Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ROMANUL
INTERBELIC
Romanul Românesc
Fiind o specie a genului epic, foarte complexă, cu tradiţii
străvechi in literatura popoarelor, romanul se caracterizează, în
general, prin amploarea desfăşurării acţiunii, în centrul căreia se
află, de obicei, mai multe personaje, prin reflectarea cadrului
social si geografic, prin posibilitatea de a investiga procesele de
transformare psihologică a omului sub influenţa condiţiilor
concrete de viaţă, ca şi prin libertatea aproape neângrădită a
autorului de a situa acţiunea pe coordonatele timpului.
Romanul românesc atinge treapta maturizării
depline in perioada interbelică, după şase
decenii de încercări mai mult sau mai puţin izbutite.
„ION”
LIVIU REBREANU
Cu „Ion”, Liviu Rebreanu schimbă cursul istoriei
romanului românesc, scoţându-l din criza îndelungii
sale aşezări. Formula de roman pe care o adoptă
este modernă, ea rezultând, în primul rând, din
schimbarea perspectivei de investigaţie romanescă.
Diferită e metoda, căci romanul şi, în cazul lui Liviu
Rebreanu, rămâne în actualitatea vieţii. Rebreanu
însă o interpretează obiectiv, ca problemă, fără
intenţii moralizatoare sau sentimentalism.
Romanul „Ion”, este o dramă a conditiei
umane degradate, umilite, care se răzvrăteşte.
De fapt, e o răzvrătire a firii contra societăţii
abuzive. Violenţa teribilă a patimii lui Ion, are
puterea elementelor dezlănţuite ale naturii
[naturii primitive]. Ţăranul din opera lui Liviu
Rebreanu nu este o sinteză de virtuţi, cum îl
înfăţişau sămănătoriştii. Patimile lui sunt
elementare, oarbe, distructive. Nicăieri nu se
simte simpatia autorului pentru clasa
ţărănească.
Limba şi procedeele de stil nu aduc frazei lui Rebreanu
strălucire; ele pun în lumină, însă, o trăsătură de caracter,
un amănunt esenţial, o situaţie psihologică.
Personajele lui Liviu Rebreanu trăiesc o viaţă interioară de
o mare intensitate. Vorbele, frazele rostite de ele sunt doar
expresia parţială a frământărilor lor lăuntrice. Cititorul are
însă intuiţia clară că în astfel de replici ideea, amplificată
prin repetiţie, nu exprimă decât fragmentar gândirea
eroului.
Etica prozei se desprinde din contradicţiile sociale
zugrăvite. În acest firesc, al vieţii, se constituie o întreagă
lume, o multitudine de personaje, puternic individualizate.
Romanul lui Liviu Rebreanu se distinge şi prin arhitectura
lui complexă, nu mai puţin modernă.
Geneză şi critică
Prin menţiunile făcute de autor în „Mărturisiri”
(1932), „Ion” „îşi trage originea dintr-o scenă pe
care am văzut-o acum vreo trei decenii”. Lumea
ilustrată în roman, lasă impresia că se desprinde
direct din realitate cu minime prelucrări de nume, de
toponime, portrete, întâmplări.
Mihail Dragomirescu vede în „Ion”, „cel mai frumos
roman românesc şi una dintre cele mai tipice opere
de acest fel din literatura universală”, iar Tudor
Vianu îi atribuie, pe lângă viziunea preponderent
realistă, şi „un roman naţionalist” care aduce în
literatură câmpul luptelor naţionale din Ardeal.
