Romanul

Dispreţuit la început, considerat un „paria”, frivol, gratuit, fantezist, romanul ajunge în secolul al XIX-lea la
loc de cinste în câmpul literaturii şi începe să câştige prestigiu din ce în ce mai mare. Spiţa sa poate fi considerată
una nobilă daca avem în vedere descendenţa din epopee, chiar dacă statutul său este de „bastard”. El preia o parte din
caracteristicile acesteia: structură narativă complexă (acţiune amplă, acţiuni paralele sau întrepătrunse în diferite
moduri, dimensiune spaţio-temporală extinsă, personaje bine individualizate) şi dorinţa instituirii unei lumi proprii.
Spre deosebire de epopee, lumea pe care ține să o instituie romanul se rupe de lumea eroică, a semnificaţiilor majore,
aflate sub forţa unui Destin. El se preocupă de universul vieţii imediate, personajele au libertatea de a acţiona.
Libertatea este evidentă şi la nivel formal, romanul fiind prin excelenţă o creaţie în proză, pe când epopeea era în
versuri. Aceasta marchează de fapt schimbarea mentalităţii lumii, al cărei produs sunt aceste creaţii. Epopeea ţine de
o lume a ordinii pe o anumită structură fixă, în vreme ce romanul ţine de o lume aflată în permanentă schimbare.
Ajuns astăzi, în mod incontestabil, cel mai frecvent tip de proză literară, romanul se dovedeşte scrierea cu
cea mai mare deschidere către sondarea universului existenţial şi către experimentarea unor tehnici narative. Cu toate
dificultăţile inerente în definirea unei asemenea specii/forme literare proteice(„el este singurul gen în devenire printre
genurile finite şi parţial moarte”, M. Bahtin), se admite, în general, că romanul este o specie a genului epic, în proză,
cu acţiune complexă şi de mare întindere, desfăşurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase şi intrigă
complicată. Printre caracteristici, se remarcă structura sa narativă amplă, desfăşurarea subiectului în planuri paralele,
combinarea unor nuclee narative distincte, numărul mare de personaje, mare varietate de forme etc. Clasificarea
romanului se face după criterii diverse, cum ar fi situarea în timp a acţiunii: istoric, contemporan, de anticipaţie;
cadrul social sau geografic: rural, urban, provincial, exotic; forma de organizare epică: epistolar, jurnal, eseistic;
amploarea epică: saga, roman-frescă, roman ciclic, roman-fluviu; curentul literar: romantic, realist, naturalist;
raportul cu realitatea: alegoric, fantastic, realist, experimental, parabolic; tehnică narativă: balzacian, stendhalian,
tolstoian, proustian, gidian, avangardist, postmodernist etc.
Romanul românesc a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deşi, într-o accepţie lărgită, Istoria
ieroglifică a lui D. Cantemir ar putea fi considerat drept primul roman de factură alegorică, fiind publicat în 1705.
„Arta de a începe romanul românesc” este asociată cu numele lui Mihail Kogălniceanu, Tainele inimei, Dimitrie
Bolintineanu, Manoil şi Elena, Al. Vlahuţă, Dan, dar mai ales cu Ciocoii vechi şi noi a lui Nicolae Filimon şi Ciclul
