Aci sosi pe vremuri

analiză literară

Pillat este poetul amintirii, creatorul de frumos care se apleacă asupra trecutului pentru a
întregii prezentul, creând astfel un pre-text al timpului concentrat într-un joc al opoziţiilor, al lui
„atunci” şi „acum”, un joc de-a timpul şi cu timpul. Asemenea lui Edgar Allan Poe, Baudelaire, Paul
Valéry, Ion Pillat face parte din familia aceea de rară de spirite, cu faţă de Ianus, un Ianus analitic care
se adânceşte în formulele trecutului şi un Ianus care se adânceşte în conştiinţa lectorului prin vocea
tradiţiei. Conștiința pillatiană pare înzestrată cu o apetenţă spre ordine, spre clarificarea zonelor incerte
ale poeziei. Astfel, forma este înţeleasă ca un arhetip, ca o structură originară. Pillat înţelege şi se
îndreaptă spre poezia pură, adică spre acea tendinţă a poeziei din toate timpurile, dar conştientă, cum
subliniază şi Nicolae Balotă, abia în timpurile moderne; se îndreaptă spre esenţe, spre ideea platonică
sau spre durata pură.
Poezia „Aici sosi pe vremuri” face parte din volumul „Pe Argeș în sus”, apărut în 1923 şi
proiectează viziunea unui timp ciclic concretizat în legătura dintre generaţii, care face ca prezentul să
se creeze ca o copie a trecutului. Titlul poeziei fixează coordonatele spaţio-temporale ale „casei
amintirii”, iar prin reluarea lui în versul al şaselea fixează un tipar existenţial. Calyopi (numele provine
de la Kalliope, prima dintre cele nouă muze ale mitologiei greco-romane, fiind protectoarea poeziei
epice şi a elocinţei) provine, de asemenea de la kalos (frumos) şi op os (glas, voce), care la nivelul de
semnificare a poeziei devine o transpunere a logosului prin trecut, un ecou care îşi amplifică
tonalitatea în prezent. Se sugerează o perioadă arhaică, pierdută în negura timpurilor, prin prezenţa
substantivului nearticulat vremuri şi a perfectului simplu evocativ al verbului „a sosi”. Atmosfera
patriarhală, veche, reiese şi din utilizarea formei populare a adverbului „aici”, deixis care stabileşte
legătura dintre două spaţii temporale: al trecutului bunicilor şi al prezentului poetului.
Ca structuri ale tradiţionalismului se pot remarca cu uşurinţă relaţia trecut-prezent, imaginea
patriarhală a satului, „casa amintirii”, prin care poetul se explică apelând la imaginea arhetipală a
bunicilor.
„Aci sosi pe vremuri” este o meditaţie pe tema „fortuna labilis”, prin care se trasează ideea că
viaţa constituie un mecanism care se repetă. Astfel, actul poetic schimbă poziţia timpului pierdut cu
cea a timpului regăsit. Prin amintire şi vis poetul apropie timpul, aşa cum remarca şi Florea Firan, ca
pe o realitate, ca pe o conservare a unor atitudini fundamentale. Putem spune, cu sublinierile lui Pillat,
că avem de-a face cu o poezie „a timpului materializat în poezie”. Cele 19 distihuri şi un monostih
creează patru secvenţe inegale. G. Călinescu a considerat că preferinţa pentru distih se leagă de
structura biplană a poeziei pe care o consideră „o graţioasă, mişcătoare şi indivizibilă paralelă între
două veacuri”, creându-se şi o viziune paseistă asupra lumii.
Versurile muzicale care se scurg într-un tempo egal, tonul de tristeţe, construiesc un cadru
meditativ. Sentimentul horaţian de regret pentru curgerea timpului se individualizează, se
concretizează prin formele tradiţionalismului. Primele trei distihuri ne transpun într-un cadru sensibil,
într-un topos mitico-simbolic: „casa amintirii”, care arhivează istoria unei realităţi (amintirea are forţa
de a repara fracturile timpului, de aceea induce o stare de continuitate.), perspectiva întoarcerii în
trecut reiterează lumi şi creează noi sensuri: „casa amintirii pare intrată în inerţie”. Singurii locuitori,
păianjenii, semn al distanţării de lumea tradiţională, încearcă să protejeze zestrea. Verbul cu tentă
arhaică „zăbreliră” sugerează ideea de conservare, de încuiere, dar şi de protejare. Întregul peisaj este
umanizat, păianjenii sunt agenţii care pun lacătele casei, hornul nu mai trage „alene din ciubuc”.
A doua secvenţă cuprinde distihurile 4-10 şi reconstituie povestea de iubire a bunicilor făcând
apel la recuzita romantică: „lună”, „lac”, „Sburătorul”. Poezia recompune sonurile timpului, ale
trăitului într-un „odată”. Strofa simbol: „Şi cum şedeau…departe, un clopot a sunat,/ De nuntă sau de
moarte, în turnul vechi din sat” accentuează regretul, tonul elegiac, conferind poeziei dramatism.
