Sunteți pe pagina 1din 3

Particularitățile tradiționalismului - Ion

Pillat, „Copil de-odinioară”

Repere critice: Considerată de către George Călinescu „graţioasă,


mişcătoare şi indivizibilă paralelă între două veacuri", „Aci sosi pe vremuri"
de Ion Pillat este o poezie de factură tradiţionalistă, inclusă în ciclul „Trecutul
viu", care face parte din volumul „Pe Argeş în sus", publicat în anul 1923.  Ion
Pillat este creatorul pastelului spiritual/psihologic în sensul că el descrie
spaţiul rural doar ca pe un fundal pe care proiectează criza lăuntrică provocată
fie de trecerea timpului, fie faţă de înstrăinarea faţă de satul natal, argument
că Ion Pillat este poet tradiţional prin recuzită şi modern prin viziune.
Ipoteza: apartenenţa la tradiţionalism: Poezia aparţine
tradiţionalismului prin idilizarea trecutului, prin cadrul rural, dar şi prin
tema timpului trecător – „fugit irreparabie tempus". Pillat însuşi a evidenţiat,
în volumul de Mărturisiri publicat în 1942, viziunea sa poetică: „viziunea
pământului care rămâne acelaşi, (...) presimţirea timpului care fuge
mereu. Fuga timpului (...) e trăită sub semnul tradiţiei, deci ca o
dimensiune sufletească generală, reprezentativă pentru o întreagă comunitate
umană".
Tema: Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a
timpului, dar şi a repetabilităţii destinului uman, a ciclicităţii vieţii, evocând
dragostea „atunci" şi „acum". Ea include teme şi motive tradiţionaliste:
continuitatea generaţiilor, întoarcerea în locurile natale, casa şi biserica .
Tipul de lirism: Comunicarea poetică se realizează în două registre.
Lirismul obiectiv are elemente de narativitate simbolică şi meditaţie cu
caracter general-uman’; este un lirism de măști, eul liric exprimăndu-și
sentimentele sub „măștile” bunicului și bunicăi. Lirismul subiectiv, marcat de
prezenţa mărcilor lexico-gramaticale ale eului liric (pronume personale,
adjective posesive şi verbe la persoana I şi a II-a singular şi plural), transmite
în mod direct sentimentul elegiac şi meditativ. Totuşi, iubirea evocată,
deşi aparţine planului trăirii subiective, se obiectivează prin repetabilitate.
Titlul conține elemente deictice și conturează un timp şi spaţiu mitic,
nedefinit („pe vremuri") drept cadru spaţio-temporal al iubirii. „sosi pe
vremuri" sugerează evocarea nostalgică a trecutului, a iubirii bunicilor. „Aci"
sugerează prezenţa eului evocator actual şi revenirea la origini.
Secvenţe poetice. Poezia este organizată în distihuri, care constituie
secvenţe poetice: incipitul, evocarea iubirii de „ieri" a bunicilor, meditaţia
asupra efemerităţii condiţiei umane, iubirea de „acum", epilogul poemului.
Versul final liber are rolul de laitmotiv al poeziei. Planul trecutului (distihurile
II-IX) şi al prezentului (distihurile XII-XIX) sunt redate succesiv, utilizând
elemente de simetrie şi opoziţie a planurilor, constituite pe relaţia
„atunci" – „acum".
Elemente de recurenţă sunt motivul poetic ambivalent al clopotului,
însoţind două momente esenţiale ale existenţei umane, nunta şi moartea, care
devine astfel simbol al trecerii, şi laitmotivul reprezentat de versul final.
Incipitul, din primele două versuri ale poeziei, fixează prin intermediul
metaforei „casa amintirii" spaţiul rememorării nostalgice a trecutului, un
spaţiu mitic care este fie locuinţă a strămoşilor, fie loc al întâlnirii cuplurilor de
îndrăgostiţi, pe vremuri ca şi acum.
Viziunea poetică se construieşte pe reperele deictice (spaţio-temporale)
ale unui univers existenţial rustic, bucolic (natură umanizată prin
personificarea plopilor care îmbătrânesc şi sacralizată prin sunetul clopotului
din turnul bisericii vechi din sat).
Imaginar poetic: Elementele asociate casei, „obloane", „pridvor"
creează imaginea unei clădiri vechi, care vine din trecut („De când luptară-n
codru şi poteri, şi haiduc"), aparent acoperită de uitare („Păienjeni zăbreliră şi
poartă, şi zăvor"), marcată de trecerea timpului accentuată prin asocierea cu
trecutul istoric şi cu imaginea vizuală a plopilor personificaţi („În drumul lor
spre zare îmbătrâniră plopii."). Termenul „obloane", asociat cu verbul
„zăbreliră", sugerează de asemenea ideea unui spaţiu privilegiat, accesibil
numai urmaşului, care este legat afectiv de acele locuri şi de casa bunicilor.
Planul trecutului: Trecutul capătă o aură legendară prin plasarea în
epoca haiducilor „când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc". Casa şi peisajul
înconjurător par fixate într-o imobilitate atemporală. Atmosfera rurală,
tradiţionalistă, în care apar motive tradiţionaliste (biserica, sugerată de clopot