Tipologie
„Ion” are valenţe multiple,
fiind un roman obiectiv şi
realist, în sensul
prezentării „fără strălucire
artistică, fără stil”, a vieţii
satului ardelenesc în toate
dimensiunile ei, „icoana
complexă, vie, fără
exuberanţă, bogate în
amănunte de observaţie a
vieţii Ardealului”, coboară
analiza psihologica în zona
adâncă a patimilor umane,
în acelaşi timp, într-o mai
mică măsură, şi naturalist,
prin unele scene de o
duritate ce frizează
Obiectivitate
Proza realist-obiectivă se
realizează prin naraţiunea la
persoana a III-a,
nonfocalizată. Sunt folosite,
trei tipuri de focalizări:
focalizarea externă, de
regulă în descrieri
(descrierea drumului către
Pripas, a satului),
înregistrând detaliile şi
evenimentele asemenea
unei camere de luat vederi;
focalizarea internă, prin care
lasă impresia că pătrunde în
gândurile personajului,
preluând în viziunea lui
anumite aspecte şi
întâmplări; ambele tipuri de
Naratorul omniscient si omniprezent
Textul conţine semne prevestitoare
ale sfârşitului fiecărui personaj, care
este o victimă a fatalităţii: nu poate
ieşi din destinul lui („roman al
destinului”). Înlănţuite temporal şi
cauzal, faptele sunt credibile,
verosimile. Efectul asupra cititorului
este de iluzie a vieţii (veridicitate) şi
de obiectivitate.
Temă şi caracter monografic
Tema operei o constituie Caracterul monografic al
lupta ţăranului pentru pământ romanului orientează
într-o societate împărţită în investigaţia narativă spre
săraci şi bogaţi şi stăpânită diverse aspecte ale lumii
de mentalitatea sacului cu rurale: obiceiuri legate de
bani sau a întinderilor de marile momente din viaţa
pământ. Ideea dominantă omului (naşterea, nunta,
este că setea mistuitoare de înmormântarea), relaţii
pământ duce, inevitabil, la sociale generate de
dezintegrarea morală a diferenţele economice
individului. (stratificarea socială) sau
Tema centrală, problematica culturale (universul ţăranilor,
pământului, este dublată de universul intelectualităţii
cea a iubirii. Criticul Nicolae rurale), relaţii de familie.
Manolescu afirma că „în
centrul romanului se află
Incipit și final
„Simetria” incipitului cu Primitivi şi intelectuali, cu o
finalul face o adevărată psihologie rudimentară,
carieră în receptarea ţăranii lui Rebreanu îşi
critică. Însă, cu toate că exprimă, totuşi, o serie de
„Ion” începe şi se termină dorinţe subiective, care nu
cu descrierea drumului se pot manifesta din
care intră, respectiv iese moment ce aceştia devin
din sat, drumul nu mai victimele unui destin
este acelaşi, după cum implacabil. Nu întâmplător,
nici oamenii din Pripas nu Nicolae Manolescu afirmă
rămân neschimbaţi în că eroul din „Ion” „nu e
urma experienţelor trăite. liber, e manipulat”.
Construcţia discursului narativ
Construcţia romanului este menită să ilustreze
stabilitatea universului din Pripas. De la titlul clasic -
omonim protagonistului - până la structura simetrică -
„Glasul pământului” şi „Glasul iubirii” - continuând cu
împărţirea în capitole cu nume rezumative,
particularităţile compoziţionale ale romanului Ion
reliefează coerenţa şi unitatea spaţiului rural. Până şi
cele două planuri narative ale romanului care, aparent,
înfăţişează mentalităţi diferite - intelectualii şi ţăranii -
exprimă, în fond, aceeaşi viziune tradiţională asupra
lumii.
Construcţia discursului narativ
O altă influenţă a prozei tradiţionale e de regăsit în
statutul tipologic al personajelor. Ion reprezintă ţăranul
sărac, obsedat de pământ, Ana, fată bogată, dar
neatrăgătoare, Florica, ţărancă frumoasă fără zestre,
Vasile Baciu, ţăranul îmbogăţit, Belciug, preotul de ţară
pragmatic, Titu, intelectualul ambiţios. Astfel, în romanul
lui Rebreanu se poate constata chiar o imagine
universală a organizării satului românesc.
Descrierea finală închide simetric romanul şi face mai
accesibilă semnificaţia simbolică a drumului prin
metafora şoselei - viaţa: „Drumul trece prin Jidoviţa, pe
podul de lemn, acoperit, de peste Someş, şi pe urmă se
pierde în şoseaua cea mare şi fără început…”.
