REALISMUL UNIVERSAL

Cuvântul realism este deseori folosit şi în literatură şi în filozofie, cu toate că în

fiecare domeniu are un înteles diferit. Realismul în arte se referă la acurateţea şi detaliul
concrete ale vieţii si ale problemelor sale, fie că e vorba de pictură, literatură, dramă sau
film. Aceasta nu înseamnă că arta trebuie să fie fotografică: o pictură a unui individ
arătându-şi caracterul adevărat poate fi mai realistică decât o fotografie.
Ca un program pentru arte, realismul a fost propus pentru prima oară în Franţa la
mijlocul secolului IXX. Între arte sunt diferite puncte de vedere asupra folosirii
realismului. O parte dintre pictori si scriitori sunt de părere că arta realistică ar trebui să fie
precisă dar detaşată. Alţii insistă că scopul realismului este educational, să ilustreze
problemele celor neprivilegiaţi şi să promoveze schimbările sociale. O formă specifică a
acestui ultim punct de vedere a dominat arta în Uniunea Sovietică sub Stalin. Numit
realism-socialist, a fost o metodă de scriere care a fost făcută să promoveze statul socialist
si să arate viaţa aşa cum ar trebuie să fie. Primul pictor care s-a declarat realist a fost
Gustave Courbet. Într-un manifest a anuntat că, pentru el, pictura reprezenta o artă a
vizibilului si concretului. El a insistat ca pictura să se realizeze ca un instigator la
schimbări sociale. Un alt pictor realist a fost Jean-Francois Millet, unul dintre primii artişti
care au portretizat munca ţăranului si viaţa rurală într-o manieră simplă dar eroică. Honore
Daumier, prin contrast, era un artist de oraş. Câteva din subiectele lui le realizau peisajele
cu muncitori în mahalalele Parisului.
Termenul provine din fr. realisme, desemnând o metodă de creaţie ce reflectă, ca o
reacţie la romantism, lumea în varianta sa obiectivă, neidealizată, cu preocuparea de a
respecta veridicitatea, cauzalitatea, tipicitatea si caracterul concret al mediului, al
fizionomiilor, al reacţiilor psihice si al detaliilor. În principal, realismul preferă romanul-
fluviu, desfăşurat pe mai multe planuri narative, cu acţiune amplă şi numeroase personaje
şi în care sunt reconstituite cu minuţiozitate amănuntele unei epoci istorice. Scriitorul
realist prezintă moravurile, viaţa culturală, mecanismul social, oferind impresionant de
multe informaţii despre epoca transfigurată artistic. De multe ori, descrie arhitectura epocii,
străzi şi clădiri unanim cunoscute, reproduce articole de ziar, comentează cărţile de succes,
copiază documente istorice, prezintă îmbrăcămintea personajului, pentru a-i sublinia
caracterul sau personalitatea, dar semnalează şi amănunte strict legate de modă. Toate

65
acestea contribuie la impresia de frescă socială-tablou amplu ce surprinde toate sectoarele
curente ale cotidianului.
Denumirea a fost introdusă de Champfleury în volumul său de eseuri Le
raalisme(1857), care înca din 1843 condamna românescul idilic şi pueril, în timp ce
prietenul sau Duranty face să apară efemera revista literara Le Realisme, tribuna de
propaganda a noului curent literar1.
Curentul fusese prefigurat însă, ca metodă de creaţie aplicată, de Balzac, care îşi
intemeiază, în Comedia umana, o lume proprie, in sensul celebrei sale aserţiuni că este un
secretar al realitaţii, purtând o lume intreaga in cap. Acţiunile romanelor balzaciene se
desfăşoară între zidurile cetăţii, in faubourg, intrun orizont închis, impus de realitatea
apăsătoare a vieţii. Balzac este un arheolog al vieţii sociale, un inregistrator al
profesiunilor; menirea scriitorului este să compună tipuri prin reunirea trăsăturilor mai
multor caractere omogene2. În orizontul închis al oraşului, există o varietate, aproape
infinită, de personaje, cele mai multe comune prin lipsa de orizont şi prin absenţa dorinţei
de ieşire din banal, din monotonia vieţii, pe care Balzac le grupeaza de altfel in caractere.
Spectacolul oferit de aceste păpuşi groteşti este însăşi Comedia umană, omul apărând în
toată realitatea sa de fiinţa minoră şi crudă, departe de vremurile eroice si de timpul mitic
al epopeilor pe care romanul, in epoca modernă, le substituie. Doua decenii mai târziu,
Flaubert denunţă romanul ce caută cu orice preţ să susţină o teza socială şi se proclamă
adeptul impersonalităţii în artă. Naturalismul, descriere ştiinţifică a realităţii, desprins din
realism, un fel de exacerbare a observaţiei veridice, abundă în scene dure, patologice. Un
tablou din La terre de Zola, plin de lupte familiale, de atrocităţi, de sânge, puroaie, boli,
scene de violuri, incesturi, morbidităţi, se înscrie, neîndoielnic, pe linia descrierii nude,
dure, promovată de curentul acesta literar.
Realismul devine, in proză, curentul dominant al sfârşitului de secol al XlX-lea şi al
intregului secol al XX-lea, contribuind la realizarea unor ample fresce sociale, o proiecţie
vastă în ficţiune a complexei realităţi pe care o străbate lumea modernă. La englezi,
realismul a fost promovat de Charles Dickens (Hard Times, The Posthumous Papers of the
Pickwick Club, Oliver Twist), la rusi de Dostoievski, (Crimă şi pedeapsă, Fratii
Karamazov, Idiotul), de Tolstoi, cu epopeicul Război si pace, de Gogol si de Cehov3.
La americani, lumea negrilor si sclavia, lumea omului mărunt, care se înalţa cu greu
in viaţă, sunt prezentate de Harriet Beecher-Stowe, în Coliba unchiului Tom, şi de Mark
1
. Popa, Marian, vol II, 1969, p. 53
2
. Ibidem? , p. 42
3
. Ibidem1, p. 112

