ION PILLAT - ACI SOSI PE VREMURI

(TRADIȚIONALISMUL)
Tradiționalismul, dezvoltat, mai ales, la revista ”Gândirea”, este un curent literar orientat spre
tradiție, dovedind atașament față de popor și spirit conservator. Cele două orientări culturale specifice
tradiționalismului, sămănătorismul și poporanismul au ca trăsături dragostea față de popor, simpatia față de
sat, prezentat în mod idealizat, cultivarea paseismului (întoarcerea în trecut), a idilismului (înfrumusețarea
vieții de la sat și a țăranului), cât și a specificului național.
”Ion Pillat este poet al copilăriei pierdute și al timpului pierdut fără veste” (Vladimir Streinu),
două teme literare tratate în manieră tradiționalistă, direcție în care se înscrie pe deplin volumul ”Pe Argeș în
sus”, despre care s-a afirmat în critica literară că reflectă vârsta maturității lirice a acestui scriitor și a fost
salutat ”ca prim semn al originalității în fine relevate” (Mircea Tomuș).
Astfel, Ion Pillat este unul dintre poeții care modernizează tradiționalismul, poezia sa prezentând
caracteristici prin care se înscrie în mai multe curente literare, îmbinând clasicismul cu simbolismul și chiar
romantismul.
Păstrând arealul celei dintâi mișcări literare interesul pentru natura bucolică (idilică), nostalgia
timpurilor de altădată, cultul strămoșilor (în ipostaza familială), poezia ”Aci sosi pe vremuri” (1923) este
tradiționalistă datorită caracterului narativ, tonului elegiac și tonului de meditație. Alte elemente
tradiționaliste inserate în text sunt reliefate de prezența bisericii, de idilizarea trecutului prin aducerea
frecventă în prim-plan a unor imagini ale spațiului natal patriarhal, precum și de natura câmpenească în care
prind viață amintirile copilăriei, casa părintească. Poezia dezvoltă tema meditației, cu accente elegiace,
asupra curgerii inexorabile a timpului (”Fugit irreparabile tempus” - Timpul zboară/fuge fără reîntoarceri;
ireversibil), sau cum spune poetul însuși, a ”pământului spiritualizat în vreme, a timpului materializat în
amintire”. Poetul particularizează tema printr-o figură de construcție - paralelismului, care situează cele
două cupluri pe dimensiunea iubirii, ca ”ordo amoris” (ordinea iubirii) și prin motive poetice, specifice
universului patriarhal.
Cuplurile, care fac și re-fac lumea, prin gesturi arhetipale, instrumentate de Eros, capătă coerență
estetică prin formula lirismului obiectiv (utilizarea unor ”măști” - bunicul și bunica, surprinse în trăirile lor:
”Nerăbdător, bunicul pândise de la scară”; ”Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea”) combinată cu lirismul
subiectiv, care presupune confesiune și implicare afectivă și este subliniat prin mărcile gramaticale ale
persoanei întâi.
Titlul este o sintagmă în cadrul căreia se remarcă forma populară a adverbului de loc ”aci”, un
reper spațial definitoriu, invocând satul natal, verbul la timpul perfect simplu, de proveniență popular-
regională ”sosi” și locuțiunea adverbială de timp ”pe vremuri”, repere temporale ale trecutului îndepărtat.
Acesta dezvăluie faptul că locurile natale reprezintă spațiul ”eternei reîntoarceri”, generator de
nsotalgie, dar și de bucurie a spiritului.
Viziunea despre lume a lui Ion Pillat se concretizează într-un cronotop, în care reflecția tristă
asupra vremelniciei umane topește trecutul în prezent, iar spațiul se temporalizează. Timpul este caracterizat
de circularitate ”Ca ieri sosi bunica... și vii acuma tu”, are un contur arhetipal tocmai prin recurența
poveștilor de dragoste, iar spațiul are contur afectiv, este interiorizat și marcat cel mai bine de ”casa
amintirii”, care ”este pentru Pillat, lăcașul afecțiunii primare, derivat al arhetipului incintei intime, și
spunând aceasta luminăm firul antropologic al imaginarului” (Cristian Livescu; ”Întoarcere în opera lui
Ion Pillat”).
Poezia este alcătuită din nouăsprezece distihuri și un vers liber cu rol de laitmotiv, păstrând
ritmul (iambic), rima (împerecheată) și măsura (13-14 silabe), conferindu-i astfel, operei tradiționaliste o
structură de tip clasic.
Distihurile sunt organizate în patru secvențe lirice: prezentarea succintă a locurilor natale,
reconstituite de memoria afectivă (primele trei distihuri), recompunerea prin intermediul imaginației, a
poveștii de iubire dintre bunicul și bunica (următoarele șapte distihuri), meditația asupra trecerii timpului
(următoarele două unități strofice), povestea de iubire dintre doi tineri, prezentată în analogie cu cea
anterioară (ultimele distihuri și versul final).
Imaginea artistică centrată, în prima secvență lirică, este metafora ”casa amintirii”, ”Obloanele”,
”pridvorul”, ”hornul” reprezintă punctele de referință fundamentale, într-o geografie a imaginarului împletit
cu aducerea-aminte; trecerea ireversibilă a timpului este sugerată de versul ”Păianjenii zăbreliră și poartă și
zăvor”. Este astfel, descrisă cu nostalgie vremea îndepărtată a copilăriei, proiectată în mit. Semnele părăsirii
sunt evidente, căci ”hornul nu mai trage alene din ciubuc” ca pe vremea haiducilor din codru și a poterilor, a
bunicului și a bunicii.
