Ion Pilat - Aci sosi pe vremuri
La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,
Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor.
Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc.
În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
Nerăbdător bunicul pândise de la scară
Berlina legănată prin lanuri de secară.
Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină
Sări, subţire, -o fată în largă crinolină.
Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.
Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.
Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...
Şi totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.
Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână...
De mult e mort bunicul, bunica e bătrână…
Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete
Te vezi aievea numai în ştersele portrete.
Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita…
Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.
Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.
Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.
Subţire, calci nisipul pe care ea sări.
Cu berzele într-ânsul amurgul se opri…
Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram
Când ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.
Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună
Şi-am spus Balada lunei de Horia Furtună,
M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.
Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat.
Acelaşi clopot poate, în turnul vechi din sat…
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
 Tradiționalismul este un curent literar apărut la început de secol XX, manifestându-se în perioada interbelică.
Tradiționalismul se remarcă prin promovarea valorilor tradiționale, a obiceiurilor, a miturilor și a istoriei,
așadar tradiționalismul poate fi privit în opoziție cu modernismul.
Trăsături:
● Preocuparea pentru aspectele naționale, pentru folclor, mit și istorie;
● Caracter rural (cultul satului, satul este privit ca o vatră de spiritualitate);
● Cultivarea poeziei cu subiect religios ;
● Poezia pământului și a roadelor;
● Cultul străbunilor;
● Paseismul (valorizarea trecutului);
● Peisajul rural;
● Teme specifice: legătura omului cu pământul, legătura dintre generații.nostalgia trecutului;
● Principalele izvoare de inspirație sunt: istoria și folclorul.
Scrieri literare cu tentă tradiționalistă pot fi regăsite și în perioada antebelică, ele fiind influențate de mișcări
literare precum sămănătorismul (semănătorismul) și poporanismul. Acestea din urmă au promovat specificul
național, tradiționalismul interbelic preluând o serie de elemente din ideologia celor două orientări
tradiționaliste, precum susținerea valorilor românești, valorificarea istoriei și a folclorului. Mai mult,
tradiționalismul interbelic poate fi analizat doar în opoziție cu modernismul, aceste curente literare dominând
perioada dintre războaiele mondiale. Dacă modernismul promovat de Eugen Lovinescu susținea orientarea
înspre Occident, adaptarea culturii românești la valorile occidentale, tradiționalismul promovat de Nichifor
Crainic susținea conservarea valorilor naționale, condamnând imixtiunea elementului străin. Tradiționalismul
opune inovației și influențelor apusene, specifice modernismului, tradiția și spiritualitatea autohtonă.
Teme și motive
● tema predominantă este cea a întoarcerii în trecut;
● se pune accentul pe efemeritatea ființei umane și pe ciclicitatea existenței;
● satul este văzut ca un topos sacru al realităților primordiale;
● reconcilierea cu universul natural prin regăsirea tiparelor universului arhaic;
● istoria și folclorul văzute ca principale surse de inspirație.

Particularități ale textului poetic

„Aci sosi pe vremuri” este un poem tradiționalist publicat în volumul de poezii apărut în anul 1923,
semnat de Ion Pillat și intitulat „Pe Argeş în sus”. Considerat a fi capodopera lirică a scriitorului de către
criticul literar George Călinescu, poemul „Aci sosi pe vremuri” aparține curentului literar tradiționalist, fiind
orientat către universul existențial rustic și în direcția valorilor naționale precum folclorul sau istoria.
Tradiționalismul este un curent literar interbelic manifestat simultan cu modernismul. Acesta are drept
scop promovarea rolului tradiției și a specificului național în viața individului și a colectivităților. Opera de față
prezintă trăsături specifice acest curent literar, precum alegerea și descrierea unui spațiu tipic rural ce
prilejuiește întâlnirea cuplului (a bunicilor), sau valorificarea unui timp trecut prin intermediul evocării. Sunt
utilizate arhaisme, ce contribuie masiv la crearea unei atmosfere nostalgice, care pare a reînvia trecutul
(„peruzea”, „crinolină”, „obloane”, „pridvor”).
