Sunteți pe pagina 1din 3

Romanul neorealist postbelic

“Moromeții” de Marin Preda

I. Introducere
Apariția în anul 1955 a primului volum al “Moromeților” lui Marin Preda a avut, asupra dezvoltării
ulterioare a romanului românesc, o influență revitalizantă, comparabilă cu cea pe care volumul lui Nicolae
Labiș, “Primele iubiri”, l-a avut la nivelul liricii. Completată 12 ani mai târziu cu volumul al doilea, “Cartea
adevărului spus până la capăt” (Nicolae Manolescu), romanul lui Preda conturează o adevărată frescă a
dispariției satului romanesc tradițional în perioada postbelică și a ultimului dintre țăranii săi autentici, Ilie
Moromete.

II. Încadrare într-o epocă/curent literar


Din punct de vedere istoric, romanul lui Preda inaugurează, așadar, la nivelul epicii noastre, epoca
postbelică, perioadă în care, după “obsedantul deceniu”, (sintagmă inventată de Preda însuși), cuprins între
1945 și 1955 și marcat de proliferarea unei literaturi mediocre aservite ideologiei comuniste, tinerii scriitori
vor încerca să reînnoade legătura cu marea literatură interbelică, generând apariția unor noi curente:
Neomodernismul liric (Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, etc), dramaturgia modernă (Mihail Sebastian, Marin
Sorescu, etc) și neorealismul epic (Marin Preda, Fănuș Neagu, etc).
Așadar, “Moromeții” inaugurează și neorealismului epic postbelic, curent ce constă, în esență, într-o
surprinzătoare dar e extrem de armonioasă împletire de elemente specifice romanului tradiționalist, precum
“Ion” sau “Enigma Otiliei”, cu elemente specifice romanelor moderne, precum “Ultima noapte de dragoste
întâia noapte de război”.
Astfel, Preda preia din romanele realiste tematica socială, obiectivitatea perspectivei narative,
desfășurarea cronologică a evenimentelor, tipicitatea personajelor, etc.
Din estetica modernistă, Preda preia, în primul rând, construcția personajului principal, Ilie
Moromete, țăranul filozof, care, prin inteligența superioară celorlalți, prin spiritul său analitic, prin
incapacitatea sa de adaptare la normele unei societăți pe care o consideră strâmbă și prin puternicele drame
de conștiință cu care se confruntă, pare mai apropiat de intelectualii lui Camil Petrescu decât de țăranii lui
Sadoveanu sau Rebreanu.
Tot de latura modernistă a romanului ține și impresia de autenticitate pe care acesta o degajă, în
viziunea lui Camil Petrescu, autenticitatea fiind principiul estetic esențial al unui roman modern. Astfel,
pentru a spori impresia de autenticitate și de experiența de viață trăită și nu imaginată, Preda se inspiră din
propria sa biografie, recunoscând că Ilie Moromete a existat în realitate: “A fost tatăl meu, Tudor Călărașu”.

III. Comentarea temei


Tema principală a romanului este, așadar, una socială, Preda cartografiind imaginea unei societăți
aflate în plină agonie: satul romanesc dinaintea și după cel de-Al Doilea Război Mondial, perioada dispariției
sale generate de măsurile aberante ale noii orânduiri, cea comunistă. Cooperativizarea și naționalizarea vor
duce la dispariția satului pentru că vor ajunge să răpească țăranului bunul său cel mai de preț, libertatea.
Elocventă este, în acest sens, secvența în care, incapabil să se adapteze noilor rigori sociale, Moromete,
cândva unul dintre cei mai respectați oameni din sat, ajuns bătrân, neputincios și, mai ales, singur, este dus
cu roaba de fiica sa la medic.
“Moromeții” este, astfel, nu doar romanul unei societăți, ci și al unei individualități și al unei
conștiințe, cea a lui Ilie Moromete, ultimul dintre țărani, personaj despre care critica literară afirmă că fără a
fi un filozof pe de-a întregul reprezintă o adevărată filozofie existențială, moromețianismul, o filozofie
bazată pe setea de libertate, respectul de sine și, mai ales, atașamentul și devotamentul total față de familie.
Nu ultimul rând, “Moromeții” este și o subtilă parabolă a timpului. Trăind sub un fel de clopot de
sticlă al istoriei, Moromete se auto iluzionează că are timp pentru toate: să-și plătească datoriile, să-și
satisfacă micile lui plăceri (precum participarea la adunările duminicale din poiana lui Iocan) și, mai ales, să-
și țină familia unită.
La venirea celui de-Al Doilea Război Mondial, va aduce cu sine spargere acestui clopot de sticlă;
pentru Moromete, ca, de altfel, pentru toți țăranii, timpul nu mai avea răbdare.

