„Moara cu noroc”

de Ioan Slavici (1881)

1) Particularități

Ce-a de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea este marcată de o serie de metamorfoze
sociale, politice, economice și culturale, transformări regăsibile și în modul în care ființa umană
înțelege să se raporteze la sine și la lumea în care trăiește. Aceste schimbări de viziune sunt
reflectate și în literatură, prin apariția unui nou curent, manifestat ca o reacție antiromantică,
curent ce poartă numele de realism. În plan autohton, principiile estetice ale realismului prind
contur prin operele marilor clasici. Opera lui Ioan Slavici, fie că este vorba de nuvelistică, fie de
romanul „Mara”, reflectă preferința scriitorului pentru estetica realismului.
Reprezentativă pentru viuziunea autorului asupra lumii este creația literată „Moara cu
noroc”, o nuvelă psihologică de factură realistă, publicată în voumul „Novele din popor”, în anul
1881.
1. a) În primul rând, dimensiunea realistă a nuvelei se evidențiază la nivelul
intenționalității actului artistic al scriitorului de a realiza o literatură mimetică. Universul ficțional
creat de Ioan Slavici aduce în fața cititorului imaginea societății tradiționale românești din Ardeal
de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care pare să fie afectată de noua mentalitate mercantilă a
epocii.
b) În plus, realismul prozei lui Slavici se evidențiază și la nivelul construcției personajelor,
care întruchipează adevărate tipologii umane. Ana este femeia supusă, în cadrul familiei
patriarhale, în vreme ce Lică devine reprezentativ pentru tipologia infractorului. Ghiță eeste îla
început, tipul cizmarului sărac nemulțumit de propri condiție socială, pe crae vrea să și-o
îmbunătățească. Pe parcursl discursului narativ, însă, personajul este urmărit de la tipicitate la
individualizare.
2. a) Nuvela își relevă aderența la estetica realismului și prin tematica abordată: cea a
familiei. Această macrotemă a textului este dublată de tema psihologică a dezumanizării,
discursul narativ urmărind prăbușirea morală a protagonistului sub puterea mistuitoare a
banului. În acest sens, incipitul operei dezvăluie ipostaza unui Ghiță stăpân pe sine. Conștient de
postura sa de „pater familias”, decide să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, tocmai
pentru a-și duce familia pe calea bunăstării. Stăpânirea de sine, siguranța în asumarea propriilor
decizii se relevă în episodul narativ ce surprinde dialogul cizmarului cu bătrâna soacră: „Să stăm
pe prispă la soare... eu uitându-mă la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaș și dumneata la tustrei.
Iată liniștea colibei!”.
b) În plus, un alt episod semnificativ pentru a ilustra tema operei/ incapacitatea lui Ghiță
de a acționa rațional/ modul în care evoluează tragic relația dintre cei doi îl constituie finalul
operei, când procesul dezumanizării protagonistului atinge apogeul. Dorinţa nemărturisită
devine realitate. Conştient că îşi determinase soţia să-i devină necredincioasă, Ghiţă o ucide pe
Ana, în ochii căreia şi-ar fi văzut vinovăţia. Forţa implacabilă a destinului actionează necruţător
(„dacă e rău ceea ce fac, nu puteam face altfel”), iar cârciumarul este ucis de Răuţ, din porunca
lui Lică. Sfârşitul tragic al personajelor se justifică dacă avem în vedere faptul că Ioan Slavici era
adeptul unei morale intransigente. Prin decizia de a se muta la han, sacrificând liniştea şi fericirea
domestică, Ghiţă încalcă sfatul bătrânei din incipit şi comite hybrisul. Din înfruntarea om-limită,
primul iese întotdeauna învins („Dacă-ţi depăşeşti limitele, eşti pedepsit; dacă nu – nu eşti om”
– Gabriel Liiceanu, „Tragicul”).
3. a) Discursul epic al nuvelei dezvoltă, inițial, un conflict exterior, între mentalitatea
tradițională, bazată pe valori morale, căreia îi dă glas bătrâna soacră a lui Ghiță („Omul să fie
mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”), și
mentalitatea capitalistă, fundamentată pe valori de schimb, în care puterea supremă este banul.
Acest conflict exterior este doar pretextul pentru amplul conflict interior pe care îl dezvoltă
textul, trăsătură specifică prozei de analiză psihologică.
b) În vederea obținerii aspectului verosimil al universului ficțional creat, ca trăsătură
specifică realismului, autorul alege, pentur nuvela sa, o perspectivă narativă obiectivă, cu o
viziune „dindărăt”, care îi aparține unui narator omniscient, omniprezent și extradiegetic, ce
narează la persona a III-a. Obiectivitatea naratorială este însă încălcată, pe alocuri, prin
intervențiile bătrânei soacre, ca voce auctorială ce dă glas înțelepciunii populare.
Așadar, sintetizez prin a sublinia că opera „Moara cu noroc” de Ioan Slavici se înscrie în
seria operelor de factură realistă, prin abordarea unei teme specifice: setea de înavuțire și
consecințele nefaste ale acesteia asupra relațiilor dintre oameni. Finalul tragic al personajelor
accentueză concepția lui Ioan Slavici cu privire la destin: cei care comit hybrisul, prin încălcarea
gravă a normelor morale, sfârșesc prin a fi pedepsiți.

2) Personaj (Lacomul)

În textele epice, personajele sunt purtătoarele de semnificație a mesajului transmis prin

discursul narativ. Ele sunt rotițele care pun în mișcare mecanismul universului ficțional. Specificul
nuvelei este faptul că accentul cade pe construcția personajelor. În centrul discursului narativ se
află protagonistul, celelalte personaje gravitând în jurul lui pentru a-i susține evoluția.
„Moara cu noroc” de Ioan Slavici, operă publicată în volumul „Novele din popor” (1881),
este o nuvelă psihologică de factură realistă, în care punctul de fugă al discursului narativ este
Ghiță, în calitatea sa de protagonist.
Statutul social al protagonistului