Aci sosi pe vremuri, de Ion Pillat este o poezie de factură tradiționalistă,

inclusă în ciclul “Trecutul viu”, care face parte împreună cu ciclul “Florica” din
volumul “Pe Argeș în sus”, apărut în 1923. Volumul este reprezentativ pentru
tradiționalismul poetului deoarece poeziile incluse realizează imaginea spațiului
natal patriarhal (moșia Florica), casa părinteasca, interiorul cu poezia obiectelor,
universal rural și împrejurimile casei, natura câmpenească însuflețită de
amintirile copilăriei.
Poezia aparţine tradiţionalismului prin idilizarea trecutului, prin cadrul rural, dar
şi prin tema timpului trecător -fugit irreparabile tempus.
Într-un volum de Mărturisiri (1942), Ion Pillat arată că: „Toată poezia mea
poate fi redusă, în ultimă analiză, la viziunea pământului care rămâne aceeaşi, la
presimţirea timpului care fuge mereu. Fuga timpului capătă un reper existenţial
foarte propriu şi căt se poate de concret; în egală măsură, ea e trăită sub semnul
tradiţiei, deci ca o dimensiune sufletească generală, reprezentativă pentru o
întreagă comunitate umană".
Tema poeziei surprinde o meditație cu accente elegiace asupra curgerii
ireversibile a timpului. Tematica rurală, devine supratemă și își subsumează
tema iubirii și a naturii. De altfel, se poate realiza chiar o delimitare între cele
două , constituindu-se o temă de suprafață: trecerea ireversibilă a timpului, și
una de adâncime: meditația cu accene elegiace.
Sentimentul elegiac şi meditativ are ca suport lirismul subiectiv, susţinut de
prezenţa mărcilor lexico-gramaticale specifice (pronume personale, adjective
posesive şi verbe la persoana I şi a II-a singular; elemente spaţiale şi temporale:
„aci -„acolo", „acum" - „atunci). Iubirea evocată, deşi aparţine planului trăirii
subiective, este ridicată la grad de generalitate, obiectivizându-se, prin
repetabilitate.
Ca viziune despre lume, Pillat are o viziune diferită față de cea romantică,
considerand că până și natura este afectată de trecerea timpului: „În drumul lor
spre zare, îmbătrâniră plopii”. Viziunea este specific tradiționalistă prin punerea
accentului asupra universului rural. Acesta este ales drept cadru al concretizării
poveștii de iubire, care este tratată în două planuri temporale: trecutul iubirii
bunicilor și prezentul iubirii nepotului. Universul rural este particularizat prin
motive specifice, precum casa, hornul, recerea timpului, uitarea, satul.
Compoziţional, poezia este alcătuită din 19 distihuri şi un vers final, liber,
având rolul de laitmotiv al poeziei. Distihurile sunt organizate în mai multe
secvenţe poetice: incipitul, evocarea iubirii de „ieri a bunicilor, meditaţia asupra
efemerităţii condiţiei umane, iubirea de „acum", epilogul poemului. Cele două
planuri ale poeziei, trecutul (distihurile 1-9) şi prezentul (distihurile 12-19), sunt
redate succesiv si conectate de două distihuri cu rolul de a realiza tranziţia, ceea
ce accentuează ideea de ciclicitate a vieţii şi a iubirii. Se utilizează elemente de
simetrie şi opoziţie a planurilor, construite pe relaţia „atunci - „acum". Elemente
de recurenţă sunt, de exemplu, motivul poetic ambivalent al clopotului (însoţind
două momente esenţiale ale existenţei umane - nunta şi moartea), simbol al
trecerii şi laitmotivul reprezentat de versul final.
