Liviu Rebreanu

„Ion” și „Pădurea spânzuraților”

1. Menționarea a patru trăsături ale prozei narative a lui Liviu Rebreanu

Perioada interbelică va sta la confluenţa benefică a tradiţionalismului evidenţiat în revistele

„Viaţa românească” a lui Garabet Ibrăileanu şi „Gândirea” lui Nichifor Crainic şi a
modernismului promovat de revista „Sburătorul” şi de cenaclul omonim conduse de E.
Lovinescu. Inspirându-se din „Teoria imitaţiei" a lui Gabriel Tarde, acesta va fundamenta
„principiul sincronismului” şi va considera oportună reorientarea literaturii dinspre temele de
extracţie rurală spre cele citadine, cultivarea poeziei şi prozei obiective şi intelectualizarea
acestora. Sub semnul acestor direcţii impuse de E. Lovinescu în studiul „Creaţia obiectivă” şi
„Mutaţia valorilor estetice”, se vor remarca în proză Camil Petrescu, Hortensia Papadat
Bengescu şi Liviu Rebreanu, scriitori interbelici considerați de exegeza literară constructori ai
romanului românesc datorită cărora se curmă controversa iscată la începutul secolului de a nu
avea roman. Liviu Rebreanu este considerat de către critica literară cel mai mare creator de
oameni și viață ai literaturii române, un deschizător de drumuri în ceea ce privește scrierile
sociale prin romanele „Ion” și „Răscoala”, dar și cele de factură psihologică, precum „Pădurea
spânzuraților” și „Ciuleandra”. Prozatorul aduce literaturii un stil inconfundabil prin refuzul
total al subiectivității, prin preferința pentru exprimarea exactă, într-un „stil cenușiu,
bolovănos”, dar și prin atitudinea polemică față de idilismul sămănătorist, respectiv prin
demitizarea războiului. Scriitor realist datorită verosimilității lumii zugrăvite, obiectivității
discursului, tehnicilor narative și tipologiei umane, Liviu Rebreanu deschide drumul spre
modernitate prin tehnicile de investigație psihologică în ultimele două romane menționate mai
sus: introspecție, monolog interior și fluxul conștiinței eroilor.
2. Ilustrarea a două dintre trăsăturile menționate, valorificând două texte narative
aparţinând lui Liviu Rebreanu

Capodopere ale prozei rebreniene, romanele „Ion” și „Pădurea spânzuraților” au fost

publicate la doi ani distanță unul față de celălalt, 1920, respectiv 1922 și reprezintă validări ale
concepției estetice a prozatorului exprimate în articolul doctrinar „Cred”: romanul să se îndrepte
spre un realism al esențelor. Scriitorul pătrunde dincolo de scoarța realului, acolo unde
clocotesc patimi și instincte devoratoare, respectiv conflicte etice precum cel dintre datoria față
de țară și față de neam. Universul romanesc este animat de pulsația vieții, dar este epurat de
accidental și nesemnificativ, devenind o oglindă selectivă, sintetică. Scriitorul se dezice de
realismul care copia fidel și fotografic lumea și cere ca romanul să se îndrepte spre un realism
dur. Această traiectorie modernă permite reprezentarea lumii cu o privire imparțială și cu o
voce impasibilă – atribute ale unui narator cu funcție demiurgică, omniscient și ubicuu1.
Formula aceasta își găsește expresia în cele două romane supuse demersului interpretativ.
Obiectivitatea observației și aderarea la o estetică de tip naturalist anunță o nouă vârstă a
romanului românesc: depășirea idilismului sămănătorist, urmărind generarea unei intense iluzii
a realului, analogon al realității. Atât „Ion”, cât și „Pădurea spânzuraților” sunt romane
construite prin tehnica realistă a simetriei. Drumul din incipitul romanului „Ion”, respectiv
spânzurătoarea din cel de-al doilea roman rebrenian devin imagini constante în universul
ficțional, suprapersonaje care se instituie în veritabile prolepse2 narative pentru destinele

