Hronicul și cântecul vârstelor

de Lucian Blaga
Adevărații prieteni, rudele mai presus de sânge, erau trei: Vasile Bănățeanu, Roman al
lui Tudorel și Adam al Vicii. Eram născuți tuspatru în același an. Vârsta mea de la cinci la
șapte ani stă sub zodia de auroră a acestor prietenii. Dimineața, de-abia trezit, numai ce
auzeam strigăte din curte, din toate puterile: „Lúlu Pópii, Lúlu, Lúlu Pópii!“ O mică pauză.
Apoi: „Lulu“. Pe urmă iarăși: „Lúlu Pópii! Lúlu Pópii!“ Chemările se urmau cu modulații și
variațiuni de accent ce veneau de-a dreptul din dorul inimii. Fusese așa de lungă noaptea! O
noapte întreagă nu ne-am văzut! De multe ori îi lăsam într-adins să cheme cât mai mult și cât
mai felurit, căci Mamii îi făcea un deosebit haz acest cor ce varia între răcnete și cântece. Mă
îmbrăcam și ieșeam. […]
Cam din același timp mă urmărește și amintirea unei zile când am pus la încercare cerul.
Umblând odată pe uliță cu ochii în sus, am băgat de seamă că cerul venea tot cu mine. Zenitul
se mișca din loc, ținându-se neîntrerupt deasupra mea! Era o descoperire cu totul nouă, pe
care mă simțeam obligat să o păstrez ca un mare secret în cel mai ascuns ungher al inimii.
Începeam să-mi tălmăcesc viitorul pe linia de vis a acestei descoperiri, încât pentru nimic în
lume nu m-aș fi încumetat s-o împărtășesc și altora. În fiecare zi puneam zenitul la încercare,
dacă se mai ține pe urmele mele sau nu. Aș fi fost fără îndoială dezamăgit de moarte să fi aflat
într-o zi că zenitul mă trădează. Și continuam să țin taina sub trei lacăte și șapte peceți. Totuși,
odată, în răgazul dintre două jocuri, îi spun lui Adam al Vicii cât de ales este creștetul meu,
sub tăria cerului. Numaidecât Adam își ridică și el ochii – și o ia razna. Pe urmă se întoarce și-
mi zice: „Și cu mine vine cerul!“ L-am privit cu un zâmbet de milă, cu îndoială apoi, și pe
urmă cu nedumerire. Adam își întărea cele spuse cu un „zău curat“, formula curentă a
jurămintelor în sat. „Zău curat – nu minți?“, îl mai întreb eu o dată, cu toate că știam că orice
asemenea întrebare era de prisos. ,,Zău curat că nu mint“, făcu încă o dată Adam, c-o hotărâre
ce mă rușina. Formula era pentru noi prea sacră, decât să mai fi putut sta la îndoială. Eram
dezolat că nu mă dovedeam a fi singurul ales, dar în aceeași clipă un alt gând mă îndruma
către o nouă încercare. „Ascultă, Adam, îi zic, tu s-o iei pe uliță în sus, eu o iau pe uliță în jos.
Dacă cerul se ține de tine, cum zici, și vine și cu mine, cum zic, atunci crapă și zărim ce-i
acolo înăuntru. Poate că o să vedem chiar îngerii...“ Și Adam, înduplecat și el de logica mea,
ce părea închegată și fără greș, o luă pe uliță în sus, iar eu pe uliță în jos. După ce mântuirăm
suta de pași, fără de a auzi niciun pocnet de grinzi cerești în înalt, ne oprirăm. Tăria albastră
nu s-a despicat. Ne-am apropiat iarăși unul de celălalt. „Mergea cerul cu tine?“, îl întreb.
„Mergea“, zice Adam. „Și cu mine mergea, răspund eu, dar atunci de ce nu crapă în două?“