Aci sosi pe vremuri

Date autor si opera

Poet, eseist și traducător, Ion Pillat este autorul unei opere de viziune
tradiționalistă, dar cu accente moderne. A debutat în 1912, dar volumul său de
referință este „Pe Argeș în sus”, apărut în 1923, care evidențiază atât un ton
elegiac, cât și un lirism profund.
Poezia Aci sosi pe vremuri face parte din acest volum și se înscrie în
tradiționalism prin tematică, motive, respectarea prozodiei clasice, descrierea
cadrului rural și a trecutului legendar.
Curentul literar
"Aci sosi pe vremuri" de lon Pillat este o poezie de factura traditionalista,
având n vedere faptul ca apartine acestui curent literar. Traditionalismul este o
miscare literara, manifestat n perioada interbelic (apărut la începutul secolului
al XX-lea), care promoveaza traditia si este perceput ca find o însumare a
valorilor traditionale, arhaice.
Tema
Tema poeziei este reprezentată de iubire, timp și sat, toate descriind un
univers fabulos, unic. Cadrul rural este particularizat prin motive specifice,
precum ”casa cu pridvor”, ”hornul”, ”poarta”. Pânza de păianjen ilustrează
trecerea ireversibilă a timpului, casa fiind așezată într-un topos unde se află
lanurile de secară, câmpia. Motivul clopotului, alături de cel al nopții și al lunii,
creează o atmosferă romantică, favorabilă poveștii de iubire.
Titlul
Titlul poeziei este alcătuit dintr-o propoziție care fixează cadrul spațio-
temporal al iubirii evocate, prin intermediul adverbului de loc ”aci” și al
locuțiunii adverbiale de timp ”pe vremuri”. Verbul la perfect simplu, „sosi”,
marchează legătura dintre trecut și prezent, fiind sugerată o atmosferă
solemnă, într-un timp și spațiu mitic, nedefinit.
Motivele literare
Motive literare care sustin tema poeziei sunt: motivul satului, motivul
bisericii (al clopotului), motivul bunicilor si al bibliotecii.
Structura
Din punct de vedere structural, poezia este alcătuită din 19 distihuri și un
vers cu rol de concluzie, rima împerecheată, ritmul predominant iambic și
măsura de 13-14 silabe.
Comentarea fiecarei strofe
Prima secvență lirică debutează cu descrierea spațiului rememorării
nostalgice a trecutului, un spațiu mitic, numit metaforic ”casa amintirii”.
Imaginea vizuală ”păienjeni zăbreliră și poartă și zăvor” sugerează trecerea
inexorabilă a timpului, degradarea, starea de părăsire a casei părintești, care se
păstrează prin închiderea ei în spațiul virtual al amintirilor. Trecutul capătă o
aură legendară, devine un timp mitic, al luptei haiducilor pentru dreptate: ”Iar
hornul nu mai trage alene din ciubuc/ De când luptară-n codru și poteri și
haiduc”.
Spațiul poetic al trecutului debutează cu o secvență descriptivă, care
prezintă un ritual erotic, săvârșit de cuplul, cândva tânăr, al bunicilor. Idila celor
doi stă sub semnul romantismului, bunicul recitându-i iubitei sale din poezia
românească, Ion Heliade Rădulescu, ”Sburătorul”, dar și din cea franceză,
Lamartine, ”Le lac”. Secolul care a trecut se individualizează astfel prin aspecte
culturale caracteristice, fiind identificat cu un timp mitic, primordial, ideal.
Portretul bunicii Calyopi se creionează prin câteva trăsăsturi sugestive, pline de
grație și de frumusețe: ea este fata ”subțire”, ”în largă crinolină”, cu ”ochii de
peruzea”. Sosirea ei prin lanul de secară, în berlină, este așteptată cu
nerăbdare de îndrăgostitul de atunci, bunicul de acum. Întreaga atmosferă pare
desprinsă din basme: ”Și totul ce romantic, ca-n basme, se urzea”. Sunetul
clopotului, laitmotiv al poeziei, însoțește protector cuplul de îndrăgostiți: ”Și
cum ședeau ...departe, un clopot a sunat, / De nuntă sau de moarte, în turnul
vechi din sat”.
