Mihail Sadoveanu – Baltagul - Relația între două personaje

Romanul „Baltagul”, creație de maturitate a lui Mihail Sadoveanu, reprezintă una

dintre capodoperele marelui scriitor, alături de „Hanu Ancuței”, „Zodia Cancerului”,
„Creanga de aur” și „Frații Jderi”. Valoarea acestui roman constă în complexitatea lui ce
dezvoltă atât o imagine realistă a satului moldovenesc de la munte, cât și sensuri simbolice și
mitice. G.Călinescu afirmă că romanul „Baltagul” are o „intrigă antropologică”, antropologia
fiind știința care studiază originea și evoluția omului. Sensul afirmației lui G.Călinescu este
că, în romanul sadovenian, pe primul plan se află viața muntenilor, orânduită după vechi legi
nescrise și că Vitoria Lipan este o exponentă a acestora. Ei sunt caracterizați ca fiind „iuți și
nestatornici ca apele, ca vremea, răbdători în suferinți ca și-n ierni cumplite, fără grijă-n
bucurii ca și-n arșițele lor de Cuptor, plăcându-le dragostea și beția și datinele lor de la
începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri și de oamenii de la câmpie și venind la bârlogul
lor ca fiara de codru, - mai cu samă stau ei în fața soarelui cu-o inimă ca din el ruptă: cel mai
adesea se dezmiardă și lucește de cântec, de prietenie.”
„Baltagul” prezintă, așadar, esențiale caracteristici ale oamenilor de la munte, fapt
care-l apropie de balada păstorească „Miorița”, din care Sadoveanu a împrumutat versurile
puse ca motto: „Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă și-un câne”, autorul folosind însă ca surse de
inspirație și mitologia, subiectul amintind de mitul lui Isis și Osiris. În cadrul acestui roman,
personajele reprezintă o oglindire a lumii rurale românești, văzută prin ochii autorului. Lumea
lui Sadoveanu este văzută atât din punct de vedere fizic, cât și spiritual, ambele fiind puternic
legate de elementul tradițional, omniprezent în „Baltagul”. Spațiul romanului cuprinde
așezările oierilor din partea muntoasă a Moldovei, unde locurile sunt singuratice și strâmte,
iar existența se desfășoară în condiții vitrege. Astfel, relațiile familiale reflectă foarte bine
aspectele culturale ale acestei zone.
Tema romanului este tema vieţii şi a morţii, a iubirii, a datoriei şi a iniţierii, care
permite totodată realizarea monografiei satului moldovenesc de munte. Tema se evidenţiază
prin tipul ţăranului păstrător al lumii vechi, arhaice şi patriarhale, iar în acest sens episodul
narativ în care Vitoria îi aplică fiicei o corecţie este semnificativ: “Îţi arăt eu coc, valţ şi
bluză, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de
acestea – şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu”. “Baltagul” prezintă şi tema familiei,
dintr-o perspectivă aproape mitică, situând relaţiile dintre membrii familiei sub un clopot
cosmic. Rânduiala, viaţa şi moartea fac obiectul unei iniţieri a fiului ajuns în situaţia de a-şi
asuma rolul tatălui şi de a prelua responsabilitatea familiei, după cum se cuvine într-o
societate tradiţională, patriarhală. Iniţierea în tainele existenţei este realizată de mamă,
singura capabilă– prin dragoste, dăruire şi înţelepciune – să transforme fiul într-un matur
demn. Vitoria îl surprinde pe Gheorghiţă prin puterea sa de sinteză sau prin modul în care
reuşeşte să citească mintea celorlalţi, dar şi prin determinarea de care dă dăvadă: “mama asta
trebuie să fie fărmăcătoare; cunoaşte gândul omului”.
Vitoria Lipan, personajul principal, individual al capodoperei sadoveniene
„Baltagul”, se înscrie printre personajele feminine din literatura română remarcabile prin
puterea voinței lor: Vidra, din drama „Răzvan și Vidra” de Hasdeu; Mara, din romanul cu
același titlu de I.Slavici; Anca, din drama lui I.L.Caragiale, „Năpasta”. Prin implicarea ei în
căutarea soțului ucis de ceilalți doi oieri, Vitoria Lipan poate fi comparată cu măicuța bătrână
care își caută fiul, din balada „Miorița”. Relația protagonistei, Vitoria Lipan, cu fiul său,
Gheorghiță este deosebit de reprezentativă și contribuie la definirea întregii opere drept
„roman inițiatic”.
