Particularitățile unei opere care aparține lui Ion Pillat

„Aci sosi pe vremuri”

La casa amintirii (motiv-trecerea timpului) cu-obloane și pridvor, (element al casei tradiționale rurale)

Păienjeni zăbreliră și poartă, și zăvor. (metaforă a trecerii timpului, verb cu nuanță arhaică)

Iar hornul (element al casei tradiționale) nu mai trage alene din ciubuc

De când luptară-n codru și poteri, și haiduc. (trecerea timpului)

În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii. (trecerea timpului)

Aci (adverb arhaic, specific ruralului) sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi. (nume cu rezonanță arhaică)

Nerăbdător bunicul pândise de la scara

Berlina (trăsură specifică ruralului) legănată prin lanuri de secară. (specific ruralului)

Pie-atunci nu erau trenuri ca azi, (antiteza trecut-prezent) și din berlină (caleașcă)

Sări, subțire, -o fată în larga crinolină. (gingășia, delicatețea feminină)

Privind cu ea sub luna câmpia ca un lac, (comparație specifică romantismului)

Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac. (element romantic)

Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,

Îi spuse Sburătorul (modul în care fetele trăiesc primul fior al dragostei) de-un tânar Eliad.

Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea (albastru/verzui)…

Și totul ce romantic, ca-n basme, (o atmosferă ireală, de basm, romantică) se urzea.

Și cum ședeau… departe, un clopot (reprezintă simbolul vieții, dar și al morții) a sunat,

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Dar ei, în clipa asta simțeau că-o să rămână…(veșnicia momentului)

De mult e mort bunicul, bunica e bătrână… (schimbarea fizică)

Ce straniu lucru: vremea! (nostalgia eului liric) Deodată pe perete

Te vezi aievea numai în ștersele portrete. (trecerea timpului)

Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta, (schimbarea fizică, nu și morală)

Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita…

Ca ieri sosi bunica… și vii acuma tu: (antiteza trecut-prezent)

Pe urmele berlinei (întoarcerea la valorile trecutului) trăsura ta stătu.

Același drum te-aduse prin lanul de secară.

Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, (element din casa rurală) la scară.

Subțire, calci nisipul pe care ea sări.

Cu berzele într-însul amurgul se opri…(timpul care stă în loc)

Și m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv (inocența) eram

Când ți-am soptit poeme de bunul Francis Jammes. (scriitor simbolist)

Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună (motiv romantic)

Și-am spus Balada lunei de Horia Furtună,

M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist, (apreciere, încântare)

Și ți-am părut romantic și poate simbolist. (antiteza, simultaneitate)

Și cum ședeam… departe (meditație), un clopot (finalul semnifică o dorință de conservare a valorilor
tradițional rurale) a sunat,

Același clopot poate, în turnul vechi (trecutul) din sat…

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Poezia „Aci sosi pe vremuri” a apărut la 1 martie 1919, în revista LETOPISEȚ. A fost inclusă în ciclul
„Trecutul viu”, care face parte din volumul „Pe Argeș în sus”, apărut în anul 1923, volum care descrie
spațiul copilăriei poetului, moșia Florica, casa părintească și natura, însuflețite de amintirile de
altădată.

Tradiționalismul este o ideologie cultural literară, caracterizată printr-un ansamblu de credințe și de

concepte culturale, cu reviste și cu personalități care au animat cultura românească atât înaintea
Primului Război Mondial, cât și în perioada interbelică.

Poezia ,,Aci sosi pe vremuri’’ aparține tradiționalismului prin: tema trecerii inexorabile a timpului, prin
prozodia clasică și prin orientarea spre trecut (motivul amintirii, casa părintească) sau prin descrierea
cadrului natural.

O primă caracteristică a tradiționalismului, la nivelul textului, o constituie trecerea ireversibilă a

timpului, încă din prima secvență lirică, fiind prezentate succint locurile natale, reconstituite de
memoria afectivă. Aici, imaginea poetică centralizată este metafora „casa amintirii”, ce reprezintă
spațiul mitic al amintirilor. De altfel, prezența păianjenilor simbolizează scurgerea neîncetată a vremii.