Primul plan, cel al trecutului, conturează imaginea iubirii de odinioară și este
alcătuit din două secvențe distincte. În prima secvență se conntureaza decorul
poveștii de dragoste. Casa amintirii, din incipit, este spațiul rememorării
nostalgice a trecutului, un spațiu mitic, plasat în afara timpului inaccesibil celor
neinițiați: „obloane”; „zăvor”. Păianjenii simbolizează uitarea. Casa este un loc
al trecutului și prezentului inert: „Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc”. Se
sugerează degradarea, iar spațiul descris poate reînvia trecutul prin amintire.
Clopotul însoțește prin sunetul său cele două povești de iubire și sugerează
repetabilitatea trăirilor și emoțiilor umane. Plopii sunt transformați într-un
simbol al singurătății, al așteptării poveștii de dragoste. A doua secvență
conturează scenariul istoric al poveștii. Lumea de altădată este o lume idilică,
este prezentată o dragoste romantica, cu plimbări sub clar de lună. Prin iubire,
cei doi devin eterni, fiind surprinși în ipostaza de îndrăgostiți: bunica devine
muză – sursă de inspirație, iar bunicul recită poezii. „Turnul vechi din sat” este
un simbol al permanenței, al aspirației spre absolut, al protecției și apare în
antiteză cu perisabilitatea omului. Sintagma „În clipa asta simțeau că au să
rămână” subliniază aspirația ființei umane către etern, către absolut, aspirație
care se poate realiza doar prin intermediul iubirii profunde. În ultimul vers se
revine la prezent, la planul real: „De mult e mort bunicul”. „Bunica e bătrână”
sugerează înțelepciunea. Se remarcă și antiteza între cele două planuri: trecut și
prezent. Crinolină, berlină, Eliad, Sburătorul, Le Lac sunt elemente ce susțin
planul trecutului.
Legătura între prezent și trecut se realizează pe parcursul distihurilor 11 și
12. Se conturează meditația asupra perisabilității timpului și perenitatea
amintirii: „Trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita”. Portretele sunt cele care
realizează legătura dintre cele două planuri. Verbele la prezent susțin meditația
pe tema trecerii timpului și eternalizează clipa. Punctele de suspensie de la final
indică lirismul subiectiv și sugerează suferința și regretul.
În al doilea plan, povestea de iubire din planul trecut se reia în același cadru,
fiind imaginea în oglindă a poveștii de iubire din trecut. Se regăsesc relații de
simetrie, prin reluarea elementelor din primul plan: casa, drumul, luna, clopotul,
cadrul nocturn: „Ca ieri sosi bunica... și vii acuma tu”. În același timp, se
stabilesc și relații de opoziție la nivelul adverbelor de timp: „atunci-ieri”; „clipa
asta”; „acum”. Verbele la prezent permanentizează sentimentele de iubire. Eul
liric se regăsește într-o altă ipostază, mai ironic, trist, trăiește în amintire: „Și ți-
am părut romantic, și poate simbolist”. Prezentul și-a pierdut din farmec, deși
repetă povestea de dragoste din trecut: același loc de întălnire, același clopot,
același cadru. Verbele la imperfect au rol de evocare, iar cele la perfect compus
marchează certitudinea. Spațiul este un topos privilegiat, caracterizat prin
încremenire, ceea ce arată că iubirile se află în universul ficțiunii literare. Satul
sugerează lumea idilică, idealizată, de altădată și întoarcerea la origini. Berzele
simbolizează puritatea, fidelitatea, devotamentul, fiind un simbol de bun augur.
Ultimul vers are valoare concluzivă, devine laitmotiv și susține, deci,
muzicalitatea. Încheierea operei cu punct sugerează certitudinea.
În concluzie, Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat aparţine liricii tradiţionaliste prin
idilizarea trecutului, a cadrului rural, dar şi prin tema timpului trecător, „fugit
irrreparabile tempus” și poate fi considerată o adevărată capodoperă:
„Capodopera lui Ion Pillat este însă Aci sosi pe vremuri, grațioasă, mișcătoare și
indivizibilă paralelă între două veacuri, înscenare care încântă ochii și, în același
timp, simbolizare a uniformității în devenire.” – George Călinescu.