A doua secvență lirică este legată de prima printr-o reflecție asupra timpului,
conturându-se astfel o meditație pe tema trecerii ireversibile a acestuia,
făcându-se conexiunea dintre cele două planuri: trecutul și prezentul: ”Ce
straniu lucru: vremea!” Paralela dintre trecut și prezent se realizează printr-o
comparație: ”Ca ieri sosi bunica...și vii acuma tu: / Pe urmele berlinei trăsura ta
stătu”. Pe antiteza „pe-atunci”/„azi”, se construiește relația de simetrie,
subliniind repetabilitatea existenței umane și continuitatea generațiilor. De la
registrul liric obiectiv se trece la unul subiectiv, prin implicarea efectivă a eului
liric: ”Și m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram/ Când ți-am șoptit poeme
de bunul Francis Jammes”. Iubita este descrisă în aceleași linii diafane, ca și
bunica, subțire, având „ochi de ametist”, își întâlnește partenerul așteptând-o
și însoțind-o în același decor romantic. Visarea romantică este o stare perpetuă
a îndrăgostiților dintotdeauna, dar ceea ce s-a schimbat este moda literară,
reperele livrești. Grația feminității se regăsește și peste ani, în altă poveste de
iubire, cu alți protagoniști. Deosebirile țin de moda vremii: acum iubita coboară
din trăsură, iar îndrăgostitul recită poeme de Francis Jammes și de Horia
Furtună, în comparație cu Ion Heliade Rădulescu și Lamartine.
Ultima secvență poetică constituie un epilog al ambelor povești de iubire,
realizându-se ca laitmotiv al poeziei: ”Și cum ședeam departe, un clopot a
sunat/ De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”. Sunetul clopotului
reprezintă un avertisment al trecerii ireversibile a timpului, accentuând
momentele de referință ale existenței omului pe pământ, anume nunta și
moartea.
Viziunea autorului despre lume
Viziunea despre lume este de influență sămătoristă, putând fi redusă, după
mărturisirea poetului, la ”viziunea pământului care rămâne aceeași, la
presimțirea timpului care fuge mereu”.
Nivelul morfosintactic
La nivelul morfosintactic timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut
şi planul prezent evocate în poezie; verbele la perfect simplu („sosi, „zăbreliră",
„îmbătrâniră", „sări, „spuse") au rolul de a reda rapiditatea gesturilor sau
repetabilitatea lor; verbele la imperfect („asculta", „se urzea", „simţeau",
„şedeam"), mai mult ca perfect („pândise") şi perfect simplu susţin
narativitatea iubirii din planul trecut; verbele la perfect compus susţin
narativitatea iubirii din planul prezent; verbele la timpul prezent fie ilustrează
permanenţa sentimentului de iubire („vii, „calci, „tragi), fie însoţesc meditaţia
pe tema trecerii timpului („te vezi, „te recunoşti, „uită", „nupoţi).
Nivelul stilistic
Din punct de vedere stilistic, se observă alternanța timpurilor verbale, de la
trecut la prezent. Mai mult ca perfectul are rolul unei distanțări de momentul
vorbirii „zăbreliră”, „îmbătrâniră”, iar prezentul are valoare atemporală ”vii”,
”calci”. Se dezvăluie astfel alternanța celor două planuri ale textului, la care se
raportează poetul. În același timp, se evidențiază un joc de roluri, care
machează alternanța categoriei de persoană: în prima parte a textului,
persoana a treia, iar în ultima parte – persoana întâi, eul liric. Figurile de stil
conferă expresivitate mesajului artistic: metaforele, comparațiile, epitetele,
enumerațiile, repetițiile („casa amintirii”, „ochi de peruzea”, „ochi de ametist”).
Concluzia
În concluzie, poezia lui Ion Pillat se încadrează în tradiționalism prin
compoziția de factură clasică și prin abordarea unei tematici, motive și
elemente stilistice specifice.