De asemenea, prozodia este una clasică, cu o muzicalitate elegiacă, meditativă a celor nouăsprezece
distihuri și a versului liber ale poemului, măsura versurilor este de treisprezece - paisprezece silabe,
ritmul este iambic și rima este împerecheată.

Tema poeziei privește mai multe aspecte, universul rural specific tradiționalismului, asociindu-i-se
două teme de largă circulație: iubirea și timpul, repetabilitatea destinului uman și ciclul vieții.
Universul rural este ales drept cadru al concretizării iubirii, care este tratată în două planuri
temporale, trecutul iubirii bunicilor și prezentul iubirii nepotului. Universul rural este particularizat
prin motive specifice: casa, hornul, trecerea timpului, uitarea, satul, copilăria, natura câmpenească.
Două motive de largă circulație (noaptea și luna) sunt revalorizate în maniera tradiționalistă, ca
motivul plopilor asupra căruia Ion Pillat are o viziune diferită de cea romantică: romanticii consideră
natura eternă, opunându-se ființei umane efemere, în timp ce la Ion Pillat, natura însăși este afectată
de trecerea timpului: „În drumul lor spre zare, îmbătrâniră plopii”.

Un prim element de structură este titlul, care relevă viziunea despre lume a autorului, este alcătuit
din arhaismul adverbului de loc „aci”, din verbul la perfectul simplu „sosi” și locuțiunea adverbială de
timp „pe vremuri”. „Aci” este elementul semantic definitor în raport cu eul liric văzut din perspectiva
timpului „ieri”-„acum”. Verbul „sosi” la perfectul simplu are rol în evocarea amintirilor. Locuțiunea
adverbială „pe vremuri”, marchează trecerea ireversibilă a timpului, ce nu poate fi oprit. Titlul fixează
cadrul spațio-cultural al iubirii. Acesta dezvăluie faptul că locurile natale reprezintă spațiul „eternei
reîntoarceri”, generator de nostalgie, dar și de bucurie a spiritului.

Textul conține două planuri: trecutul (PE VREMURI-distihurile 2-10) și prezentul (ACUM-distihurile 13-
19)

Incipitul, un al doilea element, cuprinde primele două distihuri, în care poetul prezintă locuința
bunicilor săi, numind-o „casa amintirilor”. El fixează spațiul rememorării, mitic al copilăriei, casa
bunicilor. Metafora CASA AMINTIRII dobândește semnificația unui topos mitic, fie o locuință a
strămoșilor, fie loc sacru al cuplurilor de îndrăgostiți, inițiindu-i în sfera nunții. Amănuntele descriptive
ale cadrului sunt: obloanele, pridvorul, păienjenii, poarta, zăvorul, indică degradarea, trecerea
timpului, vechimea, dar și un spațiu privilegiat, izolat, accesibil doar urmașilor. Planul trecutului
capătă o aură legendară, e un timp mitic al luptei haiducilor, al idealurilor de dreptate (DE CÂND
LUPTARĂ-N CODRI ȘI POTERI ȘI HAIDUCI). Apar două schițe de portret: a bunicului nerăbdător și
tandru și a bunicii conturată prin detalii fizionomice și vestimentare inedite. Planul prezentului se
desfășoară ca-ntr-un ritual în același cadru, alt timp, nepoții repetă povestea bunicilor, iar diferențele
țin doar de modă: iubita vine cu trăsura, iubitul recită versuri simboliste de Francis Jammes și de
Horia Furtună.

Poezia este alcătuită din nouăsprezece distihuri și un vers liber, cu rol de concluzie, și poate fi
structurată în patru secvențe lirice: în prima secvență lirică, sunt prezentate succint locurile natale,
reconstituite de memoria afectivă. Aici, imaginea poetică centralizată este metafora „casa amintirii”,
ce reprezintă spațiul mitic al amintirilor. De altfel, prezența păianjenilor simbolizează scurgerea
neîncetată a vremii.

