Tradiţionalismul interbelic

ION PILLAT – ACI SOSI PE VREMURI

1. Tradiţionalismul – curent literar definit prin ataşament faţă de trecut, faţă da folclor şi faţă de
valorile mediului rural. În literatura română, se disting două etape ale acesui curent:
a. antebelică: sfârşit de secol al XIX-lea şi început de secol XX, prin orientări precum semănătorismul
şi poporanismul, conturate în jurul revistelor „Sămănătorul” şi „Viaţa românească” şi caracterizate
prin idilism (tendinţa de a prezenta viaţa rurală în culori exclusiv pozitive) şi paseism (întoarcerea în
trecut). Reprezentanţii tradiţionalismului din aceste decenii sunt perocupaţi mai ales de prezentarea
monografică a vieţii sociale şi rituale a mediului rural.
b. interbelică, prin activitatea poeţilor de la revista „Gândirea”, avându-l ca teoretician pe Nichifor
Crainic. Ca reprezentanţi, cei mai importanţi rămân Ion Pillat, Vasile Voiculescu sau Adrian Maniu,
cu precizarea că, deşi fundalul poeziilor lor este rustic, sensibilitatea şi imaginarul poetic aparţin mai
degrabă modernismului prin criza iremediabilă a eului liric sau prin limbajul metaforic.
2. Ion Pillat – poet interbelic, autor al volumelor: Visări păgâne, Eternităţi de-o clipă (etapa
parnasiano-simbolistă), Satul meu, Biserica de altădată, Pe Argeş în sus (etapa tradiţionalistă),
Scutul Minervei, Poeme într-un vers (etapa clasicizantă)
 creatorul pastelului psihologic, în care cadrul natural rural este doar decorul unei meditaţii asupra
condiţiei umane, supuse ciclicităţii şi efemerităţii.
 tradiţionalist prin recuzită, modern prin viziune
3. Trăsăturile literaturii tradiţionaliste:
 întoarcerea în trecut, fie cu rol evocativ al unei epoci istorice, fie ca pretext care declanşează
meditatia asupra efemerităţii şi vulnerabilităţii fiinţei în raport cu trecerea ireversibilă a
timpului
 cadrul rural
 aluziile la folclor, la obieciuri populare
 elemente biblice/religioase (crucea ca laitmotiv)
 trimiteri la eroi consacraţi de literatura populară (haiduc, ciobănaş)
 respectarea prozodiei, a organizării strofice, preferinţa pt poezia cu formă fixă (sonet –
poezie de 14 versuri, 2 catrene şi 2 terţine)
 la nivel lexical, preferinţa pt. arhaisme, regionalisme şi elemente populare
 cultul strămoşilor şi comuniunea între generaţii.

4. Analiză de text – Aci sosi pe vremuri:

A. capodopera volumului „Pe Argeş în sus”, apărut în 1923
B. Teme: efemeritatea condiţiei umane, trecerea ireversibilă a timpului, ciclicitatea existenţei,
vulnerabilitatea fiinţei, care provoacă poetului o stare de criză interioară specifică modernismului.
Totodată, întoarcerea în trecut reprezintă un element de estetică tradiţionalistă.
C. Motive: motivul amintirii guvernează textul, făcând posibilă evocarea unui episod din trecut.
Motivul casei bunicilor, orchestrat de cel al păienjenilor şi al plopilor, exprimă durerea celui care,
înstrăinat de locurile natale, redescoperă spaţiul copilăriei abandonat, pradă trecerii timpului.

1
 Motivul ochilor se regăseşte în ambele scenarii erotice descrise, dominand portretele feminine.
Motivul clopotului din turnul bisericii nu poate lipsi dintr-o poezie tradiţionalistă, reprezentând un
element definitoriu al mediului rural.
D. Titlul: cuprinde un indice spaţial prin deicticul „aci” în formă populară, desemnând un spaţiu intim;
de asemenea, în titlu apar doi indici temporali: locuţiunea adverbială „pe vremuri” şi verbul la
perfectul simplu „sosi”, care exprimă o acţiune recent încheiată, astfel poetul anticipând tema
textului, anume rapiditatea trecerii timpului, din moment ce un trecut îndepărtat (tinereţea bunicii) îi
pare apropiat.
E. Tipul de lirism: subiectiv (monolog adresat, mărci lexică-gramaticale ale eului liric)
F. Compoziţie, structură, prozodie, elemente de limbaj, simetrie, recurenţă (element de repetiţie):