Vitoria este o țărancă din satul Măgura, de pe apa Tarcăului, soția lui Nechifor Lipan,
gospodar harnic și oier, ea însăși o gospodină desăvârșită, soție iubitoare, mamă devotată a
Minodorei și a lui Gheorghiță. Drama care intervine în viața ei (dispariția lui Nechifor, despre
care ea înțelege imediat că a murit), o obligă să-și părăsească, pentru un timp, gospodăria,
lăsând-o în seama argatului Mitrea, și să plece în căutarea rămășițelor pământești ale soțului
ei, spre a-i da lui Nechifor o înmormântare creștinească și spre a face dreptate, pedepsindu-i
pe ucigași.
Gheorghiță Lipan este personaj secundar, masculin, individual și complex prin
problematica pe care o propune. Trăsăturile sale sunt conturate atât în mod direct, fiind
caracterizat direct de către narator sau de către celelalte personaje, prin descriere, cât și
indirect, pornind de la faptele sale, gândurile, comportamentul sau relațiile cu celelalte
personaje, evidențiate prin intermediul dialogului și al monologului interior.
Prin intermediul caracterizării directe, realizate de narator, sunt evidențiate date
biografice, dar și aspecte care țin de portretul fizic. Astfel, aflăm faptul că tânărul Gheorghiță,
fiul lui Nechifor și al Vitoriei Lipan este „unul din pruncii cu care îi binecuvântase
Dumnezeu”, având „numele adevărat și tainic al lui Nechifor Lipan.”. Trăsăturile fizice
reliefate direct de autor conturează imaginea unui tânăr aflat la vârsta adolescenței: „era un
flăcău sprâncenat [...] întorcea un zâmbet frumos ca de fată și abia începea să-i înfiereze
mustăcioara”. Mai mult, chiar și numele său, Gheorghiță, un diminutiv, demonstrează că
acesta era un tânăr, abia ieșit din copilărie. Tot în mod direct sunt prezentate și opiniile
celorlalte personaje, Vitoria, mama sa, fiind conștientă de faptul că fiul trebuie să se
maturizeze: „ești încă un plod care trebuie să cunoască de acum înainte supărările vieții”.
Caracterizarea indirectă pune în lumină trăsăturile morale ale personajului, acestea
putând fi deduse pornind de la propriile gânduri, de la faptele și comportamentul său, dar și
de la relația cu celelalte personaje, în special cu mama sa. În scrisoarea pe care tânărul i-o
trimite mamei, se întrezăresc trăsături deosebite ale lui Gheorghiță, acesta dând dovadă de
respect. „Dorul de casă” sugerează apropierea dintre el și familie, precum și sensibilitatea
acestuia. Fiind crescut în mod tradițional, nu îndrăznește să își contrazică mama, deși e
cuprins de teamă: „D-apoi om putea răzbi, mămucă?”. Obișnuit să respecte cerințele
părinților, acceptă să plece în căutarea tatălui: „M-oi duce, răspunse Gheorghiță cu îndoială.
Se poate să i se fi întâmplat ceva. […] M-oi duce dacă spui”. Așadar, putem urmări
transformarea treptată a personajului, acesta parcurgând un drum al maturizării.
Incipitul romanului ne prezintă un Gheorghiță educat, însă imatur. Fiind cu gândul
mai mult la hora din sat decât la intenția Vitoriei de a porni în căutarea lui Nechifor, băiatul
se întristează atunci când află de drumul pe care cei doi îl vor parcurge: „Răspunse el mâhnit
în sine; căci nu se mai putea bucura de hora de a doua zi”. Văzând atitudinea fiului său,
Vitoria îl consideră „nesigur”, „sfios”, băiatul fiind impresionat de capacitatea mamei sale de
a-i cunoaște gândurile: „Mama asta trebuie să fie fermecătoare; cunoaște gândul omului”.
Gheorghiță este unul dintre cei șapte copii ai Lipanilor, din care le rămăseseră doar
doi (el și Minodora). Are doar șaptesprezece ani și percepe imaginea mamei într-un mod
aproape mistic. Este „mult îndrăgit de mama sa”, care îl ocrotește și îl apără de asprimea
ocazională a tatălui. De la Vitoria a moștenit și „ochii căprui”. Gheorghiță este cel care poartă
numele adevărat și tainic al tatălui său, fapt pe care cititorul îl află abia aproape de sfârșitul
romanului, când Vitoria îl dezvăluie.
