,,Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat

Poezia ,,Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat este inclusă în volumul ,,Pe Argeș în sus” publicat
în 1923, ilustrativ pentru etapa tradiționalistă a liricii pillatiene, George Călinescu considerând, de
altfel, că această poezie este capodopera lui Ion Pillat pentru că propune ,,o grațioasă, mișcătoare și
indivizibilă paralelă între două veacuri”. Din punct de vedere tematic, supratema timpului este pusă în
relație cu cea a iubirii și a destinului uman repetabil, susținute de motive literare specifice liricii lui Ion
Pillat- casa amintirii, clipa care trece, turnul vechi, clopotul, oglindirea, dedublarea, fragilitatea
sentimentelor umane. Din punct de vedere tipologic, discursul poetic îmbină elemente de meditație cu
evocarea unei idile, iar în final, cu ușoare tonalități elegiace. Din punct de vedere estetic, poezia e
reprezentativă pentru lirica tradiționalistă prin orientarea spre trecut, preferința pentru universul rural
ca topos al imaginarului poetic, cultivarea unei forme echilibrate, simetrice, a prozodiei clasice prin
tehnica picturală și prin limbajul simplu, dar expresiv, prin seninătarea viziunii asupra temei timpului
și tonul elegiac al discursului liric.
Orientarea spre trecut propune, în această poezie, o valorificare a universului rural ca spațiu
originar, de aceea el devine un topos al imaginarului poetic prin intermediul căruia Pillat exprimă o
perspectivă senină asupra temei abordate. Întoarcerea în spațiul originar și contemplarea cadrului rural
provoacă evocarea nostalgică a unei frumoase povești din trecut -idila bunicilor, de aici frecvența
termenilor din aria semantică a timpului și a amintirii -,,casa amintirii”, ,,îmbătrâniră plopii”, ,,pre
vremuri”, ,,pe atunci”, ,,turnul vechi”, ,,mort”, ,,bătrână”, ,,vremea”, ,,ieri” etc.
Un alt aspect care permite încadrarea în tradiționalismul poetic se observă la nivel formal- cele
19 distihuri și versul final liber se organizează compozițional într-un mod echilibrat, simetric, din
intenția poetului de a realiza un paralelism între trecut și prezent. Acest paralelism este ilustrat prin
alternența timpurilor verbale trecut/ prezent și sugerează ideea destinului repetabil al ființei umane.
Prima poveste de dragoste e conturată prin predominanța unor forme verbale din trecut cu o
semnificație aparte în contextul evocator datorat nepotului- imperfectul este timpul evocării,
dobândind și un sens durativ- ,,asculta”, ,,ședea”, ,,simțeau”, iar rolul perfectului simplu este de a
apropia trecutul evocat de prezent, chiar dacă povestea bunicilor s-a consumat demult. În idila
nepotului se observă alternența perfect simplu/ prezent- ,,sosi”/ ,,vii”, ,,sări”/ ,,calci” pentru a realiza
același paralelism dintre prezent și trecut, însă frecvența perfectului compus în ultimele distihuri- ,,ți-
am șoptit”, ,,am spus”, ,,m-ai ascultat”, ,,ți-am părut” anunță situația de finalitate a acestei povești,
sugerând că nepotul conștientizează că trăirea acum a clipei de iubire nu poate determina și o
sustragere din fața trecerii timpului.
Tema iubirii este raportată la cea a timpului trecător, relație tematică susținută de motive
literare specifice pentru viziunea pillatiană senină asupta confruntării omului cu timpul. Relația dintre
aceste teme este ilustrată prin punerea în paralel a două povești de iubire despre care criticul Nicolae
Manolescu afirma că îi conferă poeziei ,,mișcarea unei clepsidre- timpul bunicilor s-a scurs în timpul
nepoților”. Ideea poetică principală prin care se evidențiază această relație tematică este că destinul
ființei umane este repetabil în sensul că reluarea aceleiași situații, a aceluiași sentiment trăit în același
cadru are rolul de a fixa un tipar existențial, deși protagoniștii poveștii de dragoste sunt alții.
Meditația pe tema timpului din distihurile 11-12 este provocată de o constatare a
ireversibilității acestuia și a efectului distrugător atât asupra omului, cât și asupra obiectelor, lucrurilor.
Secvența funcționează ca un liant între povestea trecutului și prezent. Secvența începe cu o exclamație
retorică-,,Ce straniu lucru, vremea”, o expresie a reflecției autorului asupra trecerii timpului. Percepția
faptului că suntem victime ale îmbătrânirii se realizează brusc- ,,deodată, pe perete/ Te vezi aievea
numai în ștersele portrete”, singurele obiecte care consemnează imaginea ființei peste vremuri
rămânând poetrerele. Epitetul în inversiune ,,ștersele portrete” sugerează faptul că până și portretele
sunt supuse trecerii timpului. Această secvență accentuează caracterul elegiac al poeziei. În aceste
strofe se cunoaște o impersonalizare a discursului liric prin mărcile persoanei a doua- ,,te vezi”, ,,te
recunoști”, ,,în fața ta”, ,,trupul tău te uită”, ,,tu nu-l poți uita”, care accentuează caracterul genera
valabil al ideii de efemeritate asociată condiției omului în general în confruntarea cu timpul.
