Relatia dintre două personaje Vitoria Lipan-Gheorghită Lipan

Romanul „Baltagul”, creație de maturitate a lui Mihail Sadoveanu, reprezintă una dintre
capodoperele marelui scriitor, alături de „Hanu Ancuței”, „Zodia Cancerului”, „Creanga de aur” și
„Frații Jderi”. Valoarea acestui roman constă în complexitatea lui ce dezvoltă atât o imagine realistă a
satului moldovenesc de la munte, cât și sensuri simbolice și mitice.
„Baltagul”prezintă, așadar, esențiale caracteristici ale oamenilor de la munte, fapt care-l
apropie de balada păstorească „Miorița”, din care Sadoveanu a împrumutat versurile puse ca motto:
„Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă și-un câne”.
Statutul social, psihologic si moral
Vitoria Lipan, personajul principal al capodoperei sadoveniene „Baltagul”, și poate fi
comparată cu măicuța bătrână care își caută fiul, din balada „Miorița”.
Vitoria este o țărancă din satul Măgura, de pe apa Tarcăului, soția lui Nechifor Lipan, gospodar
harnic și oier. Vitoria Lipan este o femeie matură, asupra căreia greutățile vieții și-au lăsat urma și a
cărei tinerețe se păstrează în ochii aprigi și căprui, „în care parcă se răsfrângea lumina castanie a
părului”. Ca îmbrăcăminte, poartă costumul femeilor de la munte.
Gheorghită, unul dintre personajele secundare ale romanului, este fiul Vitoriei şi al lui Nechifor
Lipan, unul dintre cei ,,şapte prunci cu care-i binecuvântase Dumnezeu" şi din care le rămăseseră
doar doi. El era mult îndrăgit de mamă, care îl ocrotea şi-l apăra ori de câte ori în ochii lui Lipan erau
nouri de vreme rea.
El purta ,,numele adevărat şi tainic al lui Nechifor Lipan", căruia-i moştenise nu numai numele,
dar şi multe dintre însuşiri. La cei şaptesprezece ani ai săi, era un flăcău sprâncenat s-avea ochii căprii
ai Vitoriei. Avea un zâmbet frumos de faţă şi abia ,,începea să-i infireze mustăcioară". După datina
oierilor de la munte, purta un chimir nou şi o ,,bondită înflorită", pe care, vorbind, o desfăcea ca ,,să-
şi cufunde palmele în chimir".
Relație, scene semnificative
Portretul moral predomină asupra celui fizic, personajul remarcându-se prin admirabile
trăsături de caracter. Vitoria este caracterizată, în plan afectiv, de dragostea față de soțul ei, pe care
îl iubea ca la început, deși aveau acum copii mari. Această dragoste este exprimată de Vitoria însăși
prin metafora: „Am fost înflorită cu dânsul”. Chiar dacă, pe parcurs, mai apăruseră conflicte, acestea
erau trecătoare și Nechifor se întorcea de fiecare dată la ea, „ca la apa cea bună”. Dragostea maternă
o caracterizează, de asemenea, pe Vitoria. Iubirea ei față de cei doi copii se manifestă cu severitate:
pe Minodora o ceartă că încalcă vechile obiceiuri, iar pe Gheorghiță îl ia cu ea în călătorie ca să-l
maturizeze, să-l transforme dintr-un copil, într-un bărbat. Uimit de faptul că Vitoria, cu intuiția ei de
mamă, îi ghicește gândurile, fiul o consideră „fărmăcătoare”, adică vrăjitoare. Fiul simte că mama lui
nu-și manifestă dragostea față de el: „[...] totuși nu i se putea alcătui în minte nicio vorbă de
mângâiere”.
Eroina acționează pentru prinderea și pedepsirea ucigașilor nu din spirit de răzbunare, ci din
dorința de a se face dreptate. Când pedeapsa a fost împlinită și criminalul, Calistrat Bogza, cere
iertare, Vitoria spune: „Poate să trăiască [...]. Stăpânirea facă ce știe cu el !” Văzând apoi că ucigașul
este pe moarte, adaugă creștinește: „Dumnezeu să te ierte !”. Până în acel moment al dreptății,
Portretul lui Gheorghiță este realizat, în mod direct, de către autor, la fel ca și al Vitoriei,
scoțând în evidență asemănarea dintre mamă și fiu: Gheorghiță era un flăcău sprâncenat și avea ochii
ei. Nu era prea vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și ce văzuse. (…)
Întorcea un zâmbet frumos ca de fată și abia începuse să-i înfiereze mustața. Însă asemănarea dintre
cei doi nu se rezumă doar la aspectul fizic. Gheorghiță își dă seama de starea interioară a mamei sale
și observă schimbarea ei. Se uită numai cu supărare și i-au crescut țepi de aricioaică.
Caracterizarea lui Gheorgiță se face și în mod indirect, prin numele său care are o dublă
valență, Gheorghiță este numele său, dar și numele inițial al lui Nechifor, iar când Vitoria descoperă
în prăpastie rămășițele soțului, strigătul ei sfâșietor Gheorghiță, păstrează această ambiguitate.
Numele prefigurează și el maturizarea lui Gheorghiță și intrarea acestuia în rândul bărbaților.
În finalul romanului, Gheorghiță este suficient de matur pentru a prelua rolul tatălui său și
pentru a deveni un sprijin pentru mama sa.
 Un prim element de structură este perspectiva narativă este obiectivă, iar naraţiunea se
realizează la persoana a III-a, de către un narator omniscient, obiectiv. Deşi naratorul este
omniscient, el este unic la parastasul soţului, Vitoria preia rolul naratorului, deoarece inteligentă şi
calculată, ea reconstituie crima şi îi determină pe Calistrat Bogza şi pe Ilie Cutui să-şi recunoască vina.
De asemenea, un alt element de structură îl constituie titlul, care are valoarea simbolică: în
sensul său propriu, baltagul este un topor cu două tăişuri, iar în sensul său figurat este arma crimei şi
instrumentul actului justiţiar, reparator. Baltagul tânărului Gheorghită se păstrează neatins de
sângele ucigaşilor.
Cuplul mamă-fiu, angrenat în căutarea adevărului pentru a restabili ordinea firească tulburată
de crimă prin aflarea adevărului, surprinde prin coeziunea sa. Cei doi acționează împreună într-o
coordonare aproape perfectă și par să se completeze unul pe celălalt.