Comăneştenilor a lui Duiliu Zamfirescu. Despre romanul lui Filimon Nicolae, Manolescu afirmă că „deschide o
epocă în romanul nostru, dar şi închide una. El vine la capătul unui şir de meritoase eforturi….E o sinteză: a
problemelor, a tipurilor, a mijloacelor. Un roman popular şi senzaţional ca factură, istoric şi de moravuri ca temă,
cum nu sunt puţine după 1860, dar care are norocul primului personaj excepţional din istoria genului la noi: Dinu
Păturică.” În ceea ce priveşte romanul lui I. Slavici, N. Manolescu este de părere că „Mara trebuie considerată prima
capodoperă a genului la noi”, roman realist în care Slavici zugrăveşte echilibrul dintre viaţa oamenilor şi valorile
care îi conduc, romanul cu care Manolescu deschide prezentarea primei vârste a romanului românesc, doricul.
Perioada interbelică se constituie într-un cadru fertil pentru dezvoltarea romanului românesc, atât prin
dezbaterile teoretice, dar mai ales prin amploarea pe care o ia dezvoltarea speciei. Apariţia romanului Ion, în 1920,
este privită de către Eugen Lovinescu ca un moment de maturizare a prozei româneşti, în sensul emancipării
romanului şi eliberării lui de lirism, ceea ce pentru critic era o caracteristică a modernităţii. Tot Eugen Lovinescu
vedea exprimată emanciparea şi prin prezenţa în roman, în general, a mediului urban în locul celui rural sau a
personajului intelectual în locul ţăranului sadovenian. În studiul intitulat Creaţie şi analiză Garabet Ibrăileanu
constată existenţa a două tipuri de roman, de creaţie şi de analiză, astăzi formulările variind: roman tradiţional/roman
modern, roman obiectiv/roman subiectiv sau, după Nicolae Manolescu, roman doric/roman ionic. În cadrul literaturii
române putem vorbi de romanul tradiţional ce are următoarele caracteristici: conţinutul actualizează o lume
patriarhală (Sadoveanu, Slavici, Duiliu Zamfirescu), cu valenţe autohtone: satul văzut ca spaţiu conservator al
esenţelor; istoria, războiul surprinse sub aspectul exemplarităţii, iubirea este idilică, personajele clar conturate, dar
exponente ale unei tare specific umane („plate"), sunt responsabile în faţa judecăţii celorlalţi şi au o fizionomie dată
de la început; exteriorul ca spaţiul favorit al confruntărilor; forma: cronologia acţiunii, echilibrul, armonia structurii,
simetrii, circularitate, linearitatea acţiunii; perspectivă narativă obiectivă, cu scopul creării iluziei realităţii, accentul
fiind pus pe fapte, pe evenimente. Naratorul este omniscient, deţine autonomie asupra perspectivei, narând la
persoana a treia.
Romanul modern este structurat astfel: conţinutul se axează pe redarea lumii personajului, lume ce este
alcătuită din: spaţiul exterior, care poate fi oraşul sau satul, dar văzut din altă perspectivă, cea a devalorizării
tradiţiilor, şi spaţiul interior ca teren al confruntărilor, frământărilor (memoria, fluxul conştiinţei, reveria, visul),

