STUDIU ASUPRA APARITIEI ROMANULUI ROMANESC

În literatura noastră, romanul este genul care apare cel mai târziu. După
încercări care au durat o jumătate de secol, scriitorii au ajuns la închegarea obiectivă a
unor tipuri reprezentative. Acest fapt e uşor de explicat: romanul, în afara unui adânc
spirit de observare cere şi o desăvârşită obiectivitate însoţită de un suflu viguros şi o
amploare epică, care să cuprindă în desfăşurări largi, prezentarea unor fiinţe omeneşti,
care trebuie fiecare să se mişte şi să trăiască diferit, având personalitatea lor proprie.
Romanul cere apoi autorului multă zăbavă, până ce el înfăţişează fiecare personaj într-
o haină sufletească unitară, făcându-l ca prin acţiuni şi gesturi să ne apară ca un tip
viabil şi să stăruie în noi tot aşa şi după citirea operei.
Ca să aflăm „cap şi începătură” romanului românesc, deschidem „România
literară” a lui Vasile Alecsandri din 1855 unde găsim: prima parte a romanului scris de
Alecu Cantacuzin „Serile de toamnă la ţară”, o încercare istorică a lui Vasile
Alexandrescu Urechia „Batişte Veleli” şi primul roman al lui Bolintineanu „Manoil”.
Dintre aceste trei romane, mai reprezentativ este cel al lui Bolintineanu
„Manoil”, care alături de un alt roman al său „Elena”, zugrăveşte moravurile societăţii
româneşti.
Romanul „Manoil” nu este foarte reuşit, având o intrigă şovăitoare şi nelogică,
personaje lipsite de viaţă, dar, cu toate acestea este important prin exprimarea ideilor şi
sentimentelor epocii, prin zugrăvirea moravurilor sociale şi, în fine, pentru că apar,
pentru prima dată, cele două tendinţe care s-au găsit mult în luptă în dezvoltarea
romanului românesc: romantismul şi realismul.
Pentru că literatura noastră, afectată de condiţiile istorice se dezvoltă cu
întârziere faţă de Occident, ideea de realism, cel puţin în perioada începuturilor, nu
poate fi desfăcută de aceea de clasicism şi romantism.
Primul roman care „pune datele esenţiale ale problemei în concordanţă cu
teoriile occidentale (franceze) ale epocii” 1 este „Don Juanii din Bucureşti” (1861), al
cărui autor, după părerea lui George Călinescu este Pantazi Ghica, iar după o opinie
mai recentă, Radu Ionescu.
 Dacă Radu Ionescu reuşeşte să creeze un roman de obiceiuri, Nicolae Filimon
creează tipuri puternice ale romanului de moravuri în „Ciocoii vechi şi noi”. (1863).
Deşi are unele lipsuri în ceea ce priveşte acţiunea, care nu este destul de
echilibrat concepută, romanul „Ciocoii vechi şi noi” îl impune pe Filimon ca fiind
primul nostru bun romancier.
Tablourile în care înfăţişează societatea decăzută a fanarioţilor, care prelungesc
viaţa de petreceri şi abuzuri, sunt pline de viaţă şi culoare. Pe spinarea acestor fanarioţi
bogaţi, precum Andronache Tuzluc, se ridică ciocoii noi ca Dinu Păturică.
Filimon atribuie eroului său, Dinu Păturică, fapte posibile, pentru a-i dezvălui
întregul caracter. Odată însurat cu chera Duduca, devine infidel, dă ospeţe mai mari
decât Andronache Tuzluc, ia plocoane de la ţăranii jelbari, dar ia şi partea din jafurile
arendaşilor, organizate tot de el.
Romanul este senzaţional prin contrastele violente: Păturică şi chera Duduca
joacă un rol satanic, pe când, alţi doi eroi, Gheorghe şi Maria, sunt angelici. Tuzluc
este respingător în contrast cu Banul C. Plin de demnitate.
Dinu Păturică este un tip social şi psihologic memorabil şi reprezintă prototipul
caracterelor întregii lui categorii.
După cum evenimentele din preajma revoluţiei lui Tudor Vladimirescu găsesc o
puternică reînviere sub pana lui Filimon, iar epoca de la 1848 un ecou în romanul lui
Gr. Grandea, cele dintâi răscoale ţărăneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea sunt
descrise de Nicolae Xenopol în romanul său „Brazi şi putregai”.
Eroul principal al romanului, boierul Alecu Negradi, „om de vreo 60 de ani”,
după multă trudă în tinereţe îşi cumpără mai multe moşii. Din cauza unor neînţelegeri
şi nenorociri ce se abat asupra familiei sale, el este nevoit să vândă cea mai frumoasă
moşie. De atunci are doar dorinţa de a recupera moşia vândută şi devine nedrept şi
aspru faţă de ţărani, împotriva cărora câştigă un proces prin abuz de putere. Ţăranii
nedreptăţiţi dau foc caselor boiereşti, iar pe Negradi îl omoară.
Este înfăţişată în roman pătura conducătoare a societăţii provinciale, coruptă şi
asupritoare, putregaiul, în contrast cu ţăranii răzeşi, oameni muncitori şi răbdători,
brazii, ca Toader şi Andrei Fulger, care se răscoală, devenind capii revoluţiei din cauza
nedreptăţii.