IV. Comentarea unor elemente ale textului narativ: acțiune, conflict, personaje
Acțiunea romanului se deschide cu o formulă de incipit în care elementele realiste, (încadrarea în
spațiu și în timp) se îmbină cu cele moderniste (imaginea personificată a timpului): “într-un sat din Câmpia
Dunării, cu câțiva ani dinaintea izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, timpul părea că are cu oamenii
nesfârșită răbdare. Viața se scurgea aici fără conflicte mari”.
Expozițiunea continuă cu episodul întoarcerii Moromeților de la câmp și, mai apoi, cu celebra scenă
a mesei care poate fi considerată o intrigă, o scenă ce anticipează majoritatea conflictelor care în cele din
urmă vor duce la destrămarea familiei. Locul mesenilor constituie o imagine elocventă: fiii lui Moromete din
prima sa căsătorie, Paraschiv, Nilă și Achim, stau pe partea dinspre tindă, mâncând grăbiți, ca și cum ar fi pe
picior de plecare; în partea opusă, sugerându-se astfel un conflict mocnit, stau femeile familiei, Catrina,
actuala soție a lui Moromete și cele două fiice ale lor, Ilinca și Tita; Moromete stătea parcă deasupra tuturor,
pe pragul dinspre cea de-a doua odaie, locul cel mai înalt și cel mai confortabil, semn că el este autoritatea
supremă în familie, dar și cel care încearcă să mențină un echilibru între tabăra băieților și cea a femeilor.
Doar mezinul Niculae nu avea un scaun al lui la masă și asta nu doar pentru că nimeni nu s-a învrednicit să-i
construiască unul, ci, mai ales, pentru că, prea mic fiind, încă nu își câștigase acest drept.
Sub pretextul că la București va obține un preț mai bun pe lapte și pe brânză, Achim a fugit cu oile la
București, fiind urmat — după o tentativă eșuată – și de ceilalți doi frați.
Fuga fiilor săi reprezintă o cumplită lovitură pentru Moromete care își vede spulberate visele de a
menține familia unită. În volumul al doilea, el le face o vizită la București încercând să-i convingă să se
întoarcă, însă aceștia, în ciuda statutului lor social mai mult decât umil, îl refuză. Catrina îl părăsește și
ajunge să se rupă și de Niculae, devenit membru al Partidului Comunist, deci și reprezentantul unei ideologii
pe care Moromete nu o înțelegea și care nu putea să i se adapteze.
Împăcarea dintre tată și mezin va surveni târziu, în visul lui Niculae, însă după moartea bătrânului.
Un triplu conflict va duce, în cele din urmă, la destrămarea familiei, în primul volum. Primul dintre
acestea este între Moromete și fiii săi cei mari, Paraschiv, Nilă și Achim. Aceștia nu înțeleg eforturile tatălui
lor de a menține familia unită, îl acuză că ține partea fetelor și îl disprețuiesc pentru că nu știe să facă bani
asemeni vecinului lor, Tudor Bălosu. Nici măcar în momentul în care Moromete este nevoit să taie bătrânul
salcâm, semn al începerii declinului, aceștia nu reacționează, neînțelegând gravitatea situației familiei și
sacrificiul făcut de Moromete.
În al doilea rând, în primul volum se conturează conflictul dintre Moromete și actuala soție, Catrina.
Aceasta urăște firea comunicativă și sociabilă a soțului său, dar și faptul că îi taxează permanent cu ironie