Băiatul este inițiat încă de la șaptesprezece ani în ocupația păstoritului și îi dă raportul
cu pricepere mamei sale, care găsește în Gheorghiță un sprijin sigur și solid. Gheorghiță trece
de la copilărie la maturitate, neînțelegând inițial intențiile ascunse ale Vitoriei („Nu te uita
urât, Gheorghiță, că pentru tine d-aici începe a răsări soarele”. „Ce o fi vrând să spuie?”, se
întreabă fiul, constatând, uimit, că Vitoria poate să ghicească gândurile omului). Crescut în
spiritul tradiției și al respectului pentru părinți, nu își contrazice mama, vorbindu-i cu respect
și acceptând să o însoțească în căutarea tatălui, deși nu crede că i s-a întâmplat ceva. Băiatul
este mai receptiv la noutăți, fără a uita de tradițiile în spiritul cărora a fost crescut. Astfel, spre
deosebire de mama sa, are încredere în autoritățile însărcinate cu elucidarea misterului
dispariției tatălui său. Sub îndrumarea atentă a Vitoriei, Gheorghiță parcurge un drum
inițiatic, întrucât aceasta își dă seama că băiatul se maturizează treptat sub influența
încercărilor la care este supus. În urma unora dintre aceste încercări, el deduce că „Femeile-s
mai viclene [..] ele-s mai iscusite la vorbă, iar bărbații-s mai proști, însă mai tari de virtute.”
Vitoria luptă pretutindeni pentru împlinirea lui ca om, iar amândoi sunt mânați de același
scop - descoperirea lui Nechifor Lipan. Fiul Vitoriei și al lui Nechifor, trăiește, astfel,
experiența unui examen de maturitate, devenind, la rândul său, „bărbatul” care va lua locul
tatălui în societate și în familie. După această călătorie, Gheorghiță va fi inițiat atât în tainele
vieții, cât și în cele ale morţii. Evoluția acestuia este ușor perceptibilă în roman, personajul
maturizându-se treptat. Călătoria este, așadar, fizică, dar și spirituală.
Scena descoperirii rămășițelor pământești este impresionantă prin dramatismul ei, iar
Sadoveanu a scris-o cu mare artă accentuând notele tragice. Era o zi frumoasă de primăvară,
iar Vitoria, om al muntelui, s-a lăsat furată de mireasma padurii. Lupu s-a zmucit în lanț, dar
ei nu l-au slobozit. Spre apus au mai trecut o data pe lângă Crucea Talienilor, iar Vitoria,
observând câinele, i-a spus lui Gheorghița să-l lase liber, apoi l-a îndemnat sa coboare în râpă
și s-a dus și ea. Strigătul femeii ”Gheorghiță”- l-a înspăimântat pe băiatul care nu știa numele
adevărat al tatălui si povestea schimbării ritualice. Lăsat de mamă să vegheze osemintele
tatălui, băiatul își învinge teama si se simte bărbat: “Sângele și carnea lui Nechifor Lipan se
întorceau asupra lui în pași, în zboruri, în chemări.” Totuși, când se înnoptează, se sperie și
urcă la drum fiind mai apoi mustrat de Vitoria ca a lăsat lumânarea. În plan simbolic, acesta
este momentul în care el trece la un nivel superior de conștiință. Acea coborâre pare una în
infern, după care flăcăul va prelua puterile celui dispărut.
Punctul culminant , dezvăluirea ucigașilor la praznicul de înmormântare reprezintă și
momentul maturizării depline a lui Gheorghiță spre care a fost condus, fiind de Vitoria. El
asistă mai întâi la relatarea în care femeia descrie scena asasinatului de parcă ar fi fost de față,
observă iritarea crescândă a lui Calistrat Bogza, iar când Vitoria emite verdictul “Gheorghiță
mi se pare că pe baltag e scris sânge și acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău”-, el a simțit
crescând în sine “o putere mai mare și mai dreaptă decât a ucigașului”.Îl lovește în frunte cu
același baltag, iar Lupu desăvârșește actul justițiar. Întreaga scenă dezvăluie nivelul la care a
ajuns comunicarea între cei doi. În final, cele două personaje apar împreună, mamă și fiu, el
preluând rolul tatălui său, ea adaptându-se la noua situație a familiei. El înțelege că, deși
mama i-a fixat noul loc, mai are multe de învățat, că trebuie să își asume responsabilități, să
își plătească datoriile, să respecte cu sfințenie datinile, să fie gospodar, cinstit, respectuos.
Așadar, relația dintre Vitoria și fiul său servește drept pretext pentru ilustrarea
drumului inițiatic al tânărului muntean, forțat să se maturizeze înainte de vreme. De
asemenea, această relație întregește portretul Vitoriei, înfățișând-o atât în postura de soție, cât
și în cea de mamă. Deci, legătura dintre cei doi susține complexitatea ideilor înglobate în
cadrul acestui roman și transmise apoi cititorului. De asemenea, cele două personaje
interconectate contribuie la ilustrarea perspectivei tradiționale, conturând tipologii ale satului
românesc de la munte, precum și ale țăranului ca veșnic păstrător al valorilor arhaice.