LITERATURA SECOLULUI AL XX-LEA

Literatura secolului al XX-lea cunoaşte o dezvoltare deosebită, o diversificare fără precedent

atât în ceea ce priveşte temele, motivele, mesajul, cât şi în ceea ce priveşte expresia artistică, tehnicile
literare, structura şi compoziţia. Literatura secolului al XX-lea exprimă artistic atât realităţile istorice,
sociale, individuale, cât şi domenii noi, ca viaţa psihică (în literatura de analiză interioară), lumile încă
neeplorate din literatura ştiinţifico-fantastică.
În domeniul prozei, se dezvoltă mai ales romanul, de aceea secolul al XX-lea a fost
numit ,,secolul romanului”. Evoluţia romanului se caracterizează printr-o unitate dialectică între
continuitate şi discontinuitate, între tradiţie şi inovaţie.
Câteva trăsături ce ţin de tradiţie în romanul secolului al XX-lea:
- mari construcţii epice, care continuă tradiţiile prozei obiective – romanul frescă sau romanul
familiilor (Casa Buddenbrook, de Thomas Mann, Forsyte Saga, de John Galsworthy, Familia
Thibault, de Roger Martin du Gard etc.);
- romanul formării unui erou (Bildungsromanul) (Jean Christophe, de Romain Rolland);
- romanul de tip realist-balzacian (Enigma Otiliei, de G. Călinescu);
- naraţiune la persoana a III-a, obiectivitate, narator omniscient.
Trăsături ce ţin de inovaţie în romanul secolului al XX-lea:
- renunţarea la investigaţia socială şi la studiul tipologiilor;
- depăşirea analizei raţionalului şi adâncirea în cercetarea subconştientului, utilizându-se
procedeul monologului interior, bazat pe principii similare acelora ale dicteului automat cultivat
de suprarealişti (Ulise, de James Joyce, În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust,
Zgomotul şi furia, de William Faulkner). Nathalie Sarraute inovează romanul psihologic prin
investigarea zonei dintre inconştient şi conştient (Portretul Omului Necunoscut);
- preocuparea pentru problematica filozofică a condiţiei umane, în romane cu un pronunţat
caracter simbolic, parabolic (Procesul, Castelul, de Franz Kafka, Deşertul tătarilor, de Dino
Buzzatti, Ciuma, de Albert Camus, Condiţia umană, de André Malraux, Bătrânul şi marea, de
Ernest Hemingway);
- urmărirea fluxului conştiinţei şi a memoriei afective (În căutarea timpului pierdut, de Marcel
Proust);
 - utilizarea alegoriei şi a parabolei pentru a protesta împotriva dictaturii (Pe falezele de marmură,
de Ernst Jünger) ori pentru a întruchipa un ideal de personalitate umană (Jocul cu mărgele de
sticlă, de Herman Hesse);
- tematică lărgită; uneori, acelaşi roman poate fi interpretat din mai multe perspective tematice;
- spiritul ironic se întâlneşte uneori cu spiritul parodic (Ulise, de J. Joyce);
- perspectiva narativă schimbată: persoana I, subiectivitate;
- fir narativ imprevizibil;
- dislocarea naraţiunii, nerespectarea cronologiei;
- teoria autenticităţii, susţinută şi prin inserarea în operă a unor documente, scrisori, jurnale
intime, fragmente din presa vremii (Falsificatorii de bani, de André Gide, Doctor Faustus, de
Thomas Mann, Patul lui Procust, de Camil Petrescu);
- pluriperspectivismul (Trepte, de M. Butor, În labirint, de Alain Robbe-Grillet);
- tehnica naratorilor multipli (Faulkner);
- interferenţa genurilor (În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust, Ulise, de J. Joyce, Un
veac de singurătate, de Gabriel García Márquez);
- preluarea unor tehnici specifice altor arte, precum muzică (Muntele vrăjit, Doctor Faustus, de
Thomas Mann), cinematografie (S.U.A. – Paralela 42, de John Dos Passos);
- timpul: opoziţia dintre timpul obiectiv (exterior) şi timpul subiectiv (durată trăită) (Faulkner,
Proust, Camil Petrescu);
- realismul magic (Gabriel García Márquez);
- romanul de anticipaţie (Ray Bradbury, Orwell, Evgheni Zamiatin).

