Aci sosi pe vremuri

de Ion Pillat
-tradiționalism-
 Perioada interbelică este marcată de cele două conflagrații mondiale, dar în plan
literar reprezintă un moment de maximă înflorire. În această perioadă, literatura
română se sincronizează cu literatura europeană, păstrând în același timp tradiția.
Evoluția poeziei românești interbelice este marcată de confruntarea dintre două
curente: modernism și tradiționalism.
 Tradiționalismul este un curent care s-a manifestat cu putere în perioada
interbelică, fiind caracterizat prin respingerea influențelor occidentale, considerate
dăunătoare specificului național. Trăsăturile tradiționalismului în literatură sunt:
interesul pentru spațiul rural, satul românesc considerat păstrătorul specificului
național, temele preferate: istoria, trecutul eroic, relația cu strămoșii, trecerea
timpului, natura, relația cu divinitatea, precum și preferința pentru prozodia clasică.
 Ion Pillat este un susținător al tradiționalismului în literatura română, atât prin
diverse articole publicate în reviste, cât și prin opera sa poetică. Poezia „Aci sosi pe
vremuri” a fost publicată în volumul „Pe Argeș în sus”, expresie a tradiționalismului
prin reîntoarcerea nostalgică spre trecut, imaginea locurilor copilăriei și meditația
asupra timpului.
 Tema este iubirea ca legătură între generații, reprezentând continuitatea vieții și
repetabilitatea destinului uman, precum și trecerea ireversibilă a timpului.
 Din punct de vedere al compoziției, este organizată pe 19 distihuri și un monovers,
împărțite în 3 secvențe: iubirea din trecut, meditația asupra trecerii timpului și
iubirea din prezent.
 Titlul este un element de recurență, fiind reluat în text, și introduce tema centrală a
operei: trecerea ireversibilă a timpului; totodată, introduce dimensiunea spațială
(adverbul „aci”) și dim. temporală (locuțiunea adverbială „pe vremuri”) a
imaginarului poetic; de asemenea, verbul la perfect simplu „sosi” sugerează o
acțiune trecută și încheiată de curând, ilustrând apropierea trecutului de prezent.
Poezia este construită prin relații de opoziție între prezent și trecut, dar și prin relații
de simetrie create prin paralelism sintactic „ ca ieri sosi bunica[...] și vii acuma tu”.
 Prima secvență conturează cu nostalgie imaginea trecutului (trăsătură a
tradiționalismului). Incipitul introduce motivul amintirii ca legătură între prezent și
trecut prin metafora „casa amintirii cu obloane și pridvor”; amintirea este
prezentată ca un spațiu închis, privilegiat, în care trecutul rămâne viu. Verbele la
 perfect simplu susțin relația strânsă dintre prezent și trecut, iar personificarea din
versul „în drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii” introduce tema timpului.
Secvența sugerează frumusețea trecutului prin povestea de iubire a bunicilor,
desfășurată după un ritual romantic: așteptarea („nerăbdător bunicul pândise de la
scară”), sosirea fetei („ sări subțire o fată „), declarațiile tandre („ bunicul meu
desigur i-a recitat Le Lac”) și iluzia eternității („dar ei în clipa asta simțeau c-o să
rămână”). Imaginea îndrăgostiților sugerează tinerețea („o fată”), frumusețea
(epitetul metaforic „ochi de peruzea”), sensibilitatea („tăcută”) și emoția
(„nerăbdător”). Comuniunea cu natura este un motiv tradiționalist și surprinde
modul în care natura participă la emoțiile celor doi îndrăgostiți, creând un cadru
nocturn feeric: amurgul, imaginea lunii, lanurile de secară, „câmpia ca un lac”.
 Secvența a doua este o meditație elegiacă asupra trecerii ireversibile a timpului,
introdusă prin exclamația retorică „ce straniu lucru: vremea!”. Sunt prezentate
efectele nefaste ale trecerii timpului asupra ființei umane, pe care o înstrăinează de
sine însăși („deodată pe perete/te vezi aievea numai în ștersele portrete./te
recunoști în ele, dar nu și-n fața ta,/căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita….”).
 Ultima secvență ilustrează tema repetabilității destinului uman și a continuității
vieții prin prezentarea poveștii de iubire a urmașilor; apar numeroase elemente de
recurență, care susțin asemănarea dintre prezent și trecut: ritualul iubirii este
ilustrat prin așteptare („și vii acuma tu”),sosirea iubitei („ același drum te-aduse”) și
declarații de iubire prin recitarea unor poezii („când ți-am șoptit poeme de bunul
Francis Jammes”); de asemenea, este înfățișată imaginea îndrăgostiților prin
frumusețe („ochi de ametist”, „subțire”) și sensibilitate („m-ai ascultat pe gânduri”);
totodată, este prezentă și comuniunea cu natura prin metafora „câmpul fu lac întins
sub lună”). Secvența este constituită prin paralelism sintactic care susține
similaritatea dintre prezent și trecut, iar verbele la perfect compus și perfect simplu
creează o suprapunere a planurilor, facilitând confuzia temporală. Totodată, apar
puține elemente diferite care fac distincția dintre planuri: recuzita (elementele de
decor: berlina, crinolina, trăsura) și preferințele livrești (bunicul recită poezii
romantice, iar nepotul simboliste). Motivul clopotului este un element de recurență
și reprezintă un simbol ambiguu, sugerând fie viața (prin nuntă), fie moartea. Acest
laitmotiv creează un refren, care alături de paralelismul sintactic determină
muzicalitatea poeziei.
 Prozodia susține tradiționalismul operei, strofele fiind distihuri și un monovers, cu
monorimă, ritm iambic și măsura versurilor de 13-14 silabe.