REALISMUL ROMÂNESC

1) DEFINIŢIE

Realismul a apărut în Franţa, în a doua jumătate a socolului al XIX lea, ca reacţie

antiromantică. În literatura realistă dispar întâmplările şi personajele excepţionale, pentru a
se face loc observaţiei asupra tipurilor umane caracteristice pentru societatea vremii.
Scriitorii realişti consideră că trebuie să dea o reprezentare veridică realităţii, să reprezinte
cu obiectivitate adevărul, să observe existenţa reală. Realismul...ar fi metoda care pune
arta în concordaţă cu realul1.
Aceştia se îndreaptă către viaţa socială, prezentând omul în strânsă legătură cu
aceasta, ca un produs al mediului în care trăieşte. Prezentarea societăţii trebuie să fie
sinceră, adevărată, lipsită de orice idealizare. Ei se arată preocupaţi de a cerceta şi prezenta
mecanismul social întrun mod cât mai complet, scoţându-i în evidenţă articulaţiile cele mai
puţin vizibile. Acordă o deosebită importanţă amănunteleor semnificative, consacrând
pagini întregi descrierilor minuţioase ale oraşelor, cartierelor, caselor, interioarelor,
vestimentaţiei personajelor sau trăsăturilor fizice. Descriu mediul şi îşi prezintă personajele
întrun mod cât mai impersonal cu putinţă, încercând să facă neobservată prezenţa lor în
operă. Stilul tinde spre precizie şi sobrietate. Se cultivă epicul, iar dintre speciile literare,
romanul se află în prim-planul preocupării scriitorilor realişti, deoarece descriu viaţa întrun
limbaj adecvat fiecărui mediu social.
Proza e o formă a discursului artistic, al unui autor care, prin intermeniul
naratorului, prezintă un univers fictiv. Poartă măştile stilului beletristic: limbaj figurat,
sensuri conotative, cultivarea afectelor, dezvoltarea funcţiei poetice a limbajului;
presupune existenţa acţiunii şi personajelor; acţiunea e relatată de un narator; apar anumite
moduri de expunere: naraţiunea, dialogul, monologul, descrierea. Poate fi clasificată în
funcţie de mai multe criterii, cum ar fi: în funcţie de curentul literar, de modalitatea estetică
adoptată etc.
Literatura presupune o selecţie a bogăţiei, de fapte, oferite de realitate. În realism
acestă selecţie ia şi forma personajelor tipice, reprezentative pentru o întregă categorie
umană şi socială. Proza realistă are ca trăsături: reprezentarea veridică a realităţii
contemporane scriitorului, a societăţii sub determinismul social, veridicitatea, plasticitatea,
caracterul critic, tipicitatea, costrucţia liniară şi monografică, perspectiva obiectivă,
interesul pentru culoarea locală, preocuparea lângă social, stilul sobru şi impersonal.
Personajele sunt caractere urmărite evolutiv, iar trăsăturile de caracter, viciile şi
complexele psihologice se cristalizează de-a lungul acţiunii şi sunt motivate social sau
prin istoria individuală (educaţie, relaţii cu părinţii, apartenenţa la o clasă socială). Apar
noi modele de caractere, dintre care arivistul devine tipul literar cel mai adesea întâlnit.
Hegel susţine că realul e considerat ca ceea ce e sigur şi adevărat 2, iar Călinescu
este de părere că nu există artă adevărată şi nici realism fără idee3.
1
. Călinescu, George, 1965, p. 228
2
. Hegel, 1966, p. 94
3
. Călinescu, Goerge, 1965, p. 328

2
 Romanul realist este inspirat din lumea de zi cu zi, pe care autorul îşi propune să o
reediteze, să o reflecte ca întro oglindă în toată complexitatea ei, respectând principiul
cauzalităţii şi al coerenţei. Personajul este cel care susţine firul epic al romanului, este o
instanţă imporantă a discursului narativ, este implicat în aproape toate conflictele, este
exponenţial pentru o categorie socială, este previzibil în acţiunile sale. Incipitul renunţă la
conversaţii si estompează graniţa dintre realitate şi ficţiune. Conflictul este generat de
dorinţa de parvenire a unui personaj, de lupta pentru putere, pentru o poziţie socială, pentru
obţinerea unei moşteniri, apare mai puţin iubirea. Finalul nu coincide întotdeauna cu
deznodământul, reia unele date din incipit; poate presupune un dialog sau o replică prin
care se rezumă lumea ficţiunii, este închis, însă prefigurează unele evenimente care nu sunt
relatate în roman, dar oferă posibilitatea continuării acţiunii întro altă operă. Naraţiunea se
desfăşoară obiectiv, de la relatarea omniscientă la notaţia succintă, lipsită de comentariile
autorului4.

2) REPREZENTANŢI

Ca reprezentanţi, realismul îi are pe următorii scriitori celebri: I. L. Caragiale, I.