Titlul operei („Aci sosi pe vremuri”) face trimitere la ideea identificării trecutului cu prezentul.
Adverbul „aci”, folosit cu formă populară, alături de verbul la timpul perfect simplu „sosi” și de locuțiunea
adverbială de timp „pe vremuri”, sugerează repetabilitatea și retrăirea experiențelor specifice fiecărei generații.
Astfel, fiecare generație în parte se bucură de experiența vieții într-un mod similar cu cel al predecesorilor. De
asemenea, titlul sugerează „prinderea din urmă” a viitorului de către trecut, atmosfera fiind predominant
nostalgică, melancolică.
În poemul „Aci sosi pe vremuri”, cele două teme predominante sunt iubirea și timpul. Surprinse
într-o construcție structurată după norme clasice, aceste două teme se completează reciproc. Astfel, universul
rural idealizat este observat prin prisma a două planuri temporale: unul al amintirii și altul prezent (dar un
prezent caracterizat de repetarea trecutului). Are loc și o suprapunere între trecerea timpului și ciclicitatea
universală, idee regăsită într-o declarație a lui Ion Pillat, cuprinsă în volumul „Mărturisiri”. Acesta susținea că
poezia sa „poate fi redusă [...] la viziunea pământului care rămâne aceeași, la presimțirea timpului care fuge
mereu. Fuga timpului [...] e trăită sub semnul tradiției, deci ca o dimensiune sufletească generală, reprezentativă
pentru o întreagă comunitate umană”.
Compozițional opera e alcatuita din nouăsprezece strofe a câte două versuri fiecare (distihuri) și un
monovers liber, cu rol conclusiv și de laitmotiv, plasat la finalul poeziei. Incipitul (primele patru versuri)
descrie un spațiu atemporal, al cărui centru este reprezentat de „casa amintirilor”. Acolo sunt plasate simboluri
ce amintesc de trecerea ireversibilă a timpului: lipsa oamenilor, pânzele de păianjen, obloanele trase la ferestre.
Strofele de câte două versuri sunt structurate în patru secvențe poetice: începutul prezintă iubirea de odinioară a
bunicilor, urmează apoi o meditație pe tema timpului trecător și a condiției umane, după care este conturată
iubirea din prezent, iar în final epilogul. Viziunea tradiționalistă a autorului este evidențiată atât prin idilizarea
trecutului într-un cadru rustic, cât și prin conturarea ideii de curgere ireversibilă a timpului.
Tema și viziunea despre lume a autorului pot fi reperate de către cititor încă din primele strofe ale
poeziei. Poezia este alcatuita din 19 distihuri și un vers liber cu rol de concluzie si poate fi structurată în patru
secvențe lirice; prezentarea succinta a locurilor natale reconstituite de memoria afectiva (primele trei distihuri),
recompunerea, prin intermediul imaginatiei, a poveștii de iubire dintre bunicul si bunica (urmatoarele sapte
distihuri), meditația asupra trecerii timpului (următoarele doua unități strofice), povestea de iubire dintre doi
tineri, prezentată în analogie cu cea anterioara (ultimele distihuri și versul concluzie).

Imaginea artistică centrată pe prima secvență lirică este metafora “casa amintirii”. „Obloanele”,
„pridvorul”, „hornul”, reprezintă punctele de referinta fundamentale, într-o geografie a imaginarului împletit cu
aducerea-aminte; trecerea ireversibilă a timpului este sugerată de versul: „Paianjeni zăbreliră si poartă și
zăvor”. Este astfel descrisă, cu nostalgie, vremea îndepărtată a copilăriei, proiectată în mit. Semnele părăsirii
sunt evidente, căci „hornul nu mai trage alene din ciubuc”, ca pe vremea haiducilor din codru și a poterilor, a
bunicului și a bunicii.
