TRADIŢIONALISMUL

Aci sosi pe vremuri…

Ion Pillat (1881-1945)

Lirica românească interbelică a cunoscut două mari direcţii dominante, modernismul şi

tradiţionalismul, care s-au diferenţiat ideologic, dar care în creaţia literară au interferat uneori.
“Aci sosi pe vremuri” – este o poezie de factură tradiţionalistă, inclusă în ciclul “Trecutul
viu”, care aparţine volumului publicat în 1923 “Pe Argeş în sus”. Acest volum este reprezentativ
pentru tradiţionalism, deoarece Ion Pillat face din locurile copilăriei sale, moşia de la Florica sau
cea de la Miorcani, un spaţiu al tradiţiilor rurale naţionale, dar şi o poartă deschisă către
universalitate.
Titlul poemului creează impresia de timp şi spaţiu nedefinit, apropiind, până la identificare,
trecutul şi prezentul în existenţa umană. Adverbul de loc “aci”, utilizat în varianta regională, verbul
“sosi”, conjugat la modul indicativ, timpul perfect simplu şi locuţiunea adverbială de timp “pe
vremuri” sugerează ideea că experienţele vieţii omeneşti sunt reluate în mod identic, chiar dacă
generaţiile se succed unele altora.
Tema poeziei este reprezentată de trecerea ireversibilă a timpului, căreia poetul îi asociază
repetabilitatea destinului uman, ciclicitatea vieţii.
Sub aspect compoziţional, textul poetic este alcătuit din 19 distihuri şi un vers liber, aflat în
final, care are valoare de laitmotiv. Distihurile sunt organizate în următoarele secvenţe poetice:
Incipitul (d 1-2), evocarea iubirii de “ieri” a bunicilor (d 3-9), meditaţia asupra efemerităţii condiţiei
umane (d 10-12), iubirea de “acum” (d 13-18), epilogul (distihul 19 + vers liber).
Expresivitatea poetică este obţinută prin îmbinarea a doua procedee retorice predilecte în
lirica lui Pillat, paralelismul simbolic şi simetria. Textul poetic prezintă două planuri: trecutul
(distihurile 3-9) şi prezentul (distihurile 12-19), care sunt redate succesiv, fapt ce evidenţiază
ciclicitatea vieţii şi a iubirii.
Incipitul poeziei (d 1-2) fixează prin intermediu metaforei “casa amintirii” spaţiul
rememorării nostalgice a trecutului. La poarta acestei case, “păienjenii” şi-au ţesut pânză fină, ce
sugerează trecerea timpului. Hornul casei nu mai sloboade fumul care atestă existenţa unei familii,
iar codrul parcă şi-a pierdut aura legendară din vremea haiducilor.
Evocarea iubirii de “ieri” a bunicilor - planul trecutului- debutează în al treilea distih, care
conţine şi titlul. Este evocată imaginea bunicii Calyopi care traversa “lanurile de secară” într-o
berlină, pentru a ajunge la iubitul ei. Tânăra îmbrăcată în crinolină se plimba sub clarul lunii pe
câmpie împreună cu bărbatul iubit care-i recita poemul “Le lac“ scris de Lamartine şi “Sburatorul”
scris de I.H. Rădulescu. Povestea de iubire se desfăşoară ca-n basm, într-o atmosferă romantică, în
care sunetul clopotului protejează cuplul de îndrăgostiţi: “Şi cum şedeau... departe, un clopot a
sunat”.
Distihul al IX lea “Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,/ De nuntă sau de moarte, în
turnul vechi din sat” reprezintă laitmotivul poemului, fiind reluat şi în final cu rolul de a sugera
ideea de curgere ireversibilă a timpului, accentuând efemeritatea fiinţei umane. Această idee este
continuată în distihurile X –XII ce conţin o meditaţie asupra destinului uman, tonul elegiac
sugerează că eternizarea fiinţei umane este posibilă doar prin iubire. “Dar ei, în clipa asta simţeau
c-o să rămână..”. Fericirea este umbrită de reîntoarcerea în planul prezentului, care prezintă
realitatea crudă: ”De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...” Contemplând portretele şterse de pe
pereţii casei, cel ce le priveşte se înfioară realizând că existenţa reală se poate reduce, într-o clipă, la
“ştersele portrete”: “... Deodată pe perete / Te vezi aievea numai în ştersele portrete / Te recunoşti în