66
Twain, în Aventurile lui Huckleberry Finn, iar mai târziu, în secolul XX, apar promotorii
realismului dur, William Faulkner de pildă (Oraşul, Cătunul, Casa cu coloane, Zgomotul
si Furia) imaginând, la fel ca Swift, un teritoriu imaginar din sudul Statelor Unite,
Yocknapatawpha, în care isi plaseaza personajele puternice ale lumii sale fictive.
Hemingway, în Bătrânul si marea, trasează parabola omului care încearca a-sş depăşi
condiţia umană, pescarul Santiago fiind expresia deznădejdii insignifiantei fiinţe umane în
faţa imensităţii lumii, intro luptă comparabilă cu truda lui Sisif.
În dramă norvegianul Henrik Ibsen a creat o revoluţie teatrală cu piese ca Fantoma
şi Casa unei păpuşi. În Marea Britanie George Bernard Shaw a punctat subiectul grijii
socialiste în Profesia Doamnei Warren şi Major Barbara. Printre dramaturgii sfârşitului de
secol XX care s-au inspirat de la Ibsen şi Shaw se aflau Arthur Miller şi John Osborne.
Moartea unui vânzător a lui Miller este considerată de mulţi critici ca fiind cea mai bună
piesă teatrală a secolului. Uită-te înapoi în furie a lui Osborne este plasată întro nouă eră a
realismului dramatic de pe scenele Britanice.
La noi, realismul are ecouri aproape simultane cu răspandirea în plan european a
curentului, dezvoltându-se pe măsura creării speciilor prozei româneşti, mai întâi prin
fiziologie, la Costache Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu, apoi prin schiţă, nuvela si roman.
Un prim roman notabil în literatura română este Ciocoii vechi şi noi (1863), de Nicolae
Filimon, un roman popular în care scriitorul are un ideal social şi etic 4, urmând nuvelele şi
romanele lui Slavici, romanele lui Duiliu Zamfirescu din ciclul Comăneştenilor, piesele de
teatru si schiţele lui Caragiale. Realismul devine curent literar proiric in secolul al XX-lea,
prin Liviu Rebreanu, remarcabil fiind romanul Ion, canonic pentru structura exemplară a
acestei specii literare, prin Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu,
exercitarea realismului prelungindu-se, cu necesarele experienţe novatoare, de-a lungul
întregului secol, până la Marin Preda, Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Dumitru Radu
Popescu, Fanus Neagu, Augustin Buzura, Alexandru Ivasiuc si la postmodernistul Mircea
Cartarescu.
Realismul reflectă, în planul ficţiunii, o lume de o veridicitate complexă, imitaţie
perfectă a celei reale, personajele nefiind de regula supuse nici unui act de poetizare
inutilă, în afară de sublimul autentic al unor personaje remarcabile şi memorabile, rare în
această latură tematică. De cele mai multe ori, personajele realiste nu pot ieşi din rolurile
ce le-au fost repartizate: Julien Sorel din Roşu si Negru al lui Stendhal nu reuşeşte să-şi
împlinească dorinţa arivistă, doamna Bovary a lui Flaubert se sinucide din lipsa de
4
. Călinescu, George, 1986, p. 134