În a doua secvență lirică eul liric imaginează romantica întâlnire a bunicilor. Calyopi, portretizată
succint („Sări subțire – o fată în largă crinolină”), sosește cu „berlina” (trasura) prin “lanuri de secară”.
Distincția temporală trecut îndepărtat prezent subiectiv se face prin intermediul adverbelor de timp: „atunci” și
„azi”.
Bunicul întruchipează tânărul îndrăgostit care-și așteaptă iubita „nerăbdător”; el creează o atmosferă romantică,
recitându-i fetei versuri scrise de Alphonse de Lamartine (poezia “Le lac”) și de Ion Heliade Radulescu
(poemul “Sburatorul”). Cadrul natural este propice momentului unic al întâlnirii dintre cei doi: „luna”, „câmpia
ca un lac” (comparație), „ca umbre berze cad” (comparatie si inversiune).
Atmosfera creată amintește de frumusețea poveștilor de iubire din “basme”, mai ales că iubita împrumută parcă
atributele unei zâne; ea are „ochi de peruzea”(piatră semiprețioasă de culoare albastră sau verzuie), epitet care
simbolizează farmecul, gingășia, unicitatea tinerei.
Trecerea timpului rămâne însă implacabilă și este redată printr-o imagine auditiva „departe, un clopot a sunat”,
vestind un eveniment deosebit: „de nuntă sau de moarte”. „Turnul vechi din sat” este un element al
permanenței, în antiteza cu perisabilitatea omului. Conjunctia adversativa “dar” semnalează opoziția temporala:
cu toate că timpul e neiertător, cei doi îndrăgostiți trăiesc „clipa” unică a tinereții pe care și-o închipuie ca fiind
veșnică. Sentimentul iubirii este capabil să proiecteze ființa umană în eternitate. Cu toate acestea timpul nu
poate sta în loc, iar semnele lui devin evidente; viitorul celor doi aduce cu sine o realitate tristă, dar firească
(„De mult e mort bunicul, bunica e bătrână…”), anticipată de verbul din finalul primei secvențe lirice: „In
drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii”.

A treia secvență lirică este liantul dintre cele două povești de iubire și este o meditație succinta asupra
trecerii timpului („Ce straniu lucru: vremea!”). Exclamația retorică este cheia descifrării poeziei, care se
bazează, în esență, pe tema timpului. „Portretele” sunt singurele capabile să eternizeze clipa; omul este supus
schimbării și retrăiește, cu nostalgie, prin intermediul amintirilor, clipele de grație ale trecutului: „Te vezi aievea
numai în ștersele portrete/Te recunosti în ele, dar nu și-n fața ta,/Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita…”
 A patra secventa lirică surprinde momentul unic al dragostei juvenile, care se perpetuează din
generație în generație. Prin analogie cu frumoasele clipe trăite de cei doi bunici, este prezentată povestea de
iubire dintre doi reprezentanți ai unei alte generatii (nepotul și iubita sa). Cadrul natural rămâne același (lanul
de secară, amurgul, noaptea, luna). Ritualul întâlnirii dintre iubiți repetă, într-un alt timp, succesiunea
evenimentelor demult apuse. Analogia dintre ele este marcată, din nou, de antiteza la nivelul adverbial: „ieri”,
„acuma”. Reluarea ritualului dragostei de fiecare generație exprimă continuitatea, permanența, evidente la nivel
textual: „ca ieri sosi bunica…și vii acuma tu”, „Pe urmele berlinei trasura ta stătu”, „Același drum te-aduse…”,
„Ca dânsa tragi în dreptul pridvorului…”,”Subțire calci nisipul pe care ea sări”.