1
evidenţiindu-se spontaneitatea vieţii interioare; istoria, războiul sunt demitizate, prezentate sub aspectul ororilor,
iubirea este un ferment al unor stări complexe. Personajul este rotund, individualizat în complexitatea sa,
contemplativ, îşi caută identitatea, este supus doar propriei morale; forma: cronologie anulată, evenimentele urmează
cursul indicat de gândire (luciditate), intuiţie, trăire, memorie afectivă; perspectivă narativă subiectivă, discursul este
redat la persoana întâi sau a treia, viziunea este adesea fragmentară; naratorul se poate identifica cu personajul.
Reconstituind lumea ficţională a romanului românesc din perspectiva relației autor-narator-personaj,
Nicolae Manolescu a constatat existenţa a trei tipare narative posibile. Întâiul, romanul doric, denumeşte naraţiunea
tradiţională din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, romanul din secolul următor şi, în literatura română, romanul din
prima jumătate a secolului al XX-lea. Doricul aparţine „unei vârste biblice de început şi unui autor la fel de impasibil ca şi
Creatorul"; naraţiunea se caracterizează prin prezenţa unei voci auctoriale, a unui narator înzestrat cu omniscienţă şi
ubicuitate; el relatează evenimentele la persoana a treia singular, lasă personajele să acţioneze, să vorbească, are acces la
conştiinţa lor, prezintă locul şi timpul acţiunii, fără a fi prezent în vâltoarea evenimentelor. Această modalitate narativă a
fost denumită de Jean Pouillon în Temps et roman, 1946, şi de Tzvetan Todorov în Les categories du recit litteraire, 1966,
viziune „par derriere", „din spate". Naratorul ştie totdeauna mai mult decât ştiu personajele sale. Romanul doric îl
întâlnim la Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Marin Preda ş.a.
Al doilea tipar narativ îl formează romanul ionic, caracterizat prin „psihologism şi analiză". Naratorul sau un
personaj reflector relatează evenimentele la persoana întâi singular, înfăţişează personajele, înregistrează limbajul,
prezintă locul şi timpul acţiunii şi participă la evenimente ca personaj distinct. Naratorul ştie tot atât cât ştiu personajele,
relatează numai ceea ce vede, ce aude şi prezintă doar evenimentele în care este implicat efectiv sau la desfăşurarea
cărora asistă. Naraţiunea cu asemenea trăsături caracteristice a fost denumită viziune „avec" -„împreună cu". S-a schimbat
şi natura reflecţiei; predominant morală în romanul doric, reflecţia este de natură estetică şi globală în naraţiunea ionică.
Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade, Anton Holban, Mihail Sebastian, M. Blecherşi.în primul rând, Camil
Petrescu ilustrează acest tip de naraţiune.
Universul ficţional din ultima categorie, romanul corintic, devine „alegoric, mitic, fantezist, exotic sau pur şi
simplu livresc; elementele lui distincte sunt ironia, parodicul, viziunea caricaturală asupra lumii. Modalităţile de
construcţie corintice sunt vizibile la Urmuz, Mateiu Caragiale, Ştefan Bănulescu, Mircea Horia Simionescu, Costache
Olăreanu ş.a.
Ex.. Baltagul, de M. Sadoveanu, roman tradiţional
Romanul evocă o lume axată pe valorile tradiţionale, lume a cărei exponentă este Vitoria Lipan, personajul
principal, care de-a lungul operei efectuează o călătorie în scopul „reechilibrării" universului, prin împlinirea unui
ritual ce se cerea neapărat înfăptuit, pentru –respectarea tradiţiei (înhumarea soţului), precum şi prin pedepsirea celor
care au atentat la legile sacre ale vieţii, ucigându-i soţul.
Satul este un spaţiu al obiceiurilor şi al tradiţiei bazate pe legi nescrise, dar adânc inscripţionate în conştiinţa
oamenilor. Vitoria însăşi îşi educă copiii în acest spirit pe care îl urmează cu neclintire. Judecata comunităţii este
esenţială, de aceea trebuie evitat orice prilej care ar determina un reproş din partea celorlalţi, şi deci din partea
propriei conştiinţe. Deoarece conştiinţa personajului este o iradiere a conştiinţei satului.
Faptele şi acţiunile sunt elemente ce punctează traseul Vitoriei însoţite de fiul său Gheorghiţă, care este
întru totul supus mamei sale, ca şi cum ea fi un maestru. Ele urmează un curs logic, cronologic, sunt armonios
succedate, în funcţie de popasurile ce marchează un anume eveniment semnificativ. întreg romanul de fapt are o
structură bine organizată.
Perspectiva narativă este obiectivă, personajul este reprezentantul unei categorii de oameni, muntenii, cu un
mod de viaţă bine organizat, cu o existenţă ce se înscrie într-un anumit destin, pe care şi-l asumă cu demnitate.
Ex.: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de C. Petrescu, roman modern
Naraţiunea făcută la persoana întâi dă curs unei perspective subiective. Prin intermediul acesteia se redă
întreaga lume figurată în roman, într-o ordine impusă de conştiinţa celui care povesteşte atât despre întâmplări legate
de viaţa sa, cât şi de vieţile celor pe care i-a întâlnit. Intenţia este de a prezenta totul aşa cum a fost înregistrat în mod
lucid de personajul-narator; individualitate complexă, el este dezamăgit de două lucruri considerate, la început, în
mod idealist, definitorii pentru fiinţa umană, şi astfel absolute: iubirea şi războiul. Experienţa iubirii apare în evoluţia
sa fluctuantă de la perioada de plenitudine la gelozia motivată în mod susţinut de personaj, şi apoi până la dispariţia
totală a sentimentului, iar experienţa războiului este abordată sub aspectul distorsiunilor şi calamităţilor aduse de un
asemenea fenomen social.
Memoria, fluxului conştiinţei, teoretizările despre iubire şi război sunt elementele ce ordonează discursul
romanului.
Romanul modern este într-o oarecare măsură descendentul romanului clasic, astfel că nu se poate face
mereu o distincţie netă, între cele două tipuri. Este cazul romanului Ion, unde există o întrepătrundere de modern şi
tradiţional. Astfel, modul de structurare al romanului este unul tradiţional. Moderne sunt: prezenţa conflictului