În cadrul acesta patriarhal al satului românesc, în cea de-a doua secvență, eul liric imaginează
romantica întâlnire a bunicilor. Portretul bunicii Callyopi se creioneză prin câteva trăsături sugestive, pline
de grație: ”fata subțire” în ”larga criolină”, ” cu ”ochi de peruzea”. Numele bunicii este sugestiv - Callyope
era în mitologia greacă, muza poeziei epice (rapsodia, epopeea) și a elocinței (puterea de convingere prin
cuvânt), reprezentată de obicei, cu o unealtă de scris (styl) și cu tăblițe cerate în mâini. Prin nume se pune în
evidență înțelepciunea femeii de altădată, care știa să se facă înțeleasă și să convingă apelând la cuvânt, la
vorba duioasă și la tot farmecul feminin.
Venirea ei în ”berlină”este gândită de tânărul ”nerăbdător”, care era pe-atunci bunicul. Scenele
de dragoste dintre cei doi se petrec în decorul romantic ”sub lună”, privind ”câmpia ca un loc” și recitând
poezii ale poeților romantici: ”Le lac” de Lamartine și ”Zburătorul” al românului pe atunci și el ”un tânăr
Eliad”. Veacul ce trecuse este individualizat astfel prin fapte de cultură caracteristice (tradiționalism
recuperat prin cultură) și este identificat cu un timp ideal, primordial: ”Și totul ce romantic, ca-n basme se
urzea”. Trecerea timpului rămâne însă implacabilă și este redată printr-o imagine auditivă ”departe un
clopot a sunat”, vestind un eveniment deosebit: ”de nuntă sau de moarte”. ”Turnul vechi din sat”este un
element al permanenței, în antiteză cu perisabilitatea omului. Conjuncția adversativă ”dar” semnalează
opoziția temporală: cu toată că timpul este neiertător, cei doi îndrăgostiți trezesc ”clipa” unică a tinereții pe
care și-o închipuie ca fiind veșnică. Sentimentul iubirii este capabil să proiecteze ființa umană în eternitate.
Cu toate acestea timpul nu poate sta în loc, iar semnele lui devin evidente: ”De mult e mort
bunicul, bunica e bătrână...”).
Trecerea la următoarea secvență poetică este asociată cu o reflecție în care poetul descoperă cu
stupoare contradicția dintre timpul imperfect, impregnat de semnele vremii, și sufletul neerodat de timp,
deoarece aparține realității eterne a lumii: ”Ce straniu lucru vremea/Deodată pe perete/Tu vezi aievea numai
ștersele portrete/Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta/Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita”.
Ceea ce rămâne în urma timpului necruțător sunt portretele îngălbenite, atinse de patima
timpului, atârnate pe un perete al casei amintirii.
Secvența a patra reliefează perpetuarea momentului dragostei juvenile din generații în generații.
Prin analogie cu frumoasele clipe trăite de cei doi bunici, este prezentată povestea de iubire
dintre doi reprezentanți ai unei alte generații (nepotul și iubita sa).
Cadrul natural rămâne același (”lanul de secară”, ”amurgul”, ”noaptea”, ”luna”). Ritualul
întâlnirii dintre iubiți repetă, într-un alt timp succesiunea evenimentelor demult apuse. Pe opoziția ”ieri”,
”acum”/”pe atunci”-”azi” se construiește simetria complementară a poeziei, marcând repetabilitatea
existenței umane, continuitatea generațiilor (”Ca ieri sosi bunica...și vii acuma tu...”). Iubita este creionată în
aceleași lumi diafane - ”subțire”, ”ca bunica, zâmbitoare” și ”cu ochi de ametist” își întâlnește partenerul
așteptând-o și însoțind-o în același decor romantic. Reveria romantică este o stare perpetuă a îndrăgostiților
dintotdeauna; ceea ce s-a schimbat este sensibilitatea poetică, moda literară, reperele livrești/ ”Balada lunei”
de Horia Furtună și poeme de Francis Jammes, sub lumina lunii.
Trecerea timpului este marcată, din nou, de sunetul clopotului (imagine auditivă), ”același
clopot poate”, ”din turnul vechi din sat”, semn că existența terestră este o ”mare trecere” către un inevitabil
final. Clopotul este mesagerul unei schimbări: degradarea timpului și înălțarea spirituală care culminează cu
integrarea în veșnicie. Astfel, continuitatea este asigurată, în plan universal, prin rotirea neîncetată a
generațiilor: ”timpul bunicilor s-a scurs în timpul nepoților care iau totul de la început în forme
imperceptibil modificate.” (Nicolae Manolescu)
Versul concluzie, reia un altul, aparținând secvenței dedicate poveștii de iubire dintre bunici,
accentuând ideea că evenimentele esențiale din viața omului se perpetuează la infinit, că timpul aduce mereu
schimbarea: ”De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.”
În concluzie, tradiționalismul poeziei lui Ion Pillat se manifestă prin preferința pentru universul
rural, asumarea trecutului transformat în mit, tonul elegiac al discursului, cultivarea paseismului și a
idilismului. În plan prozodic sunt cultivate formele tradiționale (distihul): ”Capodopera lui Ion Pillat este
”trei sori pe vremuri”, grațioasă, mișcătoare și indivizibilă paralelă între două veacuri...” spunea George
Călinescu.