Materiale suplimentare pentru pregătirea examenului de bacalaureat

Tradiţionalismul. Ion Pillat, Aci sosi pe vremuri

Orice epoca literară va fi marcată de coexistenţa a două tendinţe literare contrare, una
care elogiază valorile trecutului, tradiţionalistă, şi o alta care se îndreaptă spre modernitate şi
inovaţie. Ȋn literatura română, epoca interbelică pune în evidenţă această luptă ideologică şi
estetică, tradiţionalismul cristalizându-se în jurul revistei „Gândirea” care preia din orientările
anterioare, sămănătorismul şi poporanismul.
Ion Pillat este un poet tradiţionalist a cărui activitate literara poate fi încadrată în
perioada interbelică. Opera sa se află la confluenţa curentelor literare, înglobând elemente
romantice, parnasiene, simboliste, clasice, dar şi motive autohtone, deci tradiţionaliste. Poetul
debutează cu volumul „Visări păgâne” în 1912 după care urmează „Eternităţi de-o clipă” unde se
observă ataşamentul lui faţă de simbolism. Poezia maturităţii este reprezentată de volumele
„Grădina între ziduri” şi „Pe Argeş în sus” care evidenţiază foarte bine legătura cu pământul şi
locurile natale. Volumul „Biserica de altădată” reliefează ortodoxismul, iar „Limpezimi” şi
„Poeme într-un vers” sunt volume de orientare clasică.
Poezia „Aci sosi pe vremuri” face parte din volumul „Pe Argeş în sus” apărut în
1923. Acest volum este reprezentativ pentru tradiţionalismul poetului întrucât poeziile incluse
realizează imaginea spaţiului natal, casa părintească, natura câmpenească însufleţită de amintirile
copilăriei. Temele predilecte ale liricii lui Ion Pillat sunt: timpul, spaţiul natal şi reînvierea
trecutului acestea fiind regăsite şi în poezia „Aci sosi pe vremuri”.
Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului asociată
cu repetabilitatea destinului uman, ciclicitatea vieţii.
Titlul este o sintagmă ce fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii ce va fi evocată (timp
şi spaţiu mitic, nedefinit), prin indicii de spaţiu (adverbul de loc cu formă regională „aci”), de
timp (locuţiune adverbială de timp „pe vremuri”) şi forma verbală de perfect simplu („sosi”).
Acestea sugerează că existenţa umană se bazează pe experienţe repetabile, reluate şi retrăite de
fiecare generaţie în parte care simte şi trăieşte asemenea predecesorilor.
Compoziţional, poezia este alcătuită din nouăsprezece distihuri şi un vers
final având rolul de laitmotiv. Distihurile sunt organizate în mai multe secvenţe poetice:
incipitul, evocarea iubirii „de ieri” a bunicilor, meditaţia asupra efemerităţii condiţiei umane,
iubirea „de acum” a tinerilor şi epilogul poeziei. Cele două planuri, trecutul şi prezentul sunt
redate succesiv, ceea ce accentuează ideea de ciclicitate a vieţii şi a iubirii. Se utilizează elemente
de simetrie şi opoziţie a planurilor construite pe relaţia „atunci” – „acum”. Elemente de recurenţă
sunt, spre exemplu, motivul clopotului, însoţind două momente esenţiale ale existenţei umane –
nunta şi moartea, simbol al trecerii timpului şi laitmotivul din versul final. Primele două distihuri
reprezintă incipitul poeziei şi fixează prin intermediul unei metafore: „casa amintirii”, spaţiul
rememorării nostalgice a trecutului. Aceste prime versuri reprezintă un pastel în care este
descrisă casa ce arată imaginea unor amintiri.
Elementele asociate casei „obloane”, „poartă”, „zăvor”, versul „Păianjeni zăbreliră şi
poartă, şi zăvor” şi personificarea „îmbătrâniră plopii” sugerează trecerea timpului, degradarea
elementelor survenită odată cu trecerea timpului; se conturează astfel o imagine a unui loc pustiu
şi părăsit, dar se şi accentuează ideea de spaţiu privilegiat, izolat, accesibil numai urmaşului care
poate reînvia trecutul în amintire. Trecutul este activat prin prezentarea bunicii cu nume