2
interior al personajului, Ion, satul surprins în momentele de deteriorare a valorilor: existenţa ţăranului se sustrage
concepţiei tradiţionale din Baltagul; autoritatea bisericească ţine mai degrabă la poziţia socială decât la spiritualitate,
relaţiile interumane sunt bazate pe interes.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război se încadrează în romanul ionic. Cartea este o naraţiune confesivă şi
analitică. Naratorul relatează la persoana întâi singular o experienţă existenţială trăită nemijlocit, o dramă a sufletului, o
spovedanie, tulburată de emoţia retrăirii evenimentelor evocate: „întâmplările acestea mici, amănunţite până la fracţii de
impresie, erau printre cele mai importante din viaţa mea. Astăzi când le aştern pe hârtie, îmi dau seama, iar şi iar, că tot ce
povestesc nu are importanţă decât pentru mine..."

Romanul de aventuri
Termenul aventură este vechi (cf. lat. pop. adventurus – „ceea ce trebuie/urmează să se întâmple”) şi s-a
îmbogăţit mereu, de la o epocă la alta, adăugându-şi noi realităţi şi conotaţii, încât în cultura modernă a ajuns să
desemneze un gen de literatură, un gen de film cu anumite caracteristici. În paralel cu literatura, au existat întâmplări
şi personalităţi „aventuroase”: generalul cartaginez Hannibal, Magelan, Columb – îndrăzneţii navigatori - , Marco
Polo, Neil Armstrong etc. Acţiunile lor pot fi considerate, numite (aşa cum fac dicţionarele) „îndrăzneţe şi riscante”,
neaşteptate, surprinzătoare etc.
Intrând în categoria cunoaşterii şi detecţiei, literatura de aventuri acoperă un spaţiu epic larg, în care
evoluează, sub semnul ineditului, personaje dinamice care se definesc pe măsură ce participă la acţiune. În procesele
succesive de semantizare a domeniului ficţional, care ţin nu numai de evoluţia istorică, dar şi de psihologia şi tehnica
receptării, acest tip de literatură a ocupat un loc distinct. Se pot distinge trei mari epoci, perioade în evoluţia
literaturii de aventuri: antecesorii/pionierii (de la origini până la 1860), epoca "de aur" (1860-1920) şi explozia
genului (din 1920 până în zilele noastre). Potrivit unor opinii des întâlnite, primul roman de aventuri este Odiseea,
scriere atribuită lui Homer ce prezintă peripeţiile lui Ulise în drumul său spre Ithaca natală. Mai aproape de
prototipul romanului de aventuri par a fi Etiopicele de Heliodor, operă reprezentativă pentru romanul de aventuri al
Antichităţii greceşti.
În Evul Mediu, cuvântul "aventură" desemna "hazard". A căuta aventura însemna a lega norocul sau
neşansa de diferitele întâlniri întâmplătoare, de unde un al doilea sens al cuvântului "aventură", cel de "eveniment
riscant, periculos". Romanul de aventuri istoric a fost influenţat de romanele cavalereşti ale lui Chrétien de Troyes
inspirate din ciclul arthurian. Capodopera lui Cervantes, Don Quijote de la Mancha, influenţează atât latura parodică,
cât şi cea picarescă a romanului de aventuri (cuvântul "picaro" desemnează personajul central al unui tip de roman