Iubitul folosește, pentru crearea atmosferei romantice, aceeași strategie ca bunicul său: recita versuri scrise de
poeții prezentului său, Francis Jammes și Horia Furtună, îmbinând romantismul cu noul curent literar,
simbolismul. La fel ca bunica, cea care „asculta tăcută”, savurând din plin momentul de fericire, iubita „cu ochi
de ametist”(varietate violetă de cuarț), ascultă „pe gânduri” dorindu-și, la rândul ei eternizarea clipei. Trecerea
timpului este marcată, din nou, de sunetul clopotului (imagine auditivă), „același clopot poate”, „din turnul
vechi din sat”,semn că existența terestră este o „mare trecere” către un inevitabil final. Clopotul este mesagerul
unei schimbări: degradarea trupului și înălțarea spirituală care culminează cu integrarea în veșnicie.
Versul - concluzie, reia un altul, aparținând secvenței dedicate poveștii de iubire dintre bunici,
accentuând ideea că evenimentele esențiale din viața omului se perpetuează la infinit, că timpul aduce mereu
schimbarea: „De nunta sau de moarte, în turnul vechi din sat”.
Astfel, primul distih poate fi considerat incipitul poemului și definește, prin intermediul metaforelor „casa
amintirii cu-obloane și pridvor” și „păienjeni zăbreliră și poartă, și zăvor” un spațiu spiritual al strămoșilor,
totodată sugerând trecerea ireversibilă a timpului. De asemenea, al doilea distih evidențiază ideea că vremea s-a
oprit în loc, viața strămoșilor a rămas încremenită în timp, iar trecutul capătă o aură legendară: „de când
luptară-n codru și poteri, și haiduc”. Versul final al poeziei, „De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”,
transmite viziunea autorului asupra existenței umane, și anume, aceea că iubirea este singura care poate
încremeni trecerea timpului.
Atât în prima parte a poeziei, cât în în cea de-a doua, lirismul este subiectiv, iar prezența eului liric este
evidențiată prin mărcile lexico-gramaticale specifice, și anume verbe și pronume la persoana I: „-mi”, „m-ai
găsit”, „eram”, „ți-am șoptit”, am spus”. De asemenea, prezența poetului în poezie poate fi remarcată și prin
formulările la persoana a II-a, utilizate pentru a scoate în evidență relația cu un interlocutor: „vii acuma tu”, „ai
ascultat”.
Există atât relații de simetrie, cât și de opoziție între cele două planuri temporale. Astfel, trecutul (distihurile
III-IX) și prezentul (distihurile XII-XIX), sunt separate clar și redate succesiv, creând senzația de repetitivitate.
Sunt sugerate, așadar, ciclurile repetitive ale existenței, dar și ale dragostei.
Prozodia textului este specifica traditionalismului, textul e alcătuit din distihuri cu rima imperecheata, ritm
iambic si masura de 13-14 silabe.
În text regăsim și elemente recurente, un exemplu grăitor fiind constituit de motivul literar al berzei.
Sunetul clopotului reprezintă laitmotivul poeziei, acesta aflându-se mereu în preajma cuplului de îndrăgostiți.
Imaginea berzei este asociată cu fidelitate, stabilitate și devotament („Iar când deasupra casei ca umbre berze
cad,/ Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.”), iar cea a clopotului, cu ciclicitatea, acesta sunând atât la nașterea,
cât și la moartea noastră („Și cum ședeam... departe, un clopot a sunat./ Același clopot poate, în turnul vechi din
sat.../ De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.”).

Așadar, poezia „Aci sosi pe vremuri” evidențiază viziunea despre lume a autorului, oglindind trăsăturile
tradiționalismului și redând ideea de trecere ireversibilă a timpului. Astfel, putem spune că poemul este unul
reprezentativ pentru curentul tradiționalist, acest aspect fiind evidențiat de titlul poemului, tema abordată, dar și
de celelalte elemente de compoziție. Putem spune că poezia „Aci sosi pe vremuri”, de Ion Pillat, este un reper
pentru tradiționalism prin faptul că abordează tema timpului trecător și pentru că transmite ideea că trecutul se
contopește cu prezentul.