Arca singuratatii Ionel Teodoreanu

Arca lui Noe, roman, I-II, Bucuresti, 1936 (alte ed. 1944; ed. ingrijita si postfata de I.
Nistor, 1991);
Raspunsul la aceasta amicala provocare e Arca lui Noe (1936), roman antiliric, cel putin in
intentia autorului. Subiectul, sugerand "arca singuratatii", e banal: un grup de turisti,
alungati de canicula orasului, sunt obligati sa accepte o scurta convietuire estivala la
Borsec. Desi figuratia e numeroasa, ii lipseste cartii substanta epica, scriitorul ramanand in
continuare "prizonierul lumii sale interioare" (O. Papadima). Si Cioculescu apreciaza ca "nici
unui alt romancier al nostru nu i se ridica in calea desavarsirii sale, in asemenea grad,
piedicile propriului sau temperament". De ce n-a putut depasi T., in legitima sa dorinta de a
scrie roman, insemnarile "vaporoase si dezordonate" (G. Calinescu) ale poemului in proza? O
explicatie ofera chiar el: "Scriu cu doua varfuri: unul in real, celalalt in poem" sau: "Poem si
roman, mereu suprapuse. Contopire de viata si basm". Sigur, o "compresiune a lirismului sau
initial" (P. Constantinescu) are loc, si o schimbare de ton e vizibila, de la atmosfera idilica din
La Medeleni, la fantasticul din Turnul Milenei si motivele tragice din Fata din Zlataust
(1931), un caz de iubire patologica tratat cu mijloacele melodramei. Ramanea insa
fundamentala incompatibilitatea, mentionata si de Perpessicius, intre inclinatia spre poem si
intentia de a face roman. Or, intarzierea nejustificata in lirism si poematizarea subiectelor
grave ducea invariabil la ceea ce Calinescu numea "neistovitul iures de cuvinte" si la
"metaforele de o intolerabila ieftinatate" (reprosuri frecvente in comentariile critice). O clipa,
TEODOREANU a crezut ca Arca lui Noe (1936) ar fi cea dintai victorie "asupra lui insusi,
asupra noptii lui de vara". A fost o iluzie. Ca scriitor, TEODOREANU a fost invins de
propriul sau talent. Schimbarea de optica a lui Perpessicius mai ales, dupa cronica la Turnul
Milenei (1928), e simptomatica, pe de o parte, pentru intreaga recuperare critica a operei, pe
de alta, pentru egalitatea in "evolutie" a prozatorului insusi, atent la sugestii, dar incapabil,
prin structura, sa-si stapaneasca exuberanta sentimentala si sa-si infraneze fanteziile lirice. De
la un timp, teama de autopastisa a autorului devine reala. "Incapabil a se proiecta in afara" (G.
Calinescu repeta ideea lui G. Ibraileanu, aplicata unui subiectiv "care nu poate iesi din el
insusi"), TEODOREANU ramane in cultura romana un mare romancier, prin trilogia
Medelenilor, restul fiind, peste ani, doar ecoul unui gand abandonat: "Vreau sa scap de
aceasta formula! Voi izbuti? Vreau sa fiu altceva! Nu mai vreau sa fiu ceea ce sunt prin vointa
publicului" (revista Complex, nr. 1, 1927). Masa umbrelor (1946) ede doua ori o intoarcere in
timp: mai intai la "figura de mag oriental a lui Ibraileanu" (S. Cioculescu), apoi, prin barocul
metaforelor si lirismul afectat, la inceputurile care l-au consacrat. Cercul inchide in sine o
drama a esecului, pe care, sugestiv, scriitorul a numit-o neputinta de a-si regiza destinul: "Eu
m-am simtit atras de poezia in versuri, dar poezia in versuri nu s-a simtit atrasa de mine" La
simplicitatea asteptata "prin efectul varstei si al evolutiei literare" romancierul n-a ajuns
niciodata.