Moduri de expunere
Descrierea iniţială are, pe lângă rolul obişnuit
de fixare a coordonatelor spaţiale şi
temporare, funcţie simbolică şi de anticipare.
Naraţiunea obiectivă îşi realizează funcţia de
reprezentare a realităţii prin absenţa mărcilor
subiectivităţii, prin - aşa cum îl descria Tudor
Vianu - „stilul cenuşiu”. Dialogul susţine
veridicitatea şi concentrarea epică.
Planuri narative
Prin tehnica planurilor paralele este
prezentată viaţa ţărănimii şi a
intelectualităţii rurale. Trecerea de la un
plan narativ la altul se realizează prin
alternanţă, iar succesiunea secvenţelor
narative este redată prin înlănţuire. Viaţa
personajelor se desfăşoară după legile
interne ale lumii lor şi evoluează paralel.
Construcţia subiectului
În expoziţiune, sunt prezentate principalele personaje, timpul şi
spaţiul (hora din Pripas), ceea ce conferă veridicitate romanului
realist. Cercul horei, centru al lumii satului, este o descătuşare
dionisiacă de energii. Aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale.
Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deşi o place
pe Florica cea săracă, marchează începutul conflictului. Venirea
lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă la horă, şi confruntarea
verbală cu Ion, constituie intriga romanului.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul
tradiţional/drama ţăranului sărac. Mândru şi orgolios, este pus în
situaţia de a alege între iubirea pentru Florica şi averea Anei.
Conflictul exterior, social, între Ion şi Vasile Baciu, este dublat de
conflictul interior, între „glasul pământului” şi „glasul iubirii”.
Construcţia subiectului
Dorind să obţină repede mult pământ, Ion îi face curte
Anei, o seduce şi îl forţează pe Vasile Baciu să accepte
căsătoria.
nici sinuciderea Anei nu-i trezeşte lui Ion regrete sau
conştiinţa vinovăţiei. Nici în Ana, nici în Petrişor, fiul lor, nu
vede decât garanţia proprietăţii asupra pământurilor.
Moartea copilului nu îl opreşte pe Ion din drumurile după
Florica, măritată între timp cu George. Deznodământul
este, astfel, previzibil, iar George nu este decât un
instrument al destinului. El este arestat, Florica rămâne
singură, iar averea lui Ion revine bisericii.
Personaje
Ion
Prin personajul Ion, Rebreanu pune pentru prima dată în literatura
română „problema ţărănească” dintr-o altă perspectivă, renunţând
la perspectiva idilizată asupra satului şi asupra ţăranului.
În construirea lui Ion, autorul porneşte de la obsesia statornică a
ţăranului român, pământul.
Ion este subjugat de „glasul pământului”. Deşi doreşte să posede
pământ, în realitate el este cel posedat de acesta.
Dorinţa de a avea este justificată perfect. Pentru Ion pământul
înseamnă stabilitate, status social, expresia calităţii sale de
gospodar.
El o seduce pe Ana pentru a intra în posesia pământurilor lui
Vasile Baciu.
Prin dorinţa de a o cuceri pe Florica, Ion calcă din nou legile
morale, dar mai ales înfruntă din nou destinul. Sfârşitul său violent
nu este deloc surprinzător; agonia lui este descrisă detaliat.
Ana
Autorul o surprinde pe Ana în trei ipostaze succesive care îi
conturează treptat profilul moral şi configuraţia sufletului ei
chinuit: cea de tânără femeie, îndrăgostită profund de Ion,
îndurând cu umilinţă vorbele grele şi loviturile. Ea este harnică,
supusă, ruşinoasă.
Din punct de vedere fizic, pentru Ion ea este o fată „slăbuţă” şi
„urâţică”, mai ales în comparaţie cu Florica. Firavă şi fără
personalitate, aşa cum pare la început, Ana devine o victimă
uşoară a flăcăului interesat numai de zestrea ei.