spaniol, care nu posedă nimic şi nu ţine la nimeni, fără grija zilei de mâine, aşteptând ca neprevăzutul să-l aducă în
situaţii favorabile). În secolul al XVIII-lea, scrierile de călătorie sau reflecţiile filozofice (Călătoriile lui Gulliver de
Jonathan Swift sau Candide de Voltaire), alături de romanul "fondator"al romanului de aventuri exotic şi punctul de
referinţă al oricărei robinsonade - Robinson Crusoe, de Daniel Defoe, vor contribui la edificarea/construirea acestui
gen literar. Romantismul, promovând călătoria pentru călătorie, impune în secolul al XIX-lea propriul său mod de
percepe lumea şi relaţiile interumane. Walter Scott, prin romanele sale (Waverley, Rob-Roy, Ivanhoe), reprezintă o
sursă de inspiraţie pentru mulţi dintre autorii de romane de aventuri istorice(Alexandre Dumas, Robert Louis
Stevenson). Moştenitor al unor avatari istorici diverşi: mercenarul, cuceritorul etc., un important aventurier al
secolului al XIX-lea devine piratul (Walter Scott, Fenimor Cooper, Eugène Sue), dar lumea maritimă se va popula şi
cu alte tipuri umane (Melville, Kipling). Sfârşitul secolului al XIX-lea aduce câteva mari nume de scriitori de
literatură de aventuri: Robert Louis Stevenson, autorul romanului Comoara din insulă, Rudyard Kipling, Cartea
junglei; între 1870 şi 1900, Jules Verne scrie Călătoriile extraordinare, înfăţişând diferite regiuni ale lumii: Africa,
Asia Centrală, America de Sud şi Australia, America de Nord etc. Opera sa depăşeşte modelul romanului de
aventuri, îmbogăţindu-se prin evidenţierea progresului ştiinţific, prin dorinţa de cunoaştere a sinelui şi a lumii, prin
incursiunile în lumile necunoscute. De altfel, s-a constatat faptul că literatura de aventuri nu reprezintă un monolit,
straturile sale având legături cu poemul epic, saga, fantasticul, science-fiction-ul, romanul poliţist, de spionaj etc.
Dintre toate acestea, probabil, genul S.F. datorează cel mai mult literaturii de aventuri. De la povestea de călătorie
din Odiseea sau Eneida la utopia satirică a lui Jonathan Swift sau la robinsonada lui Daniel Defoe, apoi la eroii
aventurieri ai iluminismului, la romanele de capă şi spadă ale lui Eugène Sue şi Alexandre Dumas sau la romanele
de periplu, până la eroii adolescentini care se maturizează prin aventură(Charles Dickens - Aventurile lui Oliver
Twist, David Copperfield, Marile Speranţe, Mark Twain - Aventurile lui Tom Sawyer, Aventurile lui Huckleberry
Finn, Prinţ şi cerşetor, Mihail Sadoveanu - Fraţii Jderi, Constantin Chiriţă - Cireşarii etc), literatura de aventuri
îmbracă forme diferite, în strânsă legătură cu trăsăturile perioadelor istorice traversate. Însuşi cuvântul "aventură"
primeşte de-a lungul timpului noi semnificaţii: regia aventurii, dinamismul acţiunii şi al personajelor, dar şi spaţiu
necunoscut şi tensiune a cunoaşterii, ambele întemeiate pe datele sau speculaţiile din domeniul ştiinţelor naturii şi
umane, spaţiului planetar, al tehnicii, al ştiinţelor, economice, sociale, filosofice.