În cea de-a doua secvență poetică, este relatată povestea de iubire dintre cei doi bunici, eul liric
imaginând romantica amintire a bunicilor în cadrul patriarhal al satului românesc. Prin metafora „ochi
de peruzea” (piatră semiprețioasă), iubita bunicului este individualizată și face referire la aluzia
provocată de ochii ca lumina sufletului respectiv. Aceasta are valoare de talisman, iubirea fiind
considerată protectoare.

Secvența a treia se constituie ca o meditație succintă asupra trecerii timpului. Aceasta face trecerea
de la povestea de iubire a bunicului, la cea a nepotului. Exclamația retorică „Ce straniu lucru,
vremea!” evidențiază puterea portretelor, care sunt singurele capabile să eternizeze clipa, adică să
păstreze vii imaginile de odinioară ale strămoșilor.

Ultima secvență este compusă de povestea de iubire dintre cei doi tineri. Povestea tinerilor este
prezentată în analogie cu cea anterioară a bunicilor, cadrul natural rămânând același, doar ritualul
întâlnirii repetându-se într-un alt timp.

Găsit atât în cea de-a doua secvență, cât și în ultima, sunetul clopotului însoțește momentul întâlnirii
îndrăgostiților și sugerează repetabilitatea experienței umane.

Versul concluzie, laitmotiv al poeziei, accentuează ideea că, elementele esențiale din viața omului se
repetă, timpul aducând mereu schimbare.

Un alt element este reprezentat de cele două planuri ale poeziei, trecutul și prezentul, ce sunt redate
succesiv prin utilizarea elementelor de simetrie și de opoziție a planurilor, construite pe relația
„atunci”-„acum”, rolul lor fiind acela de a accentua ideea de ciclicitate a vieții și a iubirii.
De altfel, tipul de lirism este obiectiv în prima secvență, folosindu-se lirica măștilor. Poezia este amplă
și evoluează de la obiectiv către cel subiectiv, marcat în ultima secvență lirică de prezența persoanei
întâi, prin verbe („am șoptit”, „am spus”, „ședeam”) și pronume personale („m-”, „-mi”). Prin
utilizarea liricii măștilor, creatorul alternează de la persoana întâi, la persoana a doua și a treia: „tragi”,
„ședeau”.

Totodată, particularitățile prozodice ale textului sunt semnificative pentru ilustrarea viziunii despre
lume. Antiteza dintre planul trecut cu cel prezent este sugerată, la nivel fonetic, de alternarea tonului
minor cu cel major, alternare realizată prin distribuția consoanelor și a vocalelor. Muzicalitatea
elegiacă, meditativă a celor nouăsprezece distihuri și a versului liber ale poemului, este dată de
măsura versurilor (treisprezece - paisprezece silabe), ritmul este iambic și rima este împerecheată. De
asemenea, sunt prezentate elemente cu tentă arhaică și regionalisme („poteri”, „haiduc”, „aci”,
„berlina”, „crinolină”, „aievea”).

Poezia „Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat, aparține liricii tradiționaliste prin idilizarea trecutului, a
cadrului rural, dar și prin tema timpului trecător. Poetul reconstruiește cu mijloacele timpului în care
trăiește experiențele anterioare ale pastelului, păstrând melancolia dispariției unei lumi. De altfel,
poezia sa, este păstrată ca un testament pentru copii, în sensul că, iubirea este transmisă mai
departe, din generație în generație, glasul păstrându-i-se viu în orice cadru temporal.

Ion Pillat depăseşte canoanele impuse de Vasile Alecsandri şi George Coşbuc, pentru că el este
original în versurile descriptive prin asocieri inedite, iar evocarea nostalgică a trecutului este pusă sub
pecetea inocenţei.

Poet tradiţionalist, Ion Pillat îşi asumă principiile orientării culturale (tradiţionalismul), înţelegând că
raportarea la tradiţie şi la valorile acesteia, dintr-o perspectivă a prezentului, trebuie să însemne mai
mult decât simpla abordare în maniera elogioasă a valorilor trecutului şi ale universului rural.

Poezia sa devine o formă de manifestare a unui stil personal, care nu presupune simpla preluare de
modele, ci rafinarea lor prin prisma sensibilităţii personale, a unei conştiinţe moderne.