Moartea eroinei devine, prin urmările sale o cumplită pedeapsă
aplicată celui care i-a distrus viaţa. Destinul Anei este tipic lumii
rurale, unde „femeia reprezintă două braţe de lucru, o zestre şi
o producătoare de copii”.
Mijloace de caracterizare
Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi
dezvăluie trăsăturile în momente de
încordare, consemnându-le gesturile,
limbajul, prezentând relaţiile dintre ele
(caracterizare indirectă). Fiind omniscient,
naratorul realizează portretul sau biografia
personajelor (caracterizare directă).
Stil şi registre stilistice
Naraţiunea la persoana a III-a şi obiectivitatea
naratorului se realizează într-un stil neutru,
impersonal. Stilul direct alternează cu cel
indirect. George Călinescu constată
autenticitatea limbajului regional: „observarea
limbajului ardelenesc e făcută cu foarte multă
exactitate”. Tudor Vianu observa utilizarea
registrelor lexicale diverse în limbajul
personajelor, în funcţie de condiţia lor socială:
„variaţiile de vocabular în trecerea de la mediul
rural la acela orăşenesc sau la cel intelectual”.
Concluzie
Orizontul personajelor este mărginit; în existenţa lor
monotonă, orice întâmplare din sat este comentată
cu aprindere. Belciug şi familia Herdelea îşi dispută
întâietatea în sat. Pentru a-şi umilii foştii prieteni,
Belciug nu pregetă să le cumpere mobila când e
vândută la licitaţie.
„Ion” de Liviu Rebreanu este un roman prin excelenţă
realist, al voinţelor înfrânte. Prin toate caracteristicile
sale, romanul Ion este o veritabilă frescă socială a
vieţii româneşti de la începutul secolului XX, o operă
literară de certă singularitate în literatura română.
Romanul realist mitic
“Baltagul”, Mihail
Sadoveanu
Marile teme care se
regăsesc în operele lui
Sadoveanu : viaţa
ţăranilor asupriţi, viaţa din
trecutul îndepărtat al
poporului, viaţa
apăsătoare şi monotonă a
micilor târguri de
provincie. Volumele de
debut reliefau, de
asemenea, împletirea
unui romantism
protestatar - teme
haiduceşti - cu un viguros
realism, izvorât din
observaţia scrutătoare a
dramelor din viaţa satului
şi a târguşoarelor.
Romanul lui Mihail Sadoveanu
Romanul lui Mihail
Sadoveanu este un vast
spectacol al existenţei
noastre: în el întâlnim toate
aspectele şi manifestările
vieţii unui popor.
Romanul „Baltagul”,
desfăşurându-se la
suprafaţă şi în aparenţă pe
treptele cunoscute ale
istoriei sale concrete,
reprezintă, de fapt, istoria
împlinirii trudnice a acestui
gol existenţial creat prin
dispariţia ciobanului.
Călinescu afirma că
„Sadoveanu a descris
infernul rural al epocii
Geneză și critică
Baltagul”, apărut în anul 1930, constituie,
în creaţia lui Mihail Sadoveanu, un punct
de echilibru, vizând deopotrivă compoziţia,
tematica şi limba folosită. George
Călinescu consideră romanul „una din cele
mai bune scrieri ale lui Sadoveanu” şi îl
caracterizează drept „romanul nemişcării
milenare cu intrigă mitologică”, acest tip de
proză presupunând abordarea artistică a
unui mit autohton şi chiar universal.
„Baltagul” este romanul unui suflet de munteancă,
Vitoria Lipan, pentru care îndatoririle mortuare pentru
soţul ei, răpus de lotrii ciobani, sunt comandamente
exprese, ce nu-i dau răgaz până când nu-şi află soţul
răpus şi nu-i dă creştinească înmormântare
Paul Georgescu surprinde poate cel mai bine
caracterul sferic, de capodoperă, al lumii romanului,
în care destinul uman se integrează, ca în balada
„Mioriţa”, în ciclurile cosmice ale existenţei, evocând
„o civilizaţie astrală, în care faptele umane sunt
reglate ca mersul stelelor, al soarelui şi al lunii”.