3
 Literatura de aventuri este considerată, în spaţiul nostru literar, dar nu numai, un gen minor, inferior,
destinat în special adolescenţilor, este situată într-o zonă de frontieră între literatură şi paraliteratură şi, ca atare, nu
pare a face obiectul unor cercetări sistematice. În ciuda succesului comercial, romanul, dar şi filmul de aventuri, sunt
plasate în continuare în sfera genurilor minore, cauzele, probabil, ţinând atât de unii dintre constituanţi (pasiuni
elementare, coincidenţe, dezordini, exces de acţiune în dauna unei reflecţii profunde, superficialitate, lipsa de
verosimilitate a unor scene, eroul - stereotip, supra-idealizat etc.), cât şi de intenţia de a "re-vrăji" lumea sub semnul
încercării, al pericolului, cu scopul de a transforma lectura într-o iluzie liber acceptată. Pe de altă parte, există şi voci,
mai puţin în spaţiul nostru literar, care încearcă să reabiliteze acest gen, văzând în aventură "esenţa însăşi a ficţiunii"
(Jean-Yves Tadié - Le Roman d΄aventure) sau "forma operei mai degrabă decât materia sa" (Jacques Rivière - Le
roman d΄aventure, în Nouvelle Revue Française, 1913). De asemenea, au fost publicate cercetări universitare,
realizate din perspectiva literaturii generale şi comparate, reprezentând reflecţii teoretice asupra poeticilor romanului
de aventuri, cu scopul de a examina modul în care aventura se înscrie în forme literare (Alain-Michel Boyer, Daniel
Couégnas - coord., Poétique du roman d΄aventure).
Literatura de aventuri exprimă un grad ridicat de conştiinţă etică reprezentativă pentru o anumită epocă, de
aici şi ideea modelului de erou pe care cititorul îl poate urma interiorizând anumite trăsături specifice: curaj, libertate
de mişcare, generozitate, perseverenţă în urmărirea unui ideal, loialitate, inteligenţă, spirit practic. Considerat sub
acest unghi, eroul acestui tip de literatură compensează şi cultivă, în acelaşi timp, dorinţa de evadare şi nevoia de
acţiune a cititorului, specifice mai ales perioadei preadolescentine. Robert Louis Stevenson, autorul romanului
Comoara din insulă, propune, în 1884, "o reţetă de succes" a romanului de aventuri: "personajele nu trebuie să fie
înzestrate decât cu un singur registru calitativ: războinicul, formidabilul. Dacă se dovedesc vicleni/perfizi când
situaţia le-o cere şi fatali în luptă înseamnă că şi-au atins cu prisosinţă ţinta. Pericolul este materia acestui gen de
roman; frica, de care eroul nu ţine seama. Iar personajele nu sunt desenate decât pentru a exprima sensul pericolului
şi pentru a provoca atracţia fricii. A adăuga mai multe trăsături decât trebuie, a fi prea răutăcios, a alerga după
iepurele aspiraţiei morale sau intelectuale în timp ce noi nu vânăm decât vulpea intereselor materiale, iată ce nu poate
îmbogăţi povestea, ci îi poate diminua valoarea". Personajele care se mişcă în acest univers romanesc specific
dobândesc funcţii exponenţiale: antropologice, etnice, sociale, profesionale, comportamentale, caracteriale. În acest
context, eroul principal al aventurii acumulează şi probează trăsături pozitive de-a lungul naraţiunii , slăbiciunile sale
sunt admisibile în ordinea etică, fiind ajutat de celelalte personaje să depăşească dificultăţile: Gulliver, Robin Hood,
D΄Artagnan, David Copperfield, Tom Sawyer, Huckleberry Finn, Winnetou, Ionuţ Jder, Victor şi "cireşarii" etc.
Uneori, autorii transferă aventura cunoaşterii din lumea umană, la diferite vârste, în lumea adiacentă, vie a
ecosistemului nostru (Colţ Alb, Moby Dick, Fram, ursul polar ş.a.).
Spaţiul epic al aventurii are adesea atributele realului, deci şi ale accesibilului (ţări, locuri umblate, zone
muntoase, căi maritime sau fluviale, zone aluvionare), dar ineditul acţiunii apare acolo unde, aproape de locurile
explorate, mai există mister şi neprevăzut: insula pustie la Daniel Defoe, insula cu comoara la Robert Louis
Stevenson, Mississippi la Mark Twain, Peştera Neagră la Constantin Chiriţă, umanitatea periferică la Mark Twain şi
Charles Dickens ş.a. Această lume posibil reală a aventurii poate avea alternative, convertibile în dimensiuni umane:
spaţiul selenar la Mihai Eminescu, asteroidul la Antoine de Saint-Exupéry, lumea antropomorfizată, a plantelor şi
animalelor la Monica Pillat - Corabia timpului, "ţara minunilor" la Lewis Carroll, "dumbrava minunată" la Mihail
Sadoveanu ş.a.
Cititorul intră în contact direct cu spaţiile explorate de personaje, în care descifrează un peisaj real, un
climat caracteristic, de obiceiuri şi tradiţii, valori, idei, trăiri. Aici, aria de interes pentru aventură este tangentă cu
literatura jurnalelor de călătorie, de la Erasmus şi Descartes până la Montesquieu, Radişcev, Goethe, Golescu ş.a.
Aşadar, scriitorul devine un reporter activ care înregistrează itinerarul, perspectivele descrierii, prezenţele şi
ierarhiile umane, detaliile semnificative, dar mai ales este atent la construcţia epică a aventurii. Axa epică a aventurii
este călătoria, cu predilecţie în spaţiul gravitaţional.
Obiectele care se regăsesc în universul referenţial al literaturii de aventură sunt diverse: mijloace fizice de
deplasare, corespunzătoare evoluţiei tehnicii (vaporul, corabia, pluta, barca, poştalionul, trenul, maşina, balonul,
avionul ş.a.) sau metafizice (visul, gândul), mijloace uzuale sau criptice de comunicare (de exemplu focul, poşta,
semne conotate, telefonul), obiecte utile explorării, vestimentaţie deosebită etc.
Literatura de aventuri presupune acţiune susţinută pentru atingerea unui ideal, într-o construcţie epică
logică, în care personajele devin relevante şi modele pentru micul cititor prin dimensiunea lor morală şi intelectuală.