ele, dar nu şi-n faţa ta, / Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita... “.
În distihul al XIII-lea, prin intermediul unei comparaţii, realizate cu ajutorul unui adverb de
timp la gradul comparativ “ca ieri”, se trecere de la planul trecutului, iubirea “de atunci”, la planul
prezent, al iubirii “de acum”: “Că ieri sosi bunica... şi vii acuma tu “. Ca şi bunicii, şi nepoţii
repetă acelaşi ritual al iubirii, singurele diferenţe sunt provocate de moda vremii: “berlina” este
înlocuită de trăsură “Pe urmele belinei, trăsura ta stătu”, iar versurile recitate de nepot aparţin liricii
simboliste: “Balada lunei” de Horia Furtună şi poemele lui Francis Jammes.
Finalul poeziei, constituit din distihul al XIX-lea şi din versul liber, ce reprezintă
laitmotivul textului poetic, are rolul de a reitera ideea de trecere ireversibilă a timpului, ideea de
repetabilitate a existenţei umane prin sunetul clopotului “Şi cum şedeam... departe, un clopot a
sunat/ - Acelaşi clopot poate – în turnul vechi din sat... / De nuntă sau de moarte, în turnul vechi
din sat”
În text pot fi identificate două tipuri de lirism: lirismul obiectiv cu elemente de narativitate
simbolică şi meditaţie cu caracter general – uman şi lirismul subiectiv cu prezenţa eului liric şi
comunicarea directă a sentimentelor şi trăirilor la persoana I singular: forme pronominale: “m-“,
“mi-“, forme verbale “am spus”, “am şoptit” etc.
La Pillat, natura este prezentată diferit faţă de poezia romanticilor, unde principala
caracteristică este eternitatea. În această poezie natura devine solidară cu omul, fiind marcată de
semnele trecerii timpului: ,,În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii”.
Pot fi identificate următoarele simboluri şi motive poetice: păienjenii simbolizează
scurgerea vremii, barza simbolizează fidelitatea, devoţiunea, iar motivul clopotului este
ambivalent, sunetul său însoţind momentele importante din viaţa omului: nunta, moartea. Evocarea
iubirii de “ieri” şi prezentarea iubirii de “acum” sunt realizate şi cu ajutorul motivului bibliotecii,
care are rolul de a asocia viaţa cu literatura, indicând epoca, prin referire la preferinţele literare ale
vremii.
La nivel lexical, se observă prezenţa cuvintelor din câmpul semantic al “casei”: “obloane”,
“pridvor”, “zăvor”, “păianjeni” care au rolul de a sugera starea de părăsire a locuinţei provocate de
trecerea timpului. De asemenea, cuvintele utilizate au o tentă arhaică şi regională în evocarea
trecutului “haiduc”, “potiră”, “berlină”, “crinolină”, pridvor”
La nivel morfosintactic adverbele şi locuţiunile adverbiale: ,,pe vremuri”, ,,pe atunci”,
combinate cu verbele la timpul prezent, perfect simplu -,,sosi”, perfect compus -,,a recitat”,
imperfect,,stăteau” au rolul de a sugera cele două planuri temporale evocate în poezie. Verbele la
timpul prezent: “vezi”, “recunoşti”, însoţesc meditaţia pe tema timpului, iar verbele “vii”, “calci”,
“tragi” ilustrează permanenţa sentimentului de iubire. Verbul la modul indicativ, timpul perfect
simplu “sări”, “spuse” au ca scop redarea rapidităţii gestiunilor, iar verbele la perfect compus susţin
narativitatea iubirii.
La nivel stilistic este folosită cu predilecţie metafora: “casa amintirii”, “ochi de peruzea“,
“ochi de ametist”. De asemenea, sunt prezente comparaţia “Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu”,
epitetul aspectual “subţire”, paralelismul simbolic şi simetria, două procedee predilecte pentru lirica
lui Ion Pillat, cu ajutorul cărora este contemplat cu o seninătate clasică, tragismul condiţiei umane.
La nivel prozodic pot fi identificate elementele prozodiei clasice: rima împerecheată, măsura
de 13-14 silabe, ritm iambic.
Poezia “Aici sosi pe vremuri” se încadrează în tradiţionalism prin cadrul rural, prin
idilizarea trecutului şi prin tema timpului trecător – “fugit ireparabile tempus”.