În ambele opere literare, perfecţiunea şi
eternitatea cosmosului îndeamnă fiinţa umană
către eternizare, prin aspiraţie către înalt, prin
integrare în ritmurile infinite ale lumii de sus.
„Sadoveanu spune ceva mai mult de o pagină
ceea ce lui Rebreanu îi ia un întreg capitol”, afirmă
Nicolae Manolescu, observaţia cuprinzând
caracteristica principală de compoziţie a romanului
realist sadovenian: esenţializarea realităţii.
Tipologie
„Baltagul” are o arhitectură complexă conferită de
polimorfismul structurii şi de ţesătura de teme şi motive şi
reconstituie, monografic, viaţa muntenească în tiparele
tradiţiei în Moldova începutului de veac XX.
De-a lungul vremii au apărut diferite interpretări ale
romanului, unele chiar contradictorii: antropologic şi poliţist
(George Călinescu), mitic-baladesc şi de realism
etnografic (Perpessicius), reconstituirea „Mioriţei” (Eugen
Lovinescu), demitizant (Ion Negoiţescu), realist-obiectiv
(Nicolae Manolescu), iniţiatic, de dragoste şi o anti-
„Mioriţă” (Alexandru Paleologu). Relaţia romanului cu
balada populară „Mioriţa” este sugerată chiar de scriitor
prin motto-ul: „Stăpâne, stăpâne,/Mai chiamă ş-un câne…
Stratul mitic
Stratul mitic al romanului este bine susţinut prin
inserarea unor cuvinte străvechi, definitorii pentru
spiritualitatea românească. Dintre acestea, visul
premonitoriu, prin care Vitoria capătă convingerea că
Nechifor Lipan este mort, apare construit prin simboluri
mitice. Semne ale morţii, apusul, trecerea apei nefaste
au rădăcini adânci în istoria indo-europeană, ţin de un
spaţiu al începutului, iar Sadoveanu trăieşte o adevărată
fascinaţie a tiparelor originare.
La impresia de scriere legendară contribuie şi limbajul,
venit parcă din altă lume; scriitorul nu introduce
podoabe arhaice, cuvinte luate întocmai din fondul
vechi, ci, aşa după cum observă Nicolae Manolescu,
Sadoveanu arhaizează, inovează limbajul într-un spirit
viu, prin reconstituirea unui mod de comunicare mitic,
după structuri uitate. naraţiune şi moduri de expunere.
Naraţiune şi moduri de expunere
Naraţiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul
omniprezent şi omniscient reconstituie în mod obiectiv,
prin intermediul tehnicii detaliului şi observaţiei, lumea
satului de munteni şi acţiunile Vitoriei.
Secvenţele narative sunt legate prin înlănţuire şi
alternanţă. Naraţiunea este preponderentă, dar
pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale
cadrului sau elemente de portret fizic, individual şi
colectiv.
Naraţiunea este nuanţată de secvenţele dialogate sau de
replici alte Vitoriei, cum este laitmotivul rostit de femeie în
căutarea soţului, la fiecare popas: „Nu s-a oprit cumva…astă-
toamnă un om cu un cal negru ţintat în frunte? Mie să-mi
spuneţi cine aţi văzut un om de la noi, călare, pe-un cal negru
ţintat în frunte şi-n cap cu căciulă brumărie.”
Perspectiva narativă din care sunt dezvăluite trăirile interioare
ale eroilor este cea omniscientă (focalizare zero). Vocea care
relatează este a unui „narator supraindividual” şi demiurg.
Titlu
Pune întregul univers al cărţii sub simbolul dualităţii; baltagul
(topor „cu ascuţiş curb”, cu două tăişuri) e, în acelaşi timp, şi
unealtă, şi armă, figurând simbolic viaţa şi moartea. Motivul
labirintului se concretizează la nivelul acţiunii (căutarea şi
diferitele popasuri), dar este semnificativ şi la nivelul titlului.
De remarcat că în roman acelaşi baltag (al lui Lipan)
îndeplineşte cele două funcţii.
Temă și caracter monografic