Slavici, L.Rebreanu, G. Călinescu.
Mihail Sadoveanu (1950), roman devenit simbol al prozei realist-socialiste, cu
prezentarea luptei de clasă, a eroilor pozitivi, fierarul comunist Florea Costea şi
muncitorul cazangiu Voicu Cernea, a transformării morale şi ideologice a lui Mitrea în
timpul prizonieratului în Uniunea Sovietică.

Alexandru Jar: Sfârşitul jalbelor (1950), Marea pregătire (1952), romane despre
grevele muncitoreşti de la atelierele Griviţa din 1933, respectând schema conflictului de
clasă şi distorsionând adevărul istoric.
Petru Dumitriu: Drum fără pulbere şi Pasărea furtunii, romane ale realizărilor
construcţiei socialiste de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în realitate recunoscut ca
sinistru lagăr de exterminare a prizonierilor politici.
Eusebiu Camilar: romanul Negura (1949), carte plină de barbarie, prostie şi
cruzime, toate puse pe seama armatei române în timpul războiului de cotropire a Uniunii
Sovietice.
Eugen Barbu, (care, în 1988, o va numi pe Elena Ceauşescu Înalta Doamnă a Ţării)
autor al romanelor Groapa (1957) şi Şoseaua Nordului.
Raportarea operei lui Rebreanu trebuie făcută la Tolstoi, Dostoievski, prin
prezenta ideii că omul se purifică prin durere şi prin întoarcerea la credinţă, la Zola
incluzând elemente naturaliste, prin prezenţa instinctualităţii, a obsesiei, scenele de durere,
crime, la Reymond prin descrierea ţărănimii, la Proust, prin prezenta memoriei involuntare.
Ion, este un erou stendhalian precum Julien Sorel, râvnind la o ascensiune sociala rapidă.
E.Lovrinescu spunea: In psihologia lui Ion, scriitorul a întrebuinţat, într-o măsură
oarecare simplitatea artei clasice, reducându-l la instinctul principal, tot aşa cum eroii lui
Moliere se organizează in jurul unei singure mari pasiuni5.
Enigma Otiliei este un roman realist obiectiv de tip balzacian, în primul rând prin
tema abordată: moştenirea, care declanşează şi mobilizarea energiei umane ce se înfruntă.
Titlul iniţial al romanului era Părinţii Otiliei (schimbat de editor) şi ilustra motivul
balzacian la paternităţii, concretizat în raportul dintre părinţi şi copii (Costache - Otilia,
Pascalopol - Otilia şi ceilalţi), pe fundalul societăţii bucureştene de la începutul secolului al
XX-lea.
4
. Vianu, Tudor, 1963, p. 527
5
. Lovinescu, Eugen, 1973, p. 256

3
 Incipitul romanului realist se clădeşte pe secvenţe memorabile (aşa cum este
venirea lui Felix în strada Antim) şi care trasează principalele planuri epice, sugerează
conflictul său, uneori, prezintă personajele principale.
Scena care deschide romanul lui Călinescu este definitorie pentru tema operei şi
pentru relaţia socială în care pătrunde Felix. Întâlnirea dintre un tânăr orfan şi Costache
Giurgiuveanu se caracterizează prin neputinţa stabilirii unor punţi de comunicare.
Scriitorul nu dă explicaţii în legătură cu reacţia lui Costache din momentul în care îşi vede
nepotul, ci realizează un amănunţit portret fizic.
În romanu Ion, naraţiunea începe cu descrierea drumului care duce spre satul
Pripas:
Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când
în stânga, până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de
Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă
satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care
coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârladului6.
Obicei străvechi ajuns până în zilele noastre, hora are rol social de confirmare a
legăturilor dintre individ şi lume. Intrarea în horă presupune un adevărat ritual, pentru că,
reprezintă un mod de a anunţa intrarea adolescentului în rândul maturilor. Din acest motiv,
momentul constituie un eveniment de confirmare.
Cu o structură bine echilibrată, în două părţi, intitulate sugestiv Glasul Pământului
şi Glasul iubirii, romanul cuprinde, în albia, lui viaţa satului transilvănean înainte de
război. O anumită ierarhie socială este vizibilă după locul unde stau, cu cine vorbesc
oamenii: primarul stă cu bătrânii fruntaşi, apasă vorbele, le însoţeşte cu gesturi hotărâte;
bărbaţii îşi scot pălăriile la apropierea preotului Belciug şi a familiei Herdelea, învăţătorul
satului. Primarul şi fruntaşii satului ies la poartă întru întâmpinarea domnilor.
Modalităţile de caracterizare a personajelor sunt clasice: descrierea mediului,
portretul fizic, caracterizarea prin fapte, prin acţiuni, opiniile personajelor, caracterizarea
făcută de către alte personaje şi autocaracterizarea.
Scriitorul, omniscient, vorbeşte în fiecare personaj, face aprecieri asupra lor.
Prin Costache Giurgiuveanu se continuă tipologia avarului din literatura română
(Hagi Tudose) şi universală (Gobseck, Goriot, Grandet), conturându-se un personaj
complex. În raport cu moş Costache se definesc moral, celelalte personaje, pentru că el
deţine averea care-i polarizează pe toţi.
Povestea ascensiunii şi surpării lui Ion adună în cuprinsul ei, concentrată, închisă
parcă întrun cerc, întreaga existenţă de altădată a Transilvaniei româneşti. Lumea
ţărănească cu straturile ei nu fără comunicare unele cu altele, dar vizibil delimitate, lumea
intelectualităţii săteşti: învăţătorul, preotul, apoi autorităţile: primarul, notarul, liota
politicienilor în goană după voturi; de asemenea, datinile ardelene specifice, legate de horă,
nuntă, înmormântare; într-un cuvânt, viaţa satului în toate înfăţişările ei alcătuieşte un
amplu şi magistral caleidoscop în cuprinsul romanului lui Rebreanu. Ion este o densă
monografie sau, mai precis, o epopee a satului românesc de peste munţi.
Autorul este omniscient (ştie totul), aşa cum se observă din primele rânduri cu care
începe romanul, situând exact personajele, acţiunea, în timp şi spaţiu. Descrierea
minuţioasă a străzii Antim (a clădirilor, a interioarelor etc.), pustie şi întunecată, având un
aspect bizar, varietatea arhitecturală, amestecul de stiluri, ferestrele neobişnuit de mari,
lemnăria vopsită care se dezghioga, făceau din strada bucureşteană o caricatură în moloz a
unei străzi italice.
Naraţiunea se desfăşoară obiectiv, de la relatarea omniscientă la notaţia succintă,
lipsită de comentariile autorului. În general, romanul realist este lipsit de discurs retoric.
6
. Călinescu, George, 1982, p. 732