Povestea lor se exprimă în versurile lui Lamartine şi Heliade Rădulescu, poeţi care au așezat iubirea în
versuri (clopotul, din punct de vedere simbolic, reprezintă o măsură a timpului, creând o legătură
emoţională cu sacralitatea. Prin sunetul său grav se impune ca un semn de legătură între individ şi
lume. Ca element al lumii arhetipale, clopotul face ca mesajul tradiţionalist al lui ion Pillat să răsune
peste veacuri ca o chemare la origini, la o lume în care umanul nu alterează natura şi în care doar
timpul, ca factor imuabil, modifică decorul).
În poezia pillatiană, momentul aşteptării miresei, situat între zi şi noapte, declanşează reverii şi
meditaţii profunde la ceasul amurgului, iar clopotul sună providenţial. Imaginea se suprapune unei
experienţe trăite în alte timpuri, dar în aceleaşi circumstanţe ale aşteptării marcate de bătaia clopotului.
Transformarea lumii nu diferenţiază clipa de atunci de cea prezentă – nunta şi moartea, înălţarea şi
coborârea. Singura, iubirea sustrage fiinţa de la gândul morţii. Astfel, clopotul creează un adevărat
ritual de trecere a timpului.
A treia secvenţă cuprinde distihurile 11-12 şi debutează cu o exclamaţie retorică „Ce straniu
lucru vremea!”, dezvoltând o meditaţie elegiacă. Arta detaliului redimensionează universul trecutului,
iar amănuntul psihologic şi cel al cadrului fuzionează. Trecerea de la planul trecutului la cel al
prezentului, de la planul creaţiei la planul real se face prin intermediul timpului: portretul este singura
imagine care păstrează trăsăturile fizice ale umanului „Te vezi aievea numai în ştersele portrete/ te
recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta”, însă aceasta este o copie infidelă a realităţii, întrucât verbul a
recunoaşte trimite spre ideea identificării unor caracteristici. Momentul înserării este transfigurat prin
comparaţia „berze cad ca umbre” din secvenţa precedentă (ca simbol al înălţării, dar şi al trecerii,
barza sugerează aici începutul şi sfârşitul, adică nunta şi moartea ca feţe ale devenirii fiinţei).
În ultima secvenţă a discursului poetic, Pillat reia aceeaşi imagine în alţi termeni „cu berzele
într-însul amurgul se opri”. Această împietrire a realităţii ilustrează sentimentul eului liric de
eternizare prin iubire, revelaţie care şterge barierele temporale dintre el şi Celălalt.
Asemenea poeziei simboliste, ultimul tablou reia, ca într-un refren, imaginea duală a timpului
a mesagerului său, clopotul, şi a imaginii turnului vechi al bisericii, element al statorniciei, al credinţei
şi al verticalităţii. Această secvenţă reactualizează trecutul printr-un prezent continuu ce maschează
decorul liric printr-o imagine simbolică a existenţei: actanţii vor rejuca rolurile într-un decor
asemănător, subliniindu-se efectul de continuitate, de circularitate a vieţii. Poezia pillatiană
construieşte o meditaţie pe tema trecerii ireversibile a timpului, timp care proiectează trecutul în
spaţiile limitate ale prezentului. Parabola se închide prin acelaşi sunet ameninţător al clopotului –
sunetul clopotului devine ca un avertisment al trecerii timpului, marcând cele două etape existenţiale:
nunta şi moartea. Legătura dintre prezent şi trecut este subliniată în plan stilistic de trecerea de la mai
mult ca perfectul, imperfect, ca timp al duratei, sau perfect simplu, care apropie timpul exprimat de
poetul martor, la prezentul cu valoare temporală, care proiectează clipa în amintire. Prin acest joc
verbal este accentuată antinomia temporală trecut-prezent. Cristian Livescu, în studiul „Introducere în
opera lui Ion Pillat”, conchide prin a sublinia că „repetarea la nesfârşit a mitului iniţial duce la
îngroşarea efectelor tocmai pentru a marca neputinţa umană de a-şi satisface nevoia de eternitate”.
Muzicalitatea versurilor, utilizarea simbolurilor, a refrenului şi referinţele livreşti din poem ar
apropia poezia de simbolism, în timp ce descrierea cadrului natural şi imaginea trecerii timpului,
preferinţa pentru amurg şi noapte ca moment al întâlnirii îndrăgostiţilor, prezenţa celor doi autori
romantici, Heliade şi Lamartine, ar putea încadra poezia în romantism, iar construcţia riguroasă din
distihuri, asemenea ditirambilor dionisiaci, alternanţa timpurilor verbale amintesc de clasicism. Putem
identifica şi tema creaţiei, poezia fiind o artă poetică. Poetul prezintă atât moştenirea culturală, prin
elemente livreşti, prin valorificarea creaţiei acestora, pe care o reconfigurează, cât şi prin ralierea la
sistemul de creație al strămoşilor, poetul respectând ritualul realizat de înaintaşi. Astfel, poezia se
constituie ca un tot ce cuprinde reprezentările temporale ale lumii.