdujeni (1850), în care îşi propune să ridiculizeze pe purişti şi neologişti.

Cronologie

Mormântul lui Costache Negruzzi, aflat în curtea bisericii din Hermeziu.

1808 – Se naşte la Trifeştii Vechi (Iaşi) Costache Negruzzi, fiul paharnicului Dinu Negruţ
şi al Sofiei Hermeziu. După ce învaţă în casă limba greacă şi franceză, îşi însuşeşte limba
română cu un dascăl de la Seminarul de la Socola, episod povestit cu mult umor în Cum
am învăţat româneşte. Adevărata românească o învaţă după cărţile populare Floarea
darurilor şi Istoria lui Arghir şi a prea-frumoasei Elene şi după cartea lui Petru Maior
Despre începutul românilor – „Astfel Petru Maior m-a învăţat româneşte.“
1821/1822 – Familia părăseşte Iaşii în urma mişcării eteriste, stabilindu-se la moşia
Şărăuţi din ţinutul Hotinului, apoi la Cernăuţi, unde viitorul scriitor a avut privilegiul de
a-l cunoaşte pe Aleksandru Puşkin, exilat aici de autorităţile ţariste.
1823 – Familia se întoarce la Iaşi.
1826 – Moare tatăl scriitorului, Dinu Negruţ.
1825/1835 – În urma morţii tatălui, ocupă diverse funcţii administrative, de la aceea de
diac la vistierie până la cea de secretar al Adunării Obşteşti.
1835 – Traduce Triizăci ani sau viaţa unui jucătoriu de cărţi după opera cu acelaşi titlu a
lui Victor Ducange şi M. Dinaux.
1836 – În Muzeul Naţional (nr. 36, 37) apare Corespondenţa dintre doi români, unul din
Ţara Românească şi altul din Moldova, pe de o parte I.H. Rădulescu, pe de alta C.
Negruzzi, pe teme lingvistice de mare actualitate: simplificarea alfabetului, introducerea
neologismelor, limba română unitară.
1837 – Traduce, la îndemnul lui Heliade care proiectase acea vestită Bibliotecă
universală, Angelo, tiranul Padovei şi Maria Tudor, drame ale lui Hugo. Publică poemul
Aprodul Purice, sursa de inspiraţie fiind o legendă din O samă de cuvinte a lui I. Neculce,
gândit drept un fragment din proiectata epopee Ştefaniada.
1837/1838 – Curierul de ambe sexe al lui Heliade publică nuvela romantică Zoe, apoi
traducerea poemului Şalul negru de Aleksandr Pushkin.
1839 – Tot în Curierul de ambe sexe publică povestirea anecdotă Au mai păţit-o şi alţii,
în Albina Românească apare Regele Poloniei şi domnul Moldovei.
1840 – Apare la Iaşi Dacia literară sub direcţia lui Kogălniceanu, a lui Alecsandri şi a lui
C. Negruzzi. În chiar numărul 1 al Daciei literare apare nuvela istorică Alexandru
Lăpuşneanul. G. Călinescu afirmă: „Numele lui C. Negruzzi este legat de obicei de
nuvela istorică «Alexandru Lăpuşneanul», care ar fi devenit o scriere celebră ca şi
«Hamlet«» dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale“.
Face parte din comitetul de direcţie al Teatrului Naţional din Iaşi, alături de Kogălniceanu
şi de Alecsandri. Publică în Albina Românească nuvela Provinţialul, devenită Fiziologia
provinţialului.
1842 – În Albina Românească apare Păcală şi Tândală sau Morala moldovenească:
„capodopera acestei proze de hilaritate clasică este «Păcală şi Tândală», deschizând
drumul lui Anton Pann şi a lui Ion Creangă“ (G. Călinescu).
1844 – În Propăşirea apare prelucrarea Toderică după Federigo a lui Prosper Merimée,
care nemulţumeşte autoritatea domnească; autorul este exilat, iar revista oprită. Tipăreşte
Vânătorul bun, o carte pe tema vânătorii pe care Odobescu o cunoaşte, devenindu-i
model pentru Pseudo-kinegeticos, operă terminată cu un fragment negruzzian.
1846 – În Almanahul de învăţătură apare nuvela istorică Sobieski şi românii.
1848 – Conservator în gândire, un cumpătat, având relaţii bune cu domnitorul, Negruzzi
nu este printre participanţii la evenimentele revoluţionare din acest an.
1849 – La Teatrul Naţional din Iaşi se reprezintă vodevilul Doi ţărani şi cinci cârlani,
devenit Cârlanii.
1850 – Este numit director al departamentului finanţelor.
1851 – Publică farsa într-un act Muza de la Burdujeni la sfârşitul căreia Negruzzi adaugă
o notă: „Noi am zis - nu ne mai aducem aminte unde - că sunt mulţi care schingiuesc şi
sfâşie frumoasa noastră limbă şi în loc de creatori se fac croitori, şi croitori răi. Asta ne-a
îndemnat a compune această mică comedie crezând că facem un bine arătând ridicolul
unor asemine neologişti“.
1853 – Negruzzi scoate revista Săptămâna.
1855 – În România literară a lui V. Alecsandri apar Istoria unei plăcinte şi Ochire
retrospectivă.
1857 – Apare volumul Păcatele tinereţilor, care cuprinde toate scrierile lui Negruzzi
grupate în patru cicluri:
I. Amintiri din juneţe (Cum am învăţat româneşte, Zoe, O alergare de cai);
II. Fragmente istorice (Aprodul Purice, Alexandru Lăpuşneanul, Sobieski şi românii,
Regele Poloniei şi domnul Moldovei);
III. Neghină şi Pălămidă (Cârlanii, Muza de la Burdujeni);
IV. Negru pe alb (Scrisori de la un prieten).
1862 – În revista Din Moldova apar Studii asupra limbii române.
1866 – La înfiinţarea Societăţii Academice Române este numit membru al acesteia.
1868 – C. Negruzzi moare la Iaşi, fiind înmormântat la moşia sa Trifeşti.