67
perspectivă, fiind provinciala perfecta, la fel ca eroinele din nuvelele lui Mihail
Sadoveanu, Locul unde nu s-a intamplat nimic şi însemnarile lui Neculai Manea.
Tolstoi nu decaptează în substanţa vieţii o configuraţie particulară, ci o ceează pe
aceasta nouă, în întregimea ei5.
Lumea lui Gogol, a lui Dostoievski este plină de mici funcţionari, cutremuraţi de
vorbele şefului, murind la un strănut neaşteptat, alcătuind o societate de intelectuali ce
discută despre schimbarea lumii, intro livadă de vişini, fără a face nimic în acest scop, sau
fie criminali fioroşi ce-şi scot la iveala adevarata faţă dupa lungi deliberari. Jack London
(Colţ alb) ir> Anglia, Flannery O Connor (Judecata de apoi), scriitoare din sudul Statelor
Unite, danezul Henrik Ibsen, italianul Fogazzaro (Mica lume de altădată) descriu aceeaşi
lume demitizată, defetisizată, lipsită de farmec, expresie a banalităţii cotidiene. Proust, in
romanul În căutarea timpului pierdut, populează universul literar cu duci si conţi intărziaţi
în lumea modernă, cu oameni având obscure înclinaţii patologice, singurele evadări ale
scriitorului din celebra camera cu pereţii căptuşiţi cu plută fiind pe plaja de la Balbec sau în
trecut, pe vremea bunicii, în timpuri patriarhale, ci madlenele romanţioase înmuiate în ceai.
Rememorarile acestea sunt pline de nostalgie, dar nu fac decât să pecetluiască condiţia
tristă a omului modern, supus din ce în ce mai mult unor ambiţii deşarte sau unor acute
crize de conştiinţa. Personajele realiste sfârşesc mai totdeauna prost, istoria vieţii lor fiind,
în cele mai multe cazuri, istoria unui eşec, aceea a unei inălţări temporare şi a unui declin
inevitabil. Ele nu-şi pot transcende condiţia umană, pot, în schimb, să facă avere şi să
moară împăcate cu soarta (nu mai întâlni revoltaţi de tipul eroilor byronieni) sau să rămână
sărace, ilustrând temele dominante ale curentului. Mara lui Slavici câştigă bani şi respect,
dar se dezumanizează fără să-şi dea seama6, Ion al lui Rebreanu moare, condamnat parcă
de o instanţă divina pentru blestemata lui sete de pământ, chiar Otilia lui George Călinescu
îşi pierde cu timpul aura misterioasă, iar personajele feminine ale Hortensiei Papadat-
Bengescu, privite din perspectiva temporală, anihilatoare, devin patetice, coborâte din
lumea mondenă in umila condiţie umană. Încă din primul roman realist al literaturii
române, Ciocoii vechi si noi al lui Nicolae Filimon, omul umil de la început rămâne la fel
de mizer în final, nereuşind să scape din orizontul mărunt al lumii sale nici prin mărire
temporară şi prin avere.
Cum spunea Rene Wellek, există un realism etern, care implică problema
epistemologica a relaţiei dintre artă şi realitate. Dacă exista ceva mai neplăcut, mai rău în

5
. Vianu, Tudoe, 1963, p. 527
6
. Ibidem1, p. 102

68
lume, atunci el este descris de tuşa groasă a realismului, care aneantizează aspiraţiile şi
închide porţile unei evadări salvatoare, unde totul e realizabil; iar visul devine realitate.
Realismul lui Slavici este unul de tip special, poporal, constând în prezentarea
satului ardelean şi a lumii acestuia. Nuvelele vorbesc despre localităţi rurale aflate in
stadiul preindustrializării, de personaje avide de bani, care încearcă să dobândească avere
atât timp cât viaţa le permite. Lica este un astfel de personaj, deşi situat în ierarhia banului
ceva mai sus, în timp ce Ghiţă este numai o sluga a lui, o unealtă, care încearcă să se
răzbune, să se răzvrătească, dar nu reuşeşte, pierind în acest proces. Personajele sunt, în
motivaţia lor interioară, destul de simple, surprinse în câteva acţiuni definitorii: Ghiţă în
aceea de a face bani, Ana intro confuză criza erotică, Lica în intenţia de a domina si de a
deveni cât mai bogat, prin afaceri necurate, chiar prin crime, prin efectele înrobitoare ale
pulsiunilor, existente la mai toate caracterele presămănătoriste.

69