şi de turnul vechi), contribuie la această senzaţie. Chiar şi iluzia mişcării
plopilor către depărtări, sugerând plecarea, este oprită datorită îmbătrânirii.
Versul „aci sosi pe vremuri bunica-mi Caliopi" reia titlul poeziei, făcând
trecerea către evocarea imaginii din tinereţe a bunicii, adusă aici de iubirea
bunicului. Imaginea iubitei de atunci, sosind în „berlină", îmbrăcată după
moda timpului „în largă crinolină", reînvie atmosfera epocii. Numele de
inspiraţie mitologică (Kalliope, muza mitologiei epice şi a elocinţei în
mitologia greacă) pare să transfere iubirea lor în mit. Preferinţele literare,
„Le lac" de Lamartine şi „Sburătorul" de Ion Heliade Rădulescu, se asociază
cu elementele deictice ale epocii.
Artă poetică: Faptul că urmaşul a ales să eternizeze în creaţia sa
iubirea bunicilor, reflectând în iubirea de acum oglinda iubirii de „ieri" conferă
textului poetic caracter de artă poetică.
Laitmotiv: Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei , inundă atmosfera
romantică a întălnirii între cei doi îndrăgostiţi, prefigurând în acelaşi timp
simbolic trecerea timpului pentru cuplu prin succesiunea nuntă - moarte: „un
clopot a sunat / de nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat".
Meditaţia poetică: Meditaţia poetică, realizată pe un ton elegiac,
accentuează ideea eternităţii iubirii în ciuda efemerităţii fiinţei umane („Dar ei
în clipa asta simţeau c-o să rămână"). Asocierea adjectivului demonstrativ
„asta", care face legătura cu prezentul, cu verbul „simţeau" la imperfect, timp
al narării şi al evocării, sugerează prelungirea simbolică a clipei de iubire, a
iubirii înseşi, ca un arc peste timp.
Revenirea brutală la realitate în versurile următoare („De mult e mort
bunicul, bunica e bătrână") accentuează dramatic ideea trecerii ireversibile a
timpului („fugit irreparabile tempus"). Sufletul rămas tânăr se regăseşte în
portretele de odinioară, dar nu şi în corpul decrepit („Te vezi aievea numai în
ştersele portrete // Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta".)
Planul prezentului: Comparaţia „ca ieri sosi bunica şi vii acuma tu"
realizează trecerea la planul prezentului, cu detalii ce ţin de moda vremii iubita
coboară din „trăsură", iar îndrăgostitul îi recită poeme simboliste, „Balada
lunei" de Horia Furtună şi poeme de Francisc Jammes.
Imaginar poetic: Din portretul fizic al iubitelor eul liric reţine simbolic un
detaliu: ochii (ieri „ochi de peruzea", acum „ochi de ametist"). Ochii, oglinda
sufletului, au nuanţe de albastru. Albastrul este simbol al infinitului; prin
asociere cu ideea sufletului nemuritor, accentuează ideea dragostei eterne.
Barza, simbol al fidelităţii, accentuează ideea devoţiunii. Prin
legătura cu căminul, barza constituie un element de continuitate între cele
două planuri, al trecutului şi al prezentului. Revenirea berzelor, primăvara,
este corespondentul simbolic al revenirii urmaşului, adus de amintiri şi de casa
bunicilor – cuib pentru dragostea lor şi pentru dragostea nouă.
Laitmotivul, repetat în ultimul vers, accentuează trecerea iremediabilă a
timpului şi faptul că noul cuplu se înscrie şi el în ciclul vieţii şi al morţii
(„Acelaşi clopot poate, (...)/ De nuntă sau de moarte").
La nivel prozodic, muzicalitatea este conferită de elementele
prozodice clasice, rima împerecheată, ritmul iambic, piciorul metric bisilabic,
măsura de 13-14 silabe, cât şi de asonanţe şi imagini auditive (sunetul ritmic
al clopotului „în turnul vechi din sat").
La nivel morfosintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera planul
trecut şi planul prezent evocate în poezie. Verbele la timpul prezent ilustrează
permanenţa sentimentului de iubire sau însoţesc meditaţia pe tema trecerii
timpului („te vezi", „te recunoşti", „nu poţi uita"). Verbele la perfect simplu au
rolul de a reda rapiditatea gesturilor. Verbele la alte timpuri trecute
accentuează planul trecutului.
La nivel lexical, specific tradiţionalismului, limbajul poetic foloseşte
registrul stilistic popular cu arhaisme şi regionalisme.folosirea arhaismelor
lexicale (berlină, crinolină, poteră) şi a cuvintelor cu nuanţă arhaică (aievea,
pridvor) contribuie la conturarea atmosferei arhaice în planul trecutului.
La nivel stilistic, paralelismul, simetria şi antiteza se asociază cu
metafore: „casa amintirii", epitete metaforice „ochi de peruzea", „ochi de
ametist" şi comparaţia.
Concluzie: Aparţinând liricii tradiţionaliste prin idilizarea trecutului, a
cadrului rural, „Aci sosi pe vremuri" este în acelaşi timp o meditaţie elegiacă şi
plină de sensibilitate pe tema timpului trecător.