4
 Cum explicaţi faptul că romanul şi filmul de aventuri, în ciuda succesului lor comercial, sunt adesea
considerate genuri minore?

1. Glorificarea individualismului şi nu a grupului social

2. Povestirea ascunde aspecte devastatoare ale acţiunilor eroice
3. Eroul acţionează adesea în ilegalitate
4. Unii se pot identifica cu eroul şi pot comite delicte
5. Nici un subiect de reflecţie, totul se regăseşte în acţiune
6. Există scene nerealiste
7. Simplism psihologic, exagerare a caracterelor şi a faptelor
8. Ritm rapid, dificil de înţeles pentru persoanele în vîrstă
9. Nu există un sens profund
10. Există prea multe lucruri surprinzătoare
11. Dezbaterea pe baze politice antrenează conflicte politice
12. Pasivitate intelectuală a lectorului sau a spectatorului
13. Aventura nu este decît gîndul omului
14. Cuvîntul aventură este prea vag
15. Identificarea nu este posibilă, deoarece este prea ireal, prea departe de cotidian
16. Aventura lasă impresia unei imagini prea frumoase a vieţii
17. Este vorba doar despre destindere, relaxare facilă, prea vulgară adesea
18. Odată cu trecerea timpului, se schimbă părerile asupra genului
19. Trucajele pot să displacă din cauza imperfecţiunii lor
20. Schema naraţiunii este întotdeauna aceeaşi
21. Există o continuare sau un alt episod: Indiana 1,2,3
22. Nu se poate vorbi despre educarea sensibilităţii
23. Nimic cultural de reţinut: locurile, personajele sunt inventate
24. Fără umor, totul este la primul grad
25. Banalizare a violenţei şi a crimei: dispreţ al demnităţii umane
26. Eroul: stereotip fără originalitate
27. Înstrăinarea/dezorientarea (dépaysement)e principalul atu al acestui gen
28. Deznodămîntul este cel mai adesea fericit
29. Prea multă acţiune, deci aceste filme nu sunt foarte urmărite
30. Prea multă idealizare: superman, binele împotriva răului, justiţiarul
31. Idealizare a viitorului, în condiţiile în care suntem mai degrabă pesimişti în ceea ce priveşte viitorul planetei
32. Întotdeauna aceeaşi temă: căutarea binelui
33. Face prea mult apel la instinctele primitive: sex, forţă brutală, sînge, moarte
34. Unii preferă filmele de aventuri altor filme
35. Acţiunea are loc întotdeauna într-un decor fantastic, deci predominanţa imaginarului
36. Gen pueril destul de asemănător desenelor animate
37. Neverosimilitate în exces
38. Sexism: femeia joacă totdeauna un rol secundar, adesea ridicol
39. Cititorii preferă viaţa calmă, prin urmare nu agreează hazardul, incertitudinile acestui gen
40. Nu există loc pentru îndoială, pentru repunere în cauză, interogaţie, deci superficialitate
41. Istoria este adesea prost povestită
42. Puţin loc pentru valorile morale necesare vieţii: seninătate, compasiune, pace

APLICAȚII

1. Romanul de aventuri - Cezar Petrescu – Fram, ursul polar: temă, structură

compozițională, personaj, semnificații (drama dezrădăcinării);
2. Caracterizați eroul unui roman de aventuri din literatura română;
3. Caracterizați eroul unui roman de aventuri din literatura universală;
4. Demonstrați că un text, la alegere, aparține literaturii de aventuri;

5
 5. Imaginați-vă că participați la o dezbatere despre roman; unii sunt susținători ai
romanului tradiționalist, alții ai romanului modernist. Cărei tabere v-ați ralia?
Ce argumente ați folosi?
6. Elevii dumneavoastră par mai puțin interesați de cărțile „clasice” pentru copii. Pentru a
nu-i îndepărta de lectură totuși, faceți o lista de lecturi suplimentare în care să se
regăsească și literatură de aventuri.
7. Călători și călătorii celebre în literatură;
8. Demonstrați „rolul terapeutic” al literaturii de aventuri;
9. Care este „aventurierul” (personajul aparținând literaturii de aventuri) preferat?
Argumentați!

Fişă de evaluare

1.Menţionaţi un lucru important pe care l-aţi învăţat astăzi

2.O întrebare

3.Un comentariu, o sugestie