1
Omniprezent
2
Tehnică narativă a anticipării
protagoniștilor: țăranul sărac care „înaintează lent” din cauza sărăciei, ca mai apoi să se
manifeste brutal în atingerea scopului („cotește brusc”, „dă buzna în Pripasul ascuns”),
respectiv locotenentul Apostol Bologa, combatant pe frontul de răsărit, care își exercită cu zel
rolul de judecător al dezertorului ceh, Svoboda, pe care îl condamnă la moarte prin spânzurare,
la fel ca ceilalți membri ai Curții Marțiale. Aceleași imagini, drumul și spânzurătoarea, închid
universul ficțional, transformând romanul într-un corp sferoid: „drumul bătătorit” se deplasează
„monoton-monoton” ca însuși mersul vremii, până se pierde în șoseaua cea mare și fără de
sfârșit, pe când în lumina răsăritului, ochii lui Apostol Bologa transmit lumina libertății
dobândite prin moarte. Urâtul este categoria estetică sub semnul căreia se deschide și se închide
romanul „Pădurea spânzuraților”. Satul Zizin e urât, ținutul întreg e urât, urâtă e țara muscalilor
(după cum exprimă cu necaz caporalul), urâte sunt fețele groparilor și, în sfârșit, urâtă e vremea
pe timpul căreia se pregatește execuția: „Cerul cenușiu de toamnă ca un clopot uriaș de sticlă
aburită”. Singura lumină din acest univers întunecat este, paradoxal, cea din ochii
condamnatului, strălucirea însuflețită pe care nici moartea nu e în stare să o nimicească. Fascinat
de această privire a condamnatului, Apostol Bologa va traversa momente de criză morală, într-
un lung parcurs al descoperirii interioare, influențat, desigur, de apariția căpitanului Klapka care
îl determină la reflectare privind valoarea umană în raport cu absurdul războiului. Lumina
răsăritului din finalul operei, din scena execuției lui Bologa aureolează nu doar peisajul cu toate
semnele războiului, ci chiar destinul personajului.

3. Evidențierea modului în care se reflectă tema şi viziunea despre lume în cele două texte
narative alese;
4. Prezentarea câte unei particularităţi de construcție a personajului în fiecare text narativ
ales; (Am tratat cele două repere mai jos)

