Aci sosi pe vremuri

Ion Pillat -poezie tradiționalistă

Ion Pillat este un poet reperzentativ tradiționalist, autorul unei opere de o rară
sensibilitate lirică, aparținând perioadei interbelice a literaturii. Operă de referință a
volumului de versuri “Pe Argeș în sus” și a întregii lirici a lui Ion Pillat, poezia „Aci sosi pe
vremuri” este prin tematică și modalități de expresie artistică o poezie tradiționalistă.
Tradiționalismul este o ideologie cultural literară, caracterizată printr-un
ansamblu de credințe și de concepte culturale, cu reviste și cu personalități care au animat
cultura românească atât înaintea Primului Război Mondial, cât și în perioada interbelică.
Poezia ,,Aci sosi pe vremuri’’ apartine tradiționalismului prin: tonul elegiac al
discursului liric, tema trecerii ireversibile a timpului, prin idealizarea trecutului, prin prozodia
clasică, prin orientarea spre trecut (motivul amintirii, casa parintească), dar și prin descrierea
cadrului natural.
Așadar, o primă caracteristică a tradiționalismului, la nivelul textului, o constituie trecerea
ireversibilă a timpului, încă din prima secvență lirică, fiind prezentate succint locurile natale,
reconstituite de memoria afectivă. Aici, imaginea poetică centralizată este metafora „casa
amintirii”, ce reprezintă spațiul mitic al amintirilor. De altfel, prezența păianjenilor
simbolizează scurgerea neîncetată a vremii.
De asemenea, prozodia este una clasică, cu o muzicalitate elegiacă, meditativă a celor
nouăsprezece distihuri și a versului liber ale poemului, măsura versurilor este de treisprezece
- paisprezece silabe, ritmul este iambic și rima este împerecheată.
Tema poeziei reflectă trecerea ireversibilă a timpului, asociată cu repetabilitatea
destinului uman, ciclicitatea vieții.
Titlul reprezintă un enunț care configurează cadrul spațial „aci” și temporal „pe
vremuri” al demersului liric. „Aci” este locul copilăriei, casa amintirii, refugiu împotriva
goanei nebunești a timpului, terenul stabil al permanențelor, spațiul rural al tradiționaliștilor
cu lanuri de secară , câmpie poleită de lumina lunii, cu berze care, la fel ca și poetul, se
întorc mereu la acelasi cuib. „Pe vemuri” este acel trecut evocat cu nostalgie al destinului
generaț iei trecute, este parfumul copilăriei, reprezinta puritatea si inocenta inceputurilor pe
care, prin repetarea întocmai a unei expriențe, poeul speră să le regăsească.
Incipitul cuprinde primele două distihuri, în care poetul prezintă locuința
bunicilor săi, numind-o „casa amintirilor”.
Poezia este alcătuită din nouăsprezece distihuri și un vers liber, cu rol de
concluzie, și poate fi structurată în patru secvențe lirice: în prima secvență lirică, sunt
prezentate succint locurile natale, reconstituite de memoria afectivă. Aici, imaginea poetică
centralizată este metafora „casa amintirii”, ce reprezintă spațiul mitic al amintirilor. De
altfel, prezența păianjenilor simbolizează scurgerea neîncetată a timpului.
În cea de-a doua secvență poetică, este relatată povestea de iubire dintre cei doi bunici, eul
liric imaginând romantica amintire a bunicilor în cadrul patriarhal al satului românesc. Prin
metafora „ochi de peruzea”, iubita bunicului este individualizată și face referire la aluzia
provocată de ochii ca lumina sufletului respectiv. Aceasta are valoare de talisman, iubirea
fiind considerată protectoare.
Secvența a treia se constituie ca o meditație succintă asupra trecerii timpului. Aceasta face
trecerea de la povestea de iubire a bunicului, la cea a nepotului. Exclamația retorică „Ce
straniu lucru, vremea!” evidențiază puterea portretelor, care sunt singurele capabile să
eternizeze clipa, adică să păstreze vi imaginile de odinioară ale strămoșilor. 
Ultima secvență este compusă de povestea de iubire dintre cei doi tineri. Povestea tinerilor
este prezentată în analogie cu cea anterioară a bunicilor, cadrul natural rămânând același,
doar ritualul întâlnirii repetându-se într-un alt timp.
Găsit atât în cea de-a doua secvență, cât și în ultima, sunetul clopotului însoțește momentul
întâlnirii îndrăgostiților și sugerează repetabilitatea experienței umane. Imaginea auditivă a
clopotului sugerează și ea caracterul tradiționalist al poeziei, fiind simbol al bisericii și
implicit al religiosului.
Versul concluzie, laitmotiv al poeziei, accentuează ideea că, elementele esențiale din viața
omului se repetă, timpul aducând mereu schimbare.
Un alt element este reprezentat de cele două planuri ale poeziei, trecutul și prezentul, ce sunt
redate succesiv prin utilizarea elementelor de simetrie și de opoziție a planurilor, construite
pe relația „atunci”-„acum”, rolul lor fiind acela de a accentua ideea de ciclicitate a vieții și a
iubirii.
Perspectiva din care sunt spuse poveștile e diferită. Cea a bunicului e rostită la persoana a
III-a, impunând o anumită detașare, iar povestea nepotului la persoana I, semn al implicării.
Muzicalitatea elegiacă, mediativă a celor nouăsprezece distihuri și a versului liber ale
poemului, este dată de măsura versurilor (13-14 silabe), ritmul iambic și rima împerecheată.
De asemenea, sunt prezentate elemente cu tentă arhaică și regionalisme („poetri”, „haiduc”,
„aci”, „berlina”, „crinolină”, „aievea”).
În concluzie, poezia „Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat, aparține liricii tradiționaliste
prin idilizarea trecutului, a cadrului rural, dar și prin tema timpului trecător. Autorul
reconstruiește cu mijloacele timpului în care trăiește experiențele anterioare păstrând
melancolia dispariției unei lumi. De altfel, poezia sa, este păstrată ca un testament pentru
copii, în sensul că, iubirea este transmisă mai departe, din generație în generație, glasul
păstrându-i-se viu în orice cadru temporal.