ACI SOSI PE VREMURI de ION PILAT

PARTICULARITATILE UNUI TEXT POETIC TRADITIONALIST

Poezia “Aci sosi pe vremuri” , poezie de factura traditionalista face parte

din volumul “Pe Arges in sus”, aparut in 1923.
Traditionalismul este o miscare literara, manifestata in perioada
interbelica, a carui ideologie se cristalizeaza in jurul revistei “Gandirea”,
apărută în anul 1921, la Cluj. Printre membrii fondatori ai revistei se Numara
Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Lucian Blaga si Gib Mihaescu. Principalele
trasaturi ale ideologiei acestei orientari literare sunt: valoarea specificului
national si ortodoxismul. Traditionalismul gandirist valorifica miturile
autohtone, credintele stravechi si revalorizeaza elementarul, teluricul.
Poezia aparține tradiționalismului prin: tema timpului trecător,
respectarea prozodiei clasice, orientarea spre trecut (motivul amintirii, casa
părintească), descrierea cadrului natural, rural și a trecutului legendar.
Nostalgia trecutului este exprimată prin folosirea metaforelor („casa
amintirii”, „ochi de peruzea”, „ochi de ametist”) și prin alternanța timpurilor
verbale ce sugerează planurile trecutului și prezentului evocate în poezie.
Sugestia poetică se realizează prin termenii din câmpul semantic al
naturii(„codru”, „plopii”, „lanuri de secară”, „lună”, „câmpia”) sau al trecutului
legendar („poteri și haiduc”), natura, folclorul si istoria fiind coordonatele
tematice ale specificului national. Influenta traditionalista poaste fi redusa, dupa
marturisirile poetului, “la viziunea pamantului care ramane aceeasi”, la
presimtirea timpului, care fuge mereu.
Poezia este o meditație nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului,
asociată cu aceea a repetabilității destinului uman.
Tematica rurală, preferată de tradiționaliști, se armonizează cu tema
iubirii și tema timpului, într-o construcție simetrică, de factură clasică. Cadrul
rural este particularizat prin utilizarea unor motive literare specifice: „casa cu
pridvor”, „lanuri de secară”, „berzele”, „clopotul din turnul vechi”.
Povestea de dragoste se desfășoară sub semnul ocrotitor al nopții și al
lunii, motive romantice revalorizate în cheie tradiționalistă. Temei timpului îi
este subordonat motivul romantic al plopilor care străjuiesc drumul, simboluri
ale melancoliei și așteptării.
Comunicarea poetica se realizează in două register: lirismul obiectiv in
evocarea iubirii de odinioara a bunicilor, cu elemente de narativitate şi meditaţie
cu caracter general- uman si lirismul subiectiv in comunicarea directă a
trăirilor şi sentimentelor eului liric la persoana I singular si in meditatia asupra
trecerii timpului: apar indici spatiali si temporali:”Aci” - “acolo”, “acum” –
“atunci”.
Titlul fixeaza cadrul spatio-temporal al iubirii, prin indici de spatiu
( adverbul “Aci” in forma populara) si de timp (locutiunea adverbiala “pe
vremuri”. Verbul la perfect simplu “sosi”, marcheaza legatura dintre trecut si
prezent.
Compoziţional poezia este alcătuită din 19 distihuri şi un vers final , liber
având rolul de laitmotiv al poeziei și sugerează îndepărtarea de modelul clasic.
Poezia este alcătuită pe principiul simetriei. Cele două planuri temporale,
trecutul și prezentul, sunt dispuse succesiv, ceea ce accentuează ideea de
repetabilitate a vieții și a iubirii. Între ele se interclasează o secvență elegiacă,
astfel încât textul are trei părți.
Prima secventa corespunde cu planul trecutului: evocarea iubirii de “ieri”
a bunicilor. Este alcatuita din doua secvente poetice: in primele 3 distihuri este
descries decorul povestii de dragoste, iar urmatoarele 7 distihuri cuprind
scenariul iubirii bunicilor.
Partea a doua este o meditatie, pe teme trecerii timpului facand legatura
dintre planurile trecutului si prezentului.
A treia parte, surprinde, simetric fata de prima, in cele 7 distihuri
scenariul iubirii din prezent. Versul din final, cu rol de laitmotiv, “De nunta sau
de moarte, in turnul vechi din sat” incheie planul prezentului prin reluarea unei
imagini simbolice din prima parte, in care turnul si clopotul devin simboluri ale
repetarii destinului.
Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează prin
intermediul unei metafore “casa amintirii” spaţiul familiar al rememorării
nostalgice a trecutului. Versul “Paienjeni zabrelira si poarta si zavor” sugereaza
trecerea timpului, degradarea, starea de parasire a casei parintesti. Trecutul
capătă o aură legendară, devine un timp mitic al luptei haiducilor pentru
dreptate “Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc/De când luptară-n codru şi
poteri şi haiduc”.
Distihul al III-lea deschide planul trecutului, al evocării iubirii bunicilor,
natura devine solitară cu omul şi cu trecerea timpului „În drumul lor spre zare
îmbătrâniră plopii”. Versul “Aci sosi pe vremuri bunica-mi Caliopy” reia titlul
poeziei si evoca imaginea de tinerete a bunicii cu nume mitologic: Kalliope –
muza poeziei epice in mitologia greaca.
Intalnirea bunicilor, indragostitii de odinioara, respecta un ceremonial
romantic: bunicul asteapta sosirea berlinei, din care coboara o tanara imbracata
dupa moda timpului: “in larga crinolina”.
Asocierile livresti, intalnire adeswa in poeziile lui Ion Pilat, indica epoca,
preferintele din moda literara a vremurilor respective. Astfel, bunicul ii recita
iubitei capodopere ale literaturii romantice “Le lac” de Lamartine si
“Sburatorul” de Ion Eliade. Atmosfera poeziei este de factura romantica. Este
prezent motivul lunii. Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei, insoteste
protector cuplul de indragostiti:” Si cum sedeau…departe, un clopot a sunat! De
nunta sau de moarte, in turnul vechi din sat”. Chiar daca isi imagineaza ca
iubirea lor e vesnica: “Dar ei, in clipa asta simteau c-o sa ramana” –
indragostitii sunt si ei afectati de trecerea timpului:” De mult e mort bunicul,
bunica e batrana…”
In a treia parte a poeziei este reluata simetric, in raport cu prima parte
experienta trecutului. In distihul al XIII-lea, prin intermediul unei comparatii se
realizeaza o paralela intre trecut si prezent. Aceleasi gesture, miscari, elemente
ale spatiului, aceeasi gratie a feminitatii se regasesc peste ani intr-o aceeasi
poveste de iubire, traita de alti protagonisti.
Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei , însoţeşte protector cuplul de
îndrăgostiţi si sugereaza repetabilitatea existentei umane. Versul final al poeziei
accentueaza impresia trecerii ireversibile a timpului : „Si cum ședeau... departe,
un clopot a sunat,/De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”.