Roman de tip obiectiv, „Ion” dezvăluie o temă care l-a preocupat pe scriitor de-a lungul
întregii sale creații: problematica pământului, privită din perspectiva relației organice a
țăranului ardelean cu glia și a iubirii pătimașe ce ia aspect patologic. Tematica abordată în
romanul menționat se anticipează la nivel structural, prin paratextul celor două părți ale operei:
Glasul pământului și Glasul iubirii. Romanul recompune monografic imaginea satului
ardelenesc din zona Năsăudului, cu toată gama conflictelor de la începutul secolului al XX-
lea. Viața țărănimii și a intelectualității (preotul și familia învățătorului Herdelea), cu dorința
conservării specificului național (limbă și religie) sunt reflectate veridic, dezvăluind drame
individuale precum aceea a lui Ion, care trăiește într-o societate pentru care pământul este un
criteriu al valorii individuale. Mediul social este, fără îndoială, un factor modelator care exercită
o presiune autoritară asupra protagonistului, înscriindu-l în tiparul unui țăran universal, plasat
la confluența genericului cu individualul. Conștientizând organizarea socială nedreaptă, Ion
înțelege co toate calitățile sale nu-i sunt suficiente pentru a-și schimba statutul și găsește în Ana,
fiica bocotanului Vasile Baciu, pârghiile necesare de a se impune, ignorând atât sentimentele,
cât și criteriile morale. Eticheta înjositoare de sărăntoc va dezvolta treptat o psihologie a
frustrării, motivându-l să renunțe la iubirea sinceră pentru Florica, fata frumoasă dar mai săracă
decât el, alături de care nu ar fi reușit să obțină respectul comunității materialiste. Dorința de a
avea pământ intră în contradicție cu iubirea, conflict enunțat de prozator încă din scena horei,
care se instituie într-o prolepsă narativă nu doar pentru alegerile protagonistului, ci și pentru
modul în care va escalada conflictul cu George Bulbuc. Victorios inițial în fața băiatului de
bocotan, Ion nu simte împlinire sufletească după ce intră în posesia pământului prin căsătoria
cu Ana și își reorientează interesul față de Florica, măritată între timp cu George. În acest
context, soțul femeii nu poate ierta din nou sfidarea și îl ucide pe Ion într-un exces de gelozie.
Moartea lui Ion apare ca unică soluție în impasul în care ajunsese personajul. Nicolae
Manolescu respinge ideea că în centrul romanului „Ion” s-ar plasa problematica pământului:
„În centrul romanului se află patima lui Ion ca formă a instinctului de posesiune. Ion este
victima inocentă și măreață a fatalității biologice.”3 Pornind de la afirmația exegetului, ne putem
raporta la scena sărutării pământului care ar cuprinde o întreagă ambivalență între Eros și
Thanatos4 și este concentrată soarta eroului, prizonier al nefireștii patimi pentru pământ. Pe de
altă parte, tematica romanului „Pădurea spânzuraților” dezvăluie o altă vârstă a stilului
rebrenian și zugrăvește problematica războiului în conștiința generației din care autorul însuși
a făcut parte. Complexitatea acestui roman se poate evidenția prin numeroase piste de lectură:
radiografie a războiului, ca rău ontologic, roman al conștiinței naționale, meditație asupra
condiției umane și a intelectualului, filosof, roman al dramei de identitate, romanul unui
caz freudian (eroul este copleșit de influența figurii materne și de datoria morală inoculată de
tatăl – reper valoric). Nu întâmplător, Liviu Malița considera „Pădurea spânzuraților” „un
roman al desprinderii de mamă și al integrării unui arhetip patern.” Criticul literar Tudor Vianu
aprecia că acest roman este construit în întregime pe schema unei obsesii, dirijând destinul
eroului din adâncul subconștientului. Liviu Rebreanu expune trei factori care vor condiționa
devenirea lui Apostol Bologa: statul, neamul și iubirea. Cu un pronunțat simț al datoriei,
dobândit prin educație, Apostol Bologa este leal statului austro – ungar și se comportă exemplar,
obținând în urma curajului pe front, decorații. Criza de conștiință se va declanșa odată cu
aflarea veștii mutării batalionului său pe frontul românesc, datoria față de țară intrând în
contradicție cu aceea față de neam, insuflată de tatăl său: „Ca bărbat să-ți faci întotdeauna
datoria, dar să nu uiți niciodată că ești român.” Refuzat în rugămintea de a nu pleca în Ardeal,
Bologa îi mărturisește căpitanului Klapka dorința de dezertare, dar este rănit și spitalizat, aspect
care îl determină la amânarea deciziei de a trece la dușman. Reîntors pe front, o cunoaște pe
fiica groparului Vidor, Ilona, față de care va simți dragostea adevărată. Nici iubirea față de
aceasta nu îl întoarce din hotărârea sa și este prins în încercarea de a dezerta, condamnat și
executat prin spânzurătoare.
Scena din incipit, a execuției cehului Svoboda este o prolepsă narativă pentru moartea
eroului însuși: soldatul zelos, care își făcea cu strășnicie datoria față de țară, ajunge în
imposibilitatea morală de a-și ucide frații români. Apostol Bologa, ca și Ion în romanul
omonim, se situează la confluența genericului cu individualul. Exponent al unei generații care
trăiește drama datoriei față de statul austro-ungar, Apostol Bologa este un „personaj
convulsionar”, după cum afirma Alexandru Protopopescu5 care în urma descoperirii interioare
ajunge la concluzia că „numai sufletul există”. Pornind de la această revelație, refuză să facă
din nou parte din Curtea Marțială și să condamne la moarte un grup de țărani nevinovați.
Apostol Bologa este unul din cei mai impresionanți eroi ai prozei românești, întrucât el crește
sub semnul unei existențe tragice. Rebreanu l-a ridicat la puterea unei interogații tragice cu
adresă filosofică ultimă: „pentru ce trăiesc?” În momentul în care descoperă răspunsul,
adevărul și mântuirea sufletului, personajului nu-i mai rămâne decât să dispară. (C. Crăciun).
Spre deosebire de Ion, ale cărui energii devastatoare forțează ierarhia socială spre a avansa în

3
Arca lui Noe, vol. 1, Minerva, 1980.
4
Zeul morții, în mitologia greacă.
5
Romanul psihologic românesc
centrul unei lumi care i-a rezervat un loc periferic, Apostol Bologa caută echilibrul, punctul de
reazăm „care să ție veșnic cumpăna dintre lumea dinlăuntru și lumea din afară.”

Concluzie
Romane dorice, conform clasificării lui Nicolae Manolescu, „Ion” și „Pădurea
spânzuraților” sunt operele triumf ale ideologiei realiste, etaloane ale maturizării speciei literare
în spațiul românesc în deceniul al doilea al secolului trecut. Prin acestea, Liviu Rebreanu
depășește vârsta romanului tradițional, operele sale degajă impresia solidității, a complexității
protagoniștilor, figuri emblematice care se definesc prin destine tragice, anticipând romanul
modernist de analiză psihologică, care să oglindească totalitatea omului modern.