1
mitologic Caliopy (muza poeziei şi a elocinţei în mitologia greacă). Urmează o zonă narativ-
epică unde se poate urmări întâlnirea bunicilor, îndrăgostiţii de altădată. Totul se desfăşoară
respectând un ceremonial, bunicul aşteaptă sosirea berlinei din care coboară tânăra „în largă
crinolină”, berlina având rolul de a accentua imaginea trecutului. Bunicul îi recită iubitei
capodopere ale literaturii romantice, iar sunetul clopotului însoţeşte protector cuplul de
îndrăgostiţi. Aceştia par că vor să conserve momentele, dar trecerea timpului a afectat până şi
această atmosferă de basm.
Meditaţia poetică, tonalitatea elegiacă evidenţiază ideea că eternizarea fiinţei umane este
posibilă doar prin iubire. Eternitatea iubirii, clipa de fericire, este urmată în versul următor de
revenirea la realitatea timpului care trece ireversibil: „De mult e mort bunicul, bunica e bătrână”,
portretele fiind singurele care păstrează imaginile de odinioară ale strămoşilor („Ce straniu lucru:
vremea! – Deodată pe perete/ Te vezi aievea numai în ştersele portrete.”) Prin intermediul unei
comparaţii se realizează o paralelă trecut-prezent şi se face trecerea la planul prezentului: „Ca
ieri sosi bunica...şi vii acuma tu”. Ca într-un ritual, nepoţii repetă gesturile bunicilor. Diferenţele
ţin de moda vremii: iubita coboară acum din trăsură, iar îndrăgostitul îi recită poeme simboliste.
Din portretul fizic al iubitei se reţine doar detaliul spiritualizat, imaginea ochilor, ieri „ochi de
peruzea”, acum „ochi de ametist”.
Sunetul clopotului însoţeşte din nou momentul întâlnirii îndrăgostiţilor şi sugerează
repetabilitatea existenţei umane, iar versul final accentuează trecerea iremediabilă a timpului
(„De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”). Muzicalitatea e conferită atât de elementele
prozodiei clasice – rima împerecheată, ritmul iambic, măsura de 13-14 silabe, de motivul
clopotului care este un posibil refren cât si de numele cu sonoritate din secolul al XIX-lea (Eliad,
Le lac, Sburătorul) şi moderne de la începutul secolului al XX-lea (Francis Jammes, Horia
Furtună)
La nivel morfo-sintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul
prezent, evocate în poezie. Verbele la timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului de
iubire („vii”, „calci”) fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului („te vezi”, „te recunoşti”).
Verbele la perfectul simplu („sosi”, „sări”, „spuse”) au rolul de a reda rapiditatea gesturilor. O
particularitate a nivelului lexical este folosirea cuvintelor arhaice şi regionale în evocarea
trecutului: „haiduc”, „poteră”, „berlină”, „crinolină”. Din punct de vedere stilistic, la nivel
structural se utilizează paralelismul, simetria, antiteza, iar dintre figurile de stil se foloseşte cu
precădere metafora: „casa amintirii”, „ochi de peruzea”, „ochi de ametist” şi comparaţia care
susţine ideea ciclicităţii („Ca ieri sosi bunica ...şi vii acuma tu”).
Prin tematică – amintirea şi idealizarea trecutului, evocarea copilăriei, ciclicitate, tema
timpului trecător, „fugit irreparabile tempus” – dar şi prin structură, simetria poveştilor şi
tonalitatea elegiacă, poezia se încadrează în lirica tradiţionalistă.