Romanul realist-psihologic

Romanul realist-psihologic. În Scriitori români de azi, Eugen Simion prezintă

tipurile de romanale epocii, de la cel realist-psihologic, reprezentat de Moromeţii,
şi până la proza fantastică. Peisajul nu e mult diferit de cel interbelic. Se pot
identifica,aşadar, romanul de analiză, romanul eseistic sau eseul românesc mitic.
Nouă poate fi considerată formula aşa-zisului "roman politic", despre care se poate
discuta dacă este sau nu un tip special sau a fost definit astfel doar pentru tematica
abordată, subordonată unor împrejurări istorice anume. Nouă este şi formula
artistică a prozei generaţiei optzeciste, în care romanul devine ecoul unor înscenări
livreşti, ocazionate de banalul existenţei.
 Romanul cu elemente eseistice sau eseul românesc. Dacă primul volum al romanului
Moromeții, publicat în 1955,surprinde în epocă prin noutatea viziunii despre tipologia
țăranului,modificând perspectiva artistică și făcând din acesta un personaj cu o bogatăviață
sufletească, un contemplativ al evenimentelor istoriei, cel de-al doilea volum, publicat după
12 ani, avea să fie și el un eveniment literar. Două sunt motivele care fac din acest volum un
punct de referință al poeziei postbelice:încadrarea în tema obsedantului deceniu, abuzurile
contra clasei țărănești și prezența unor elemente eseistice, de reflecție morală, susținute de
cătredouă dintre personaje: Ilie si Niculae Moromete. Astfel spus, schimbările dramatice care
vizează chiar și destinul omului, rostul acestuia în lume.Replicile lui Ilie Moromete sunt
ultimele adevăruri spuse de reprezentantul unei lumi care părăsea, forțat, scena istoriei.
Binele, proprietatea, tema veșnicei schimbări a lumii, moartea sunt doar câteva dintre
subiectele pemarginea cărora se înfruntă reprezentanți ai unor filozofii și ideologii diferite.
Moromeții (volumul II, Marin Preda)Debutul extraordinar al lui Marin Preda nu l-a impus, pe
cât era de aşteptat, ca prozator, poate şi din prejudecata că un volum de nuvele nu poate
consacra un mare scriitor. Abia apariţia Moromeţilor (vol. I, 1955) a atras atenţia asupra
dimensiunilor talentului său şi a noutăţii pe care o reprezintă formula sa epică. Romanul a
fost întâmpinat favorabil şi nici mai târziu interesul criticii nu a scăzut. S-a pronunţat destul de
repede cuvântul capodoperă şi de aici înainte toate scrierile prozatorului au avut de înfruntat
 Romanul psihologic aducând o anume libertate de creaţie, deceniul şapte al
secolului trecut se remarcă şi prin reapariţia romanelor psihologice. Sunt mai ales
române ale unor ”cazuri”.Un exemplu îl constituie “Animale bolnave” de Nicolae
Breban, în care analizănu e străină, cel puţin prin unul dintre personaje, Krinitzski,
de universul dostoievskian, marcat de credinţa, de pătimire sau umilinţă. Preocupat
de realitatea luminilor interioare este şi Augustin Buzura. Autorul recuperează în
epocă, prin “Absenţii”, tipologia romanuluil subiectiv, apropiat de formula
jurnalului. Cartea lui Augustin dublată de prezent a unor nuclee epice care cuprind
viaţă dintr-un institut de cercetări, unde lucrează personajul principal, Mihai
Bogdan, medic psihiatru.
 ROMAN POLITIC
Şi după 1971, deşi presiunea ideologică asupra scriitorilor creşte,continuă să se scrie
române despre obsedantul deceniu. Explicaţia poate veni din ceea ce s-ar putea numi
uzură sistemului totalitar sau perioadă încare sistemul, în esenţa să, dădea semne de
criză structurală. Numite, pe drept sau nu, politice, seria acestor române se justifica,între
altele, prin aceeaşi nevoie de adevăr, într-o lume în care minciună era resimţita tot mai
mult că factor alienant atât pentru individ, cât şi pentru categorii profesionale sau
grupuri umane. Unul din primele romane care se oprise asupra tragediilor societăţii
româneşti supuse unui proces de abuzuri şi alienare, fusese Moromeţii, vol II.
Surprinzând esenţa cărţii, Eugen Negrici conseama: Deşi ţăran şi ”exponental unei clase”,
Moromete reprezintă, în fond, chiar spiritul independent, inapt de compromisuri şi
plieri, care (că şi acela din lumea intelectualităţii) nu poate supravetui în comunism. El se
clătina şi până la urmă dispare. Tocmai momentul acesta al derutei şi al eşuării încercării
de adaptare e surprins de cartea lui Predă din 1967. Marin Predă continuă şi aici, fără să
o epuizeze,temă obsedantă pentru creaţia lui, raportul dintre individ şi istorie.
 Romanele “optzeciștilor”
Proza modernă. Tabloul literaturii din deceniul al optulea nu poate fi
nici cum complet fără proză postmoderna. Este o literatură a unui nou
raport între real şi imaginar. Dacă neomodernismul recuperase o parte
dintre formele literare ale modernismului interbelic, proză livrescă şi
parodică a deceniului opt se poate revendică şi ea din avangardă, dar
fără aerul de frondă al acesteia
 Concluzii
Concluzii: În esenţă, romanul de după al Doilea Război Mondial este
unul profund marcat de contextul social-politic, chiar şi atunci cînd
adoptă formule mescate de reflectare a lumii, precum parabola şi
sugestia mitică sau simbolică.