 cu excepţia ultimei terţine, poezia se compune din distihuri cu rimă împerecheată, măsură de
13 silabe şi ritm iambic, având o structură clasică, simetrică.
 5 secvenţe poetice:
a. INCIPIT – cuprinde primele 3 distihuri (6 versuri), în care se descrie, prin imagini
preponderent vizuale, un spaţiu rural, afectiv, marcat de trecerea timpului. Regăsim indici
spaţiali ai unui cadru rustic şi intim: „La casa amintirii cu obloane şi pridvor/ păianjeni
zăbreliră şi poartă, şi zăvor”. Personificări precum „hornul nu mai trage alene din ciubuc”
sau „În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii” ilustrează ideea abandonării acestui loc, dar
şi trecerea ireversibilă a timpului. În antiteză cu prezentul pasiv, trecutul istoric este văzut ca
un timp al vitalităţii, idee sugerată prin aluzia la haiduci şi poteri. În acest context, se face
subtil trecerea spre trecut, prin menţionarea numelui bunicii, Calyopi, de fapt numele muzei
poeziei şi a elocinţei, astfel încât poezia admite interpretarea şi ca artă poetică, descriind
procesul creator din care nu poate lipsi întâlnirea poetului cu muza inspiratoare. (element de
modernism: pluriinterpretarea)
b. Următoarele şapte distihuri compun secvenţa ce reconstituie scenariul erotic de
altădată, ai cărui protagonişti sunt bunicii; este sugerat trecutul prin detalii tehnice şi
vestimentare (berlină, absenţa trenurilor, crinolină) şi prin aluziile culturale la cele două
poeme romantice: „Le Lac” de Lamartine şi „Sburătorul” de Ion Heliade Rădulescu, ambii
poeţi romantici, dar aparţinând unor spaţii culturale diferite. Cadrul rural este realizat din
imagini vizuale („lanuri de secară”) şi auditive (bătaia clopotului din turnul bisericii).
Dincolo de elementele de recuzită, se insistă asupra portretului bunicii, dominat de motivul
ochilor „de peruzea”, simbol al privirii protectoare a femeii. Ceremonialul îndrăgostiţilor este
supus trecerii timpului, resimţite acut de poetul care, prin imaginea clopotului, confundă
trecutul cu prezentul, prin menţionarea celor două experienţe fundamentale din viata
bunicilor: nunta şi moartea unuia dintre ei.
c. Cea de-a treia secvenţă realizează legătura dintre scenariul erotic trecut şi cel prezent,
exprimând revelaţia vulnerabilităţii fiinţei, resimţită intens de poet. Motivul portretelor,
singurele oglinzi care confirmă perisabilitatea omului, exclamaţia retorică eliptică de predicat
„Ce straniu lucru: vremea!” şi adverbul „deodată” întăresc drama eului liric. Pronumele
personal „tu”, desemnând un interlocutor general valabil, precum şi prezentul gnomic al
verbelor conferă acestor două distihuri caracter de maximă (aforism, cugetare, proverb).
Scenariul erotic al bunicilor nu a fost decât un pretext al declanşării meditaţiei pe tema
înstrăinării de timpul copilăriei, dar şi a efemerităţii fiinţei umane.
d. Scenariul erotic din prezent are alţi protagonişti: eul liric reia povestea de dragoste din
trecut, într-un cadru al cărui fundal general este acelaşi, dar elementele de recuzită se

2
 schimbă (trăsura înlocuieşte berlina), mişcările nu mai au aceeaşi graţie şi vitalitate ca cele
din trecut, aluziile livreşti nu mai ţin de estetica romantică, ci de cea simbolistă,
contemoporană noului cuplu: poeme de Francis Jammes şi Balada lunei de Horia Furtună. În
mod simetric, motivul ochilor domină imaginea portretului feminin, de data acesta de
ametist, păstrând aceeaşi semnificaţie a privirii protectoare.
e. Epilogul cuprinde reluarea unei imagini auditive din secvenţa a doua, respectiv bătaia
clopotului, care inserează în text tema ciclicităţii existenţei, căci tinerii se supun aceluiaşi
scenariu ca generaţiile anterioare, scenariu din care nu lipsesc etape precum nunta sau
moartea.
G. Caracteristicile limbajului poetic:
La nivel lexical, poezia se remarcă prin prezenţa elementelor populare (aci, pridvor, obloane, a
zăbreli, zăvor, ciubuc), cu rolul refacerii atmosferei tipice trecutului. La nivel morfologic, alternarea
verbelor la timpuri trecute (perfect simplu şi imperfect, folosite cu rolul de a spori aura ireală a scenariului
erotic din trecut, sau perfect compus, cu rolul de exprima asumarea de către eul liric a experienţei afective)
cu cele la prezent accentuează ideea ciclicităţii existenţei.
Nivelul stilistic evidenţiază preferinţa pentru tropi (figuri semantice), ce se regăsesc în pasajele cu
valoare de pastel: personificarea apare în primele distihuri: ”Păianjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor/ Iar
hornul nu mai trage alene din ciubuc...”, accentuând în mod paradoxal imaginea spaţiului abandonat şi
sentimentul de melancolie provocat de îndepărtarea de un spaţiu intim al trecutului afectiv. Versul cu
rezonanţă metaforică „În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii” transferă asupra elementelor naturii
durerea trecerii ireversibile a timpului. O apariţie singulară o constituie exclamaţia retorică din secvenţa
mediană, ce accentuează starea generică de melancolie a eului liric, provocată de constatarea efemerităţii
fiinţei umane: „Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete/Te vezi aievea numai în ştersele portrete.”

CONCLUZII (VIZIUNEA DESPRE LUME a poetului):

Asadar, viziunea despre lume a poetului Ion Pillat reflectă drama omului modern, care
resimte acut efemeritatea fiinţei, vulnerabilitatea eului în raport cu universul. Având aluzii la timpul
trecut, realizând tabloul unui cadru rural şi conservând o structură clasică, poezia „Aci sosi pe vremuri”
reflectă estetică tradiţionalistă; totuşi, prin accentele grave ale crizei trecerii timpului, prin tonalitatea
elegiacă şi prin sentimentele de melancolie declanşate de înstrăinarea eului liric de spaţiul intim şi
securizant al trecutului, ea se revendică, de asemenea, de la estetica modernistă.
֞֞֞֞֞֞֞֞֞֞֞֞֞֞֞֞֞֞֞