 Motivul clopotului este pus în legătură cu monoversul ,,de nuntă sau de moarte, în turnul vechi
din sat”. Acest motiv este integrat într-un context identic în fiecare sintre cele două idile, introducând
o notă gravă în atmosfera senină a fiecărei povești de dragoste- în povestea bunicilor sunetul
clopotului apare mai degrabă ca un detaliu, pe când în finalul poeziei el dobândește valoarea unui
epilog al ambelor idile, căci trecerea ireversibilă a timpului îi relevă nepotului fragilitatea
sentimentelor umane. Așadar, cele două generații unite prin trăirea aceluiași dentiment trăiesc același
paradox al iluziei eternității clipei de iubire și, în același timp, al constatării efemerității umane. Nu
întâmplător în epilogul primei povești motivul clopotului este pus în relație cu versul ,,Dar ei, în clipa
asta, simțeau c-o să rămână” -prin utilizarea formei de imperfect se subliniază, de fapt, iluzia
eternizării clipei de iubire.
Titlul poeziei, ,,Aci sosi pe vremuri” este construit ca o propoziție dezvoltată cu subiect
subînțeles prin care poetul comunică ideea centrală a poemului, și anume apropierea până la
identificare a trecutului cu prezentul, două valori ale existenței umane plasate într-un spațiu și un timp
neidentificate. Adverbul în forma populară, arhaică ,,aci”, verbul ,,sosi” la timpul perfect simplu și
locuțiunea adverbială de timp ,,pe vremuri” sugerează ideea că existența umană se bazează pe
experiențe repetabile, reluate și trăite de fiecare generație în parte, care simte și trăiește viața asemenea
predecesorilor. Utilizarea formei de perfect simplu ,,sosi”, alături de o locuțiune adverbială din câmpul
semantic al timpului sugerează faptul că povestea de iubire a nepotului s-a consumat de curând,
anunțând totodată și paralelismul dintre cele două idile consumate în același cadru sugerat prin
indicele spațial ,,ici”. ,,Aci” este elementul semantic principal în raport cu eul liric văzut din
perspectiva timpului ,,atunci-acum”. Tonul meditativ al titlului denotă nostalgia eului liric apărută
odată cu meditația asupra trecerii ireversibile a timpului. Acesta evidențiază ideea poetică potrivit
căreia locul natal este spațiul eternei reîntoarceri, generator de nostalgie, dar și de bucurie a spiritului.
Incipitul poeziei ,, Aci sosi pe vremuri” este constituit din primele două distihuri și fixează,
prin intermediul unei metafore-,,casa amintirii”, spațiul rememorării nostalgice a trecutului. Metafora
dobândește semnificația unui spațiu mitic, iar elementele asociate
casei- ,,obloane”, ,,pridvor”, ,,păianjeni”, ,,poartă”, ,,zăvor” și versul ,,Păianjeni zăbreliră și poartă și
zăvor” sugerează trecerea timpului, degradarea, starea de părăsire a locuinței strămoșilor, dar și ideea
de spațiu privilegiat, izolat, accesibil numai urmașului, care poate reînvia trecutul în amintire. Numele
bunicii are rezonanță mitologică, Kalliope fiind muza elocinței și a poeziei. Încremenirea în timp
a ,,casei amintirii” ca topos al imaginarului ce provoacă la rememorarea trecutului e sugerată și prin
versul din al doilea distih ,,Iar cornul nu mai trage alene din ciubuc”- interiorul e lipsit de căldură-nu
mai sunt oameni, nu este nici foc, așa că hormul inutil rămâne să amintească vechimea. Deși e într-o
stare de părăsire și chiar de degradare, imaginea casei părintești se conservă în planul amintirii, semn
că nepotul și-ar dori, prin rememorare și evocare, să o sustragă de sub influența rimpului trecător.
Primul vers din cel de-al treilea distih deschide planul trecutului, al evocării iubirii bunicilor. Dacă în
poezia romantică, existența naturii era eternă, în opoziție, cu efemeritatea existenței umane, în poezia
lui Ion Pillat, natura devine solidară cu omul, fiind marcată cu semnele senectuții, ca și ființa
umană-,,În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii”. Drumul spre zare, coordonată spațial
nederetminată, poate însemna întoarcerea în timp, dacă avem în vedere verbul ,,îmbătrâniră”, prin care
se realizează o inedită personificare a plopilor, menită să însuflețească un cadru potrivit apariției
bunicii Calyopi.
În concluzie, prin orientarea spre trecut, preferința pentru universul rural ca topos al
imaginarului, cultivarea unei forme echilibrate, simetrice,a prozodiei clasice prin tehnica picturală și
prin limbajul simplu, dar expresiv, prin seninătarea viziunii asupra temei timpului și tonul elegiac al
discursului liric, poezia, ,,Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat de înscrie în curentul tradiționalist.