Din portretulul fizic al iubitei se reţine doar detaliul spiritualizat,

imaginea ochilor in trecut „ ochii de peruzea” acum „ ochii de ametist”.

La nivel morfosintactic susţine caracterul tradiţionalist al textului,

timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul prezent evocate în
poezie . Verbele la timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului de
iubire „vii”, „ calci”, „ tragi”, fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului
„ te vezi”, „te recunoşti”, „nu poţi”.

Poezia are prozodie tradiționalistă: distihuri cu rima împerecheată, ritmul

iambic și măsura versurilor de 13-14 silabe. Versul independent din final
relativizează într-o oarecare măsură construcția clasică.

In concluzie, poezia „Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat aparţine

literaturii tradiţionaliste prin compozitia de facture clasica si prin abordarea unei
tematici specifice acestei directii literare: universul rural, cadrul naturii,
nostalgia trecutului, trecerea timpului.
Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat

La casa amintirii cu-obloane și pridvor,

Păienjeni zăbreliră și poartă, și zăvor.

Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc

De când luptară-n codru și poteri, și haiduc.

În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.

Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.

Nerăbdător bunicul pândise de la scară

Berlina legănată prin lanuri de secară.

Pie-atunci nu erau trenuri ca azi, și din berlină

Sări, subțire,-o fată în largă crinolină.

Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,

Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.

Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,

Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.

Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...

Și totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.

Și cum ședeau... departe, un clopot a sunat,

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Dar ei, în clipa asta simțeau că-o să rămână...

De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...

Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete

Te vezi aievea numai în ștersele portrete.

Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta,

Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita...

Ca ieri sosi bunica... și vii acuma tu:

Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.

Același drum te-aduse prin lanul de secară.

Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.
Subțire, calci nisipul pe care ea sări.
Cu berzele într-ânsul amurgul se opri...

Și m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram

Când ți-am șoptit poeme de bunul Francis Jammes.

Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună

Și-am spus Balada lunei de Horia Furtună,

M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,

Și ți-am părut romantic și poate simbolist.

Și cum ședeam... departe, un clopot a sunat.

Același clopot poate , în turnul vechi din sat...

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.