Aci sosi pe vremuri

de Ion Pillat

I. Încadrarea

Poet tradiționalist, antologist, editor și publicist român, Ion Pillat a

fost o personalitate importantă a vieții literare interbelice.
Reprezentativă pentru viziunea tradiționalistă a scriitorului este
creația literară „Aci sosi vremuri”, poezie publicată în volumul „Pe Argeș în
sus”, în anul 1923.
Tradiționalismul este o orientare literară, culturală și ideologică ce
promovează tradiția spirituală și socială văzută prin prisma unei vieți trăite
la sat.
În primul rând, caracterul tradiționalist al textului se evidențiază prin
preferința scriitorului pentru elementele de autohtonism. În acest sens,
discursul liric conturează imaginea unui univers rural privit cu nostalgie de
către eul poetic, care proiectează în cadrul reprezentat de o casă rurală
cu „obloane”, „pridvor”, „poartă”, „zăvor” cele două povești de iubire.
Universul rural este ales ca topos al concretizării iubirii, sentiment
manifestat atât în planul trecutului, al timpului recuperat prin amintire, cât
și în planul prezentului, al trăirii celui care nu face altceva decât să repete
experiența celor de dinaintea lui, fiind sugerată, astfel, repetabilitatea
destinului uman, a ciclicității vieții.
În al doilea rând, atmosfera rurală pe care o reconstituie discursul
liric este conturată și la nivelul limbajului. În spiritul esteticii tradiționaliste,
poetul recurge la termenii populari și arhaici : „obloane”, „pridvor”, „zăvor”,
„poteri”, „crinolină”. Mai mult, lexicul se circumscrie câmpului semantic al
naturii : „codrul”, „plopii”, „câmpia”, „lanul de secară”.
II. Tema

Din punct de vedere tematic, poezia este o meditație nostalgică pe

tema trecerii ireversibile a timpului, asociată cu repetabilitatea destinului
uman, ciclicitatea vieții, dar și iubirea.
Incipitul surprinde, prin metafora „casa amintirii”, toposul în care vor
fi proiectate cele două povești de iubire, conturând, totodată, viziunea
poetului asupra timpului. Deși casa pare învechită, aceasta poate fi
readusă la viață prin puterea amintirii. Se observă aici viziunea tipic
tradiționalistă potrivit căreia ființa umană se poate sustrage curgerii
ireversibile a timpului prin refugiul în amintire. Prima secvență poetică
reconstituie scenariul erotic de altădată , povestea de iubire a bunicilor,
tinerii de odinioară. Această idilă este proiectată într-un cadru romantic,
dominat de prezența lunii și a lacului. Secvența cuprinde și elemente ce
fac trimitere la operele unor autori romantici din care bunicul îi recită
bunicii : „Le Lac” de Lamartin și „Zburătorul” de I.H. Rădulescu. Povestea
de iubire a bunicilor este întreruptă însă de sunetul clopotului din „turnul
vechi din sat”, un sunet ce avertizează asupra caracterului efemer al
existenței ființei umane.
O altă idee prin care este conturată tema se află în cea de-a doua
secvență poetică ce aduce în prim-plan o altă poveste de dragoste, cea a
nepoților.
Secvența este introdusă printr-o comparație, punându-se astfel în
evidență caracterul ritualic, ciclic al existenței umane : „Ca ieri sosi
bunica...și vii acuma tu : / Pe urmele berlinei trăsura ta stătu”. Legătura
dintre generații se realizează cu ajutorul unui detaliu semnificativ,
reprezentat ochiului ( odinioară „de peruzea”, acum „de ametist” ).
Diferențele dintre cupluri țin de moda vremii : berlina este înlocuită cu
trăsura, iar îndrăgostitul îi recită iubitei poeme simboliste semnate de
 Francis Jammes sau Horia Furtună. Sunetul clopotului avertizează din
nou asupra trecerii ireversibile a timpului , asupra realității morții.

III. Elemente de structură

Titlul anticipează ideea poetică, fiind în strânsă legătură corelație cu

mesajul transmis prin discurs. Acesta configurează cadrul spațial prin
adverbul „aci” și temporal „pe vremuri” al iubirii evocate la care se adaugă
verbul „sosi” la perfectul simplu. „Pe vremuri” este acel trecut evocat cu
nostalgie al destinului generației trecute, este parfumul copilăriei, cu
imaginea bunicilor, este puritatea și inocența începuturilor. „Aci” este locul
copilăriei, terenul sensibil al permanențelor. Este „casa amintirii”, spațiu
securizat, refugiul împotriva goanei nebunești a timpului. Reperul spațial
devine, la nivel textual, elementul stabil, sustras devenirii, un loc ce își
subordonează dimensiunea temporală unui prezent etern. Dacă spațiul
este stabil, vremurile dau impresia că sunt mereu altele datorită ciclicității
prezențelor umane.
Un al doilea element de compoziție îl reprezintă elementele de
recurență. Luna apare ca martor mut al poveștilor de iubire, însoțind de
fiecare dată întâlnirea cuplului de îndrăgostiți. Lanul de secară, un alt
element comun al peisajului care găzduiește cele două povești, este
prezent, atât pe vremea bunicilor ( când mul așteptata mireasă venea cu
berlina la casa celui care urma să-i devină soț ), cât și pe vremea nepoților
( când ființa iubită se lasă purtată de trăsura ce avea să o ducă în brațele
îndrăgostitului ). Rectările de poeme se constituie într-un alt element de
ritual, prin care cei doi bărbați îndrăgostiți își cer viitoarele soții. Sunetul
clopotului „în turnul vechi din sat” însoțește întâlnirea cuplului, avertizând
de fiecare dată asupra trecerii timpului, asupra ciclicității existenței umane.
 Comunicarea poetică se realizează în două registre : lirismul
obiectiv cu elemente de narativitate simbolică și meditație cu caracter
general-uman și lirismul subiectiv, cu prezența eului liric și comunicarea
directă a trăirilor și sentimentelor la persoana I singular. Sentimentul
meditativ are ca suport lirismul subiectiv, susținut de prezența mărcilor
lexico-gramaticale ( pronume personale și adjective posesive la
persoanele I și a II-a, dar și verbe la aceleași persoane ).
Iubirea evocată, deși aparține planului trăirii subiective, este ridicată
la grad de generalitate, obiectivându-se prin repetabilitate.

IV. Concluzia

În concluzie, Ion Pillat este un poet al satului patriarhal românesc

pe care îl evocă printr-o nostalgică resemnare, iar poezia este un
model de interpretare a fețelor enigmatice ale timpului, imaginate ca
vârste ale omului.