firea sa religioasă. În plus, în timpul foametei, Moromete vânduse un pogon din pământul adus ca zestre de
Catrina, promițându-i că, în schimb, va trece casa pe numele ei. De teamă băieților celor mari, va amâna la
nesfârșit să-și țină promisiunea și, când Catrina află de vizita soțului său la București, îl părăsește și se mută
la fiica ei din prima căsătorie.
Nu în ultimul rând, în primul volum se conturează un puternic conflict între Moromete și sora sa
Maria, zisă Guica. După moartea primei soții a fratelui său, Guica și-ar fi dorit ca el să nu se recăsătorească
și ea să se mute în casa lui pentru a avea grijă de gospodărie și, mai ales, pentru a nu rămâne singură la
bătrânețe.
Guica este eminența cenușie din spatele tuturor acțiunilor băieților celor mari cărora le alimentează
permanent disprețul față de tată și ura față de mama lor vitregă.
Pentru toate acestea, Moromete nu o va ierta niciodată și la moartea sorei sale din volumul al doilea, el nu va
merge la înmormântare.
În volumul întâi se conturează și un conflict secundar între Moromete și mezinul Niculae. Acesta ar
fi dorit să își continuie studiile, atât pentru a scăpa de povara Bisisicii, oaia năzdrăvană, cât și pentru că
efectiv îi place să învețe. Se lovește, însă, permanent de împotrivirea ironică a tatălui său: “Altă treabă nu
avem noi acum... Ne apucăm să studiem!”
În volumul al doilea, acesta va deveni conflictul principal, sugerând opoziția practic ireductibilă
dintre mentalitatea tradițională a lui Moromete și cea pseudocivilizatoare a reprezentanților noilor ideologii,
cea comunistă reprezentată de mezin. Cu toate acestea, împăcarea onirică dintre cei doi, după moartea
bătrânului, coroborată cu întoarcerea acasă, în Siliștea a mezinului, vine ca o speranță că, chiar dacă
Moromete a murit, moromețianismul ca filozofie de viață mai poate, încă, supraviețui.
Majoritatea personajelor sunt personaje tipice surprinse în împrejurări tipice, specifice satului
tradițional dinaintea și după celui de-Al Doilea Război Mondial. Tudor Bălosul, de exemplu, este tipul
țăranului cu avere, corespondentul lui Vasile Baciu din romanul “Ion” al lui Rebreanu. Mândru de bunăstarea
sa materială, Bălosul ține ca evenimentele lumii satului (precum jocul călușarilor), să se desfășoare în ograda
sa și îi interzice fiicei sale, Polina, idila lui Birică, unul dintre cei mai săraci flăcăi din sat. La polul opus, se
află Țugurlan, tipul țăranului fără pământ, frustrat din cauza sărăciei și supărat, parcă, pe toată lumea.
În volumul al doilea, după o perioadă de detenție, Țugurlan ajunge primar, bucurându-se și de
susținerea lui Moromete, care vede în el unul dintre ultimii reprezentanți ai lumii sale vechi, acum aflate în
agonie. Isosică sau Manta-Roșie sunt “noii țărani”, emanații mediocre ai noii ideologii comuniste, care
sufocă ucigător lumea veche a lui Moromete.
Acesta este mult mai mult decât un personaj realist tipic. El este simbolul dispariției satului
tradițional în sensul cel mai profund al sintagmei pentru că, odată cu Moromete, moare și tot ceea ce aceasta
reprezenta.