Marcel Proust (1871-1922), romancier, critic şi eseist francez, este cel care a revoluţionat
literatura secolului al XX-lea. Deşi marcat de boală încă de la vârsta copilăriei (la 9 ani are prima criză
violentă de astm), absolvă Liceul Condorcet, apoi Facultatea de Drept din Paris şi audiază prelegerile
lui Bergson la Sorbona, fiind influenţat de acesta. Tânărul Proust a fost un diletant și un monden cu
trecere în saloanele aristocratice ale vremii, pe măsură ce renumele său de scriitor s-a consolidat.
Alături de alte personalităţi ale momentului, scriitori, pictori, muzicieni, a frecventat salonul literar din
Paris al contesei Anna de Noailles, scriitoare franceză de origine română, care făcea parte din familia
Brâncoveanu. Reputația sa de snob și de estet l-a împiedicat să găsească un editor pentru primul roman
al ciclului Du côté de chez Swann, printre cei care l-au refuzat numărându-se și André Gide. Măcinat
de boală, ultimii 10 ani şi-i petrece aproape izolat (în camera lui cu pereţii căptuşiţi cu plută şi storurile
lăsate), nemaieşind din casă decât pentru a ,,verifica” datele romanului pe care era obsedat că nu-l va
termina.
M. Proust a debutat cu povestiri impresioniste (Plăceri şi zile, 1896), a tradus şi a scris despre John
Ruskin, a compus un eseu polemic (Împotriva lui Sainte-Beuve) şi studii critice, analizând stilul lui
Flaubert, şi-a rodat armele de romancier în Jean Santeuil, dar marea lui împlinire este monumentalul
ciclu În căutarea timpului pierdut (A la recherché du temps perdu), în care s-a reflectat întreaga sa
gândire artistică novatoare.
În căutarea timpului pierdut este un mare ciclu romanesc alcătuit din şapte părţi: Swann – apărut
în 1913, La umbra fetelor în floare – 1918, Guermantes – 1920, Sodoma şi Gomora – 1922, Captiva
(sau Prizoniera) – 1923, Fugara – 1925, Timpul regăsit – 1927. Editarea începe la ,,Grasset”, apoi
la ,,Gallimard”, care refuzase initial manuscrisul.
Înnoiri:
- metoda caracteristică investigaţiei psihologice este autoanaliza – personajul narator îşi
analizează cu minuţiozitate cele mai subtile stări psihice;
- memoria involuntară este mijlocul de retrăire/întoarcere în trecut; amintirile spontane,
nedirijate conturează realitatea concretă. In Timpul regăsit, Proust vorbeşte despre ,,cotropirea
prezentului de către trecut”. Explicaţia este aceasta: trăim în prezentul căruia i se suprapune
trecutul, astfel ceea ce se obţine este ,,puţin timp în stare pură”.
- naraţiunea la persoana I, care implică unitatea de perspectivă şi autenticitatea; monologul
interior derivând din autoanaliză;
- frază amplă, aparent discontinuă, dar urmând în realitate fluxul gândirii.
Compoziţional, dar şi tematic, În căutarea timpului pierdut are o înfăţişare heteroclită. Există,
totuşi, motive uşor identificabile care revin în fiecare volum şi constituie repere. Viaţa saloanelor,
dragostea, gelozia, arta, creaţia sunt pretutindeni, de-a lungul celor şapte părţi, subiectele de
investigaţie şi de observaţie. Însă opera are în centrul ei, în primul rând, problema timpului văzut
ca durată şi posibilitatea de a face să retrăiască, prin intermediul memoriei involuntare, un moment
trecut în toată bogăţia lui de senzaţii. Este semnificativ în acest sens un episod chiar de la începutul
ciclului, când gustul unei prăjituri (madlenă) înmuiate în ceai trezeşte zonele adormite ale
conştiinţei şi-i restituie, involuntar, naratorului, trecutul.
Romanul acoperă o perioadă de circa 50 de ani şi urmăreşte evoluţia lui Marcel din copilărie
până la maturitate, parcugerea unui traseu iniţiatic al autocunoaşterii, de la primele contacte cu
realitatea până la descoperirea vocaţiei: crearea unei opere prin artă care să învingă timpul, care să-i
redea fericirea prin intuirea esenţei realităţii, dincolo de aparenţele ei fugare şi contradictorii.
 Exegezele, studiile, eseurile au propus o mulţime de grile de interpretare, în funcţie de
perspectiva teoretică abordată. Astfel, În căutarea timpului pierdut a fost înţeles ca o poveste a unei
vieţi, dar şi a unei cărţi, ca o căutare a unui timp pierdut, dublată, triplată sau nuanţată de alte
căutări: căutarea unei estetici, a unui limbaj, a legilor psihologice şi sociale. De asemenea, a fost
interpretat ca un roman de observaţie, dar şi de investigaţie, ca un roman ce inovează şi care, în
felul acesta, subminează valorile romantice sau realiste ale literaturii, coborându-le pur şi simplu de
pe soclu sau transformându-le în clişeu. Alte exegeze au evidenţiat performanţele stilistice sau
construcţia romanