Particularităţile unei opere care aparţine lui Ion Creangă

Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia
literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume,
înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează,
precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume
sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau subiectivă, în
funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi aparţine,
putând însă suferi anumite nuanţări. De pildă, în basmul cult, viziunea despre lume porneşte
de la o anumită realitate obiectivă, dar pe parcurs dobândeşte şi o notă de subiectivitate
aparţinând autorului, ca apoi acţiunea să treacă în supranatural, în fabulos.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în specia literară
basm cult
Basmul a apărut ca o necesitate a impunerii unor idei și norme morale în comunitățile umane
care își doreau să ducă existența și se conduceau în baza unor legi nescrise, cât și ca
modalitate de abstragere din cotidian într-un ținut magic în care totul este permis, iar abaterile
de la norme sunt aspru sancționate.
Considerat a fi cel care a consacrat specia basmului în literatura română, Ion Creangă preia
în ,,Povestea lui Harap-Alb”( ,,Convorbiri literare”- 1877) schema populară, dar o umple de
viață prin atmosferă, umor dialogic, dramatizarea povestirii.
„Povestea lui Harap-Alb” a apărut în anul 1877 în „Convorbiri literare” și este un basm cult,
păstrând trăsăturile fundamentale ale speciei, dar în același timp se deosebește de basmul
popular prin: dimensiunile ample, conflict prelungit, sporirea numărului de probe, amânarea
deznodământului, protagonist fără puteri supranaturale, chiar fără calități excepționale,
importanța acordată dialogului, individualizarea personajelor, umanizarea fantasticului,
digresiuni care întrerup firul povestirii, oralitate și umor.
Realismul viziunii este dat de fixarea cu minuțiozitate în detalii a caracterelor personajelor:
craiul are orgoliu familial, împăratul Verde este naiv și ușor de manipulat, împăratul Roș este
aspru, cârcotaș. Autorul scoate în evidență psihologia personajelor. Creangă are plăcerea
cuvintelor; firul epic este, de fapt, un pretext pentru elemente de viață interioară, pentru
momente de sărbătoare, de bucurie colectivă, de familiaritate. Creangă nu e satiric-el râde de
oameni, cu oamenii. Personajele sunt individualizate prin limbaj și dovedesc obiceiurile
verbale ale omului de la țară: expresii dialectale, regionalisme, propoziții eliptice,
interjecții: ,,ghijoagă urâcioasă”, ,,una ca dumneata”. Limbajul personajului principal
evoluează în fapt odată cu acesta.
De asemenea, realismul lui Creangă reiese din faptul că fantasticul său e umanizat și localizat
în Humulești, cronotop arhetipal al operei. Ilustrativă este în acest sens și relația dintre
protagonist și antagonist, dintre Harap-Alb și Spân. Harap-Alb este inițiatul, tânărul care
parcurge un drum al maturizării necesare, dar care dovedește calitatea neprețuită a unui fond
moral superior („- Fii incredintat că nu eu, ci puterea milosteniei si inima ta cea bună te ajută,
Harap-Alb, zise Sfânta Duminică..”); Spânul este omul lingușitor, mincinos și abuziv care își
maschează cu greu malignitatea (,,Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă”; ,,Spânul,
bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”.) Chiar monștrii sunt țărani cu calități
deosebite, dar nu surprinzătoare în varietatea lumii satului.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
Tema o constituie confruntarea dintre cele două principii fundamental opuse: binele și răul, cu
victoria celui dintâi, o supratemă pe care se grefează romanul unei inițieri (bildungsroman).
Fiul craiului nu pornește la drum pentru a aduce lumina în lume, ci pentru a o primi în sine,
sub forma învățăturii morale, a experienței de viață.
Un prim episod ilustrativ pentru textul narativ este cel al coborârii fiului de crai în fântână-
simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul obstacol
greu de trecut- pădurea labirint- ,,un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca
cărările”, fiul de crai cade în capcana Spânului. Notația naratorului evidențiază diferența
dintre cele două personaje: ,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește
Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți,
fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească, ignoră răul. Schimbarea identității
înseamnă, de fapt, începutul inițierii sale, iar numele oximoronic dobândit oglindește noblețea
sufletească a slugii, contrastul dintre esență și aparență. Jurământul pe ascuțișul sabiei-simbol
heraldic cavaleresc- închide inițierea în limitele sacrului. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va
fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale .
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și restabilirea
echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a învățat
prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este o
încercare dificilă, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă până la sfârșit cuvântul
dat. Spânul urzește planuri de răzbunare și ,,icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui
Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și
apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul spusese
verișoarelor sale: ,,Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă
dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa de viață este
infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al binelui
reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie în final pozitivistă a autorului.
Viziunea scriitorului despre lume este una fabuloasă, deoarece sunt prezente multe întâmplări
supranaturale, săvârşite de personaje cu însuşiri ieşite din comun şi astfel lumea basmului
devine ,,o oglindire a vieţii în moduri fabuloase’’(G. Călinescu). Nota comică adaugă viziunii
fabuloase şi una umoristică, desprinzându-se din portretele caricatură pe care autorul le face
însoţitorilor lui Harap-Alb sau din scenele în care sunt descrise probele pe care trebuie să le
treacă eroul şi însoţitorii săi: răcirea casei înroşite, consumarea bucatelor şi a băuturii,
descoperirea fetei de împărat. Pe lângă acest comic de situaţie este prezent şi comical de
limbaj, deoarece personajele apelează la zeflemea ,,Tare-mi eşti drag!...te-aş vârî în sân, dar
nu încapi de urechi!’’sau la apelative caricaturale ,,Ţapul cel Roş’’, ,,Buzilă’’, ,,mangosiţi’’,
acestea fiind şi elemente ale oralitătii.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură pentru tema și viziunea despre lume îl constituie titlul. Concret,
eroul parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării, necesar pentru a deveni
împărat. Numele personajului îi reflectă condiția duală: rob, slugă (Harap), de origine nobilă
(Alb).
Perspectiva narativă este obiectivă, întâmplările se relatează la persoana a III-a, de un narator
obiectiv, însă aceasta alternează cu dialogul.
Relația incipit-final se realizează prin clișee compoziționale: formula inițială: „amu cică era
odată” are rolul de a introduce pe cititor în lumea basmului, iar formula finală: „și a ținut
veselia ani întregi și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine
are bani mănâncă și bea, iar cine nu, se uită și rabdă.”
Totodată, subiectul basmului este un element de structură important.
Un crai avea trei feciori, iar în alt capăt de lume, un frate, Verde-Împărat avea trei fete. Îi
trimite craiului o scrisoare prin care îi cere un moștenitor la tronul său, însă să fie vrednic.
Această vrednicie trebuie însă dovedită prin trecerea mai multor probe. Tatăl își supune fiii la
o probă: se îmbracă în piele de urs și le iese în cale. Primii doi eșuează, iar mezinul dovedește
curaj și sfătuit de Sfânta Duminică, pe care o miluiește cu un ban, depășește proba. Acesta
constituie un simbol al trecerii spre altă etapă a vieții. Tatăl îl sfătuiește să se ferească de
Omul Spân și de Omul Roș, și îi dăruiește pielea de urs, calul, hainele de la nuntă.
Pe drum se întâlnește cu Spânul, de două ori refuză să vorbească, dar a treia oară își încalcă
interdicția, astfel, Spânul îl supune prin vicleșug, îl testează și îl face slugă.
Ajunși la împărăție, Spânul îl supune la o serie de probe: aducerea salatelor din Grădina
Ursului, aducerea pietrelor prețioase din Pădurea Cerbului și pe fata de împărat. Primele două
probe sunt trecute cu ajutorul obiectelor magice de la Sfânta Duminică. A treia probă cuprinde
mai multe serii (triplicarea).
Pe drum, spre Împăratul Roș, crăiasa furnicilor și crăiasa albinelor îi dăruiesc câte o aripă
drept răsplată pentru că le-a ajutat poporul de gâze, iar cei cinci tovarăși (Gerilă, Setilă,
Flămânzilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă) reușesc să-l ajute la probele de la împărăție
(reglarea temperaturii din casa înroșită, ospățul, alegerea macului de nisip, fuga nocturnă a
fetei transformată în pasăre, ghicitul fetei și proba impusă de fata farmazoană - aducerea a
„trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete”).
Pe drum, cei doi tineri, mezinul si fata, se îndrăgostesc, iar aceasta îi dezvăluie adevărata
identitate a fiului de crai. Spânul, enervat la culme, îi taie capul fiului de crai, calul îl aruncă
în înaltul cerului, făcându-l praf și pulbere, iar fata îl învie pe Harap-Alb cu apă vie și cu apă
moartă.
Fiul de crai reintră în posesia paloșului și primește recompensa: pe fata Împăratului Roș și
împărăția, ceea ce confirmă maturitatea.
Concluzia
Având în vedere toate aspectele referitoare la conţinutul textului, precum şi la elementele de
formă, se poate observa că în basmul său Ion Creangă abordează o viziune fabuloasă asupra
realităţii, dar apropiată acesteia, fiind prezentată cu o pronunţată notă de originalitate
manifestată prin umanizarea fantasticului, atât în privinţa acţiunii, cât şi a personajelor, prin
folosirea unor tehnici narative aparte, prin adăugarea unei viziuni comice celei fabuloase şi
prin oralitate.