V. Statutul social moral și psihologic al personajelor, Moromete și Niculae


Din punct de vedere social, Moromete este țăranul mijlocaș, cu pământ mai mult decât unii precum
Ciocarlan și mai puțin decât alții precum Bălosul. Aflat la vârsta când doar bucuriile sau necazurile mai pot
schimba firea unui om, Moromete nici nu vreau mai mult pământ, căci, pentru el, acesta nu e o modalitate de
îmbogățire, ci garanția păstrării familiei unite. De altfel, ceea ce îl diferențiază radical de țăranul lui
Rebreanu sau Sadoveanu, apropiindu-l mai mult de intelectualul lui Camil Petrescu, este tocmai viziunea sa
aparte asupra lumii, arhitectura sa interioară morală și psihologică.
În primul rând, este evident că Moromete avea o inteligență superioară celorlalți. El era sufletul
adunărilor duminicale din Poiana lui Iocan, unde țăranii citeau ziarul și discutau spumos politică, nu doar
pentru că știa să citească, ci mai ales pentru că știa să interpreteze ca nimeni altul cele citite. De altfel,
Niculae remarca, în acest sens, că: “Tata avea neobișnuitul dar de a vedea lucruri pe care alții nu puteau să le
vadă”. Din inteligența sa decurge și umorul său spumos. De exemplu la întoarcerea de la cîmp, prefăcându-se
îngrijorat, îl trimite părintește pe Niculae să se odihnească: “Poate ai obosit de atâta stat”. Tot inteligența îi
conferă și o neobișnuită capacitate de disimulare, ilustrativ fiind episodul farsei pe care o joacă receptorului
Jupuitu, colectorul de taxe.
În același timp, în ciuda sociabilității sale, Moromete are lungi perioade de introvertire, contemplând
deseori singur ulița de pe stănoaga podiștei, ascultând sunetul ploii sau cântecul Birică. Pentru el, cele mai
importante lucruri în viață sunt libertatea sa individuală și o familie unită. El nu se poate adapta schimbărilor
sociale impuse de comuniști și gândului că lumea lui e pe cale să apună. Grăitor este, în acest sens,
monologul interior adresat unuia dintre reprezentanții noii orânduiri: “Tu vii și îmi spui mie că noi suntem
ultimii țărani de pe lume și că trebuie să dispărem? Și de ce n-ai fi tu ultimul prost de pe lume și n-ar trebui
să dispari mai degrabă tu, nu eu?”

VI. Trăsătura distinctivă a personajului, relația dintre personaje


În aparență, aspru și ursuz, Moromete camuflează, însă, un fond sufletesc de o mare sensibilitate,
vizibilă mai ales în relația sa cu Niculae, ilustrativ fiind, în acest sens, celebrul episod al premiului întâi.
Însoțit de prietenul său Cocoșilă, Moromete vine la serbarea de sfârșit de an a mezinului, convins că acesta
va fi declarat repetent. Când realizează că Niculae a luat premiul întâi se simte efectiv invadat de emoție, iar
când Niculae este apucat de friguri și nu-și mai poate spune poezia, îl ceartă fără, însă, ca vocea sa să mai
aibă nimic din asprimea cu care i s-a adresat până atunci.
Pe drumul spre casă, în momentul în care Niculae dă să se prăbușească, răpus de friguri, tatăl său îl
ia cu nespusă blândețe în brațe și culege cu atenție cărțile din praf, fiind atent ca, într-un gest de suprem
respect, să le șteargă de propriii lui pantaloni.

VII. Încheiere
În concluzie, “Moromeții” inaugurează, la nivelul epicii noastre, epoca postbelică și formula estetică
neorealistă. Romanul este unul social, dar și o parabolă a trecerii timpului și a efectelor acesteia. Moromete
încearcă, de unul singur, să se opună cursului istoriei, dar nu reușește, iar înfrângerea sa este și înfrângerea
lumii pe care o reprezintă.

S-ar putea să vă placă și