Moromeţii

de Marin Preda
Temă şi viziune despre lume

Pregătit de proza scurtă din volumul de debut Întâlnirea din pământuri (1948) – nuvelele Dimineaţă
de iarnă, O adunare liniştită, În ceată sau schiţa Salcâmul – care prefigurează motive, întâmplări şi
personaje, primul roman scris de Marin Preda, Moromeţii, este alcătuit din două volume, publicate la
doisprezece ani distanţă: 1955, volumul I, iar în 1967, volumul al II-lea.
Deşi modalităţile de exprimare artistică şi problematica celor două volume diferă, romanul este
unitar, deoarece reconstituie imaginea satului românesc în perioade de criză, în preajma celui de-al Doilea
Război Mondial (deceniile al IV-lea şi al VI-lea). Sunt înregistrate transformările vieţii rurale, ale
mentalităţilor şi ale instituţiilor, de-a lungul unui sfert de secol, şi se impune o tipologie nouă în proza
românească. Ca formulă estetică, proza lui Marin Preda se încadrează în realismul postbelic (neorealism) şi
marchează sfârşitul romanului doric, denumire dată de criticul literar Nicolae Manolescu romanului
tradiţional. Perspectiva naratorului obiectiv, care relatează întâmplările la persoana a III-a, se completează
prin aceea a reflectorilor (Ilie Moromete, în volumul I, şi Niculae, în volumul al II-lea), la fel şi prin aceea a
informatorilor (personaje-martori ai evenimentelor, pe care le relatează ulterior altora, cum este, de
exemplu, al lui Parizianu care povesteşte despre vizita lui Moromete la băieţi, la Bucureşti). Efectul este
limitarea omniscienţei. Astfel, critica este îndreptăţită să vorbească, atunci când se referă la universul
moromeţian, despre o altă vârstă a romanului realist-obiectiv. Căci, supusă atâtor transformări, lumea rurală
a lui Preda nu mai poate fi înţeleasă pe deplin nici de oamenii ce o populează, nici de instanţa ce o creează.
Acest fapt este uşor de remarcat observând modalitatea de conturare a principalelor teme ce apar în
Moromeţii. Astfel, pe parcursul celor două volume sunt abordate două tipuri de teme: cele tradiţionale –
familia, timpul, istoria, paternitatea – şi cele moderne – criza comunicării, singurătatea, înstrăinarea. Prin
urmare, naratorul la persoana a III-a, în loc să anticipeze fără rost destinele protagoniştilor, devine conştient
de complexitatea acestora şi de imprevizibilul situaţiilor în care sunt implicaţi, problemele legate de viaţa
familiei sau a satului fiind prezentate cel mai adesea într-un mod ambiguu. De pildă, el surprinde o lume
decăzută în care personajele nu mai sunt nişte tipologii perfect integrate într-un rol social, ci se revoltă
împotriva tuturor formelor de autoritate tradiţională: la biserică merg numai femeile, bărbaţii fiind nişte atei
convinşi, generaţia tânără (Niculae, Paraschiv, Nilă, Achim, Polina şi Birică) nu preia atribuţiile părinţilor,
ci adoptă – uneori cu naivitate – concepţii revoluţionare despre viaţă, mitul învăţătorului de ţară se
alterează, acesta preocupându-se de intrigi personale, nicidecum de educaţia copiilor (episodul certei dintre
directorul Toderici şi învăţătorul Teodorescu), obiceiurile populare ajung veritabile jocuri erotice (Ileana lui
Costică Roşu, viitoare preoteasă, regizează intimitatea cu Niculae pornind de la o şezătoare nevinovată), iar
pomana mortului (la înmormântarea lui Sandu Dogaru, soţul Titei) constituie un prilej de chef. Astfel, se
poate vorbi despre două lumi în Moromeţii: una reală (decăzută, fărâmiţată, marcată de transformări
capitaliste şi ulterior comuniste) şi una utopică (proiectată de credinţa generaţiei lui Ilie Moromete în
stabilitatea şi omogenitatea universului). Naratorul le prezintă pe ambele, dar accentul cade pe cea de-a
doua, lăsându-se impresia că instanţa narativă nu ştie mai mult decât propriile personaje. Iar combinarea
celor două perspective asupra lumii determină şi modernitatea acestui roman realist-obiectiv.
Tema romanului este destrămarea unei familii dintr-un sat din Câmpia Dunării. Evoluţia şi criza
familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii, astfel că unei familii este şi o
frescă a vieţii rurale dinaintea şi de după cel de-al Doilea Război Mondial. O altă temă este criza
comunicării, absenţa unui dialog real între Ilie Moromete şi familia sa. Tema timpului „viclean”,
nerăbdător, a raportului tragic dintre individ şi istorie nuanţează tema socială.
O secvenţă ilustrativă pentru tema romanului este cea a cinei. Chiar la începutul primului volum,
după ce cititorul este anunţat că viaţa se scurgea aici fără conflicte mari, o scenă aparent banală, cea a
cinei, se încarcă din perspectiva finalului cu sensuri noi. Masa joasă şi rotundă, plină de arsurile de la
tigaie nu denotă neapărat sărăcia familiei, ci faptul că spaţiul îngust pare să-i respingă pe unii membri. Cei
mai expuşi, prin decizie personală, sunt cei trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, de vreme ce stăteau
Pagina 1 din 2
pe partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece
afară. În schimb, Catrina îndeplineşte fără obiecţii rolul tradiţional de mamă care nici nu poate mânca în
linişte, fiind jumătate întoarsă spre străchinile şi oalele cu mâncare de pe foc, însă nu uită să-şi exprime în
timpul cinei nemulţumirea faţă de lenea fiilor lui Moromete. Demn de un cap de familie, Ilie stătea parcă
deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare.
Toţi ceilalţi stăteau umăr lângă umăr, înghesuiţi, masa fiind prea mică. Într-o frază ulterioară, naratorul
deconspiră ironic cinismul lui Moromete, reliefându-i nepăsarea: El şedea bine pe pragul lui, putea să se
mişte în voie. Clasica fotografie de familie rămâne doar un decupaj cu străini aşezaţi la masă.
O altă secvenţă ilustrativă pentru tema romanului este cea a tăierii salcâmului. După o noapte de
insomnie, în care Ilie se plimbă prin bătătură şi calculează în ce mod ar putea scăpa de datorii, el îl trezeşte
în zorii unei zile de duminică pe Nilă şi, acompaniat de bocetele femeilor din cimitir, îi indică fiului
mijlociu sarcina: doborârea salcâmului uriaş din fundul grădinii. Învăluindu-şi necazul cu ajutorul tăcerii
ori al glumelor, Moromete începe să taie cu sete copacul ce constituia, pentru membrii familiei, o marcă a
stabilităţii. Dacă în timpul loviturilor de secure vaierul femeilor e concurat de ecoul ce face să răsune
viroaga, în momentul doborârii arborele se umanizează parcă: Din înălţimea lui, salcâmul se clătină, se
împotrivi, bălăbănindu-se câteva clipe, ca şi când n-ar fi vrut să părăsească cerul, apoi deodată porni spre
pământ, stârnind liniştea dimineţii ca o vijelie; se prăbuşi şi îmbrăţişă grădina cu un zgomot asurzitor.
Provocând mirarea vecinilor şi bucuria lui Bălosu, tăierea salcâmului produce pentru Moromete doar o
accentuare a stării de nelinişte. Însă, în economia romanului, naratorul surprinde un instantaneu al
răsturnării întregii lumi, microuniversul din Siliştea-Gumeşti nemaiavând nici un factor de protecţie
simbolică în faţa Istoriei: Acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici. Cerul
deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile. Astfel, încălcând legile Naturii prin comercializarea salcâmului,
Moromete se vede nevoit să se supună legilor Istoriei.
Un triplu conflict va destrăma familia lui Moromete. Este vorba mai întâi despre dezacordul dintre
tată şi cei trei fii ai săi din prima căsătorie, Paraschiv, Nilă şi Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de a
înţelege lumea. Fiii cei mari îşi dispreţuiesc tatăl fiindcă nu ştie să transforme în bani produsele economiei
rurale, precum vecinul Tudor Bălosu. Cel de-al doilea conflict izbucneşte între Moromete şi Catrina, soţia
lui. Moromete vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soţiei, promiţându-i, în schimb, trecerea casei
pe numele ei. De teama fiilor celor mari care îşi urau mama vitregă, Moromete amână îndeplinirea
promisiunii. Din această cauză, femeia simte cum i se strecoară în inimă nepăsarea şi sila de bărbat şi de
copii, găsindu-şi iniţial refugiul în biserică. Criza se instituie în cel de-al doilea volum, când Catrina îl
părăseşte pe Ilie, după ce află de vizita lui la Bucureşti şi de propunerea făcută fiilor. Înstrăinarea este
definitivă. Al treilea conflict se desfăşoară între Moromete şi sora lui, Guica, care şi-ar fi dorit ca fratele
rămas văduv să nu se mai căsătorească pentru a doua oară. În felul acesta, ea ar fi rămas în casa fratelui, să
se ocupe de gospodărie şi de creşterea copiilor, pentru a nu fi singură la bătrâneţe. Faptul că Moromete se
recăsătorise şi că îşi construise o casă departe de gospodăria ei îi aprinsese ura împotriva lui, pe care femeia
o transmite celor trei fii mai mari ai lui Moromete. Un alt conflict, secundar, este acela dintre Ilie
Moromete şi fiul cel mic, Niculae. Copilul îşi doreşte cu ardoare să meargă la şcoală, în timp ce tatăl, care
trebuie să plătească taxele, îl ironizează sau susţine că învăţătura nu aduce niciun beneficiu. Pentru a-şi
realiza dorinţa de a studia, băiatul se desprinde treptat de familie. În volumul al doilea, acest conflict trece
pe primul plan, pentru că tatăl şi fiul reprezintă două mentalităţi diferite. Astfel, Ilie Moromete ilustrează
mentalitatea ţăranului tradiţional care vrea să-şi păstreze pământul, în vreme ce Niculae devine un
susţinător al comunismului, al mentalităţii colectiviste impuse de stat.
Simetria compoziţională este dată de cele două referiri la tema timpului, în incipit şi în paragraful
final al volumului. La început, pare îngăduitor, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa
se scurgea aici fără conflicte mari, pentru ca enunţul din finalul volumului, timpul nu mai avea răbdare, să
modifice imaginea timpului, care devine necruţător. Imaginea timpului răbdător reprezintă doar o iluzie a
lui Ilie Moromete, contrazisă de evenimentele petrecute pe parcursul romanului.

Pagina 2 din 2