4
Dintre scriitorii români reprezentativi pentru acest curent literar îi amintim pe Liviu
Rebreanu, George Călinescu, Cezar Petrescu, Marin Preda, ş.a.
Construit în spirit clasic balzacian şi cu o viziune realistă, Enigma Otiliei
asimilează elemente ale romantismului modern: introspecţia, fineţea, luciditatea şi precizia
analizei psihologice; interesul pentru psihologii contradictorii, tulburătoare şi derutante
(Otilia, Pascalopol), pentru involuţii, degradări psihice (alienarea, senilitatea, dedublare
conştiinţei - Simion Tulea), pentru studiul consecinţelor eredităţii (Titi), toate intră în sfera
modernului.
Slavici, ca şi Standhal, nu are spiritul umorului şi al moralizării explicite7.
Prin romanul Ion, Liviu Rebreanu a dat literaturii române întâia creaţie epică de
mari dimensiuni în care se simte pulsaţia vieţii, scriitorul dovedind că are vocaţia
construcţiilor monumentale8.
Punând piatra de temelie a romanului românesc modern, Liviu Rebreanu s-a
realizat ca un creator de primă însemnătate şi operele sale reprezentative şi-au asigurat în
patrimoniul artei un loc privilegiat, alături de înfăptuirile de o rezistenţă verificată ale
literaturii universale.
Debutul simbolic al realismului socialist în literatură, ca ideologie oficială,
are loc în ianuarie 1948 o dată cu ciclul celor trei articole publicate în Scînteia sub
semnătura lui Sorin Toma, intitulate Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, despre
opera poetică a lui Tudor Arghezi. Limbajul este de o duritate extremă şi marchează
ruperea totală faţă de valorile trecutului: Cu un urît mirositor vocabular [...], Arghezi nu
face în poezie decât ceea ce a făcut Picasso în pictură, introducând ca material artistic
excrementele... Crâmpeie de frumuseţe adevărată se mai întâlnesc pe ici-colo în poeziile
lui Arghezi... În anul 1950 se înfiinţează Şcoala de literatură Mihai Eminescu, cu scopul de
a forma o nouă generaţie de scriitori în Republica Populară Română. Într-un articol
publicat în revista Viaţa Românească (nr. 3 din1915), Mihail Beniuc, în calitate de
preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, oferă definiţia poetului realist-socialist:
Acesta trebuie să fie un filozof cunoscător al celor mai înalte idei ale timpului [...], spre
care au deschis drum Marx, Engels, Lenin şi Stalin [...], un activist în slujba respectivelor
idei.
Critici literari nou apăruţi, îndrumaţi de Leonte Răutu, publică studii în spiritul
doctrinei realist-socialiste: Ov. S. Crohmălniceanu (Un roman al industrializării
socialiste), Silvian Iosifescu (Pe drumul înfloririi gospodăriei agricole colective), Mihai
Gafiţa (Romanul luptei tractoriştilor), Nestor Ignat (O carte despre frumuseţea vieţii noi),
Mihai Novicom (Pe marginea poeziei lui Dan Deşliu), Traina Şelamru(Mitrea Cocor de
Mihail Sadoveanu), Ion Vitner (Poezia lui A. Toma).

7
. Popa, Marian, 1969, vol II. p. 52
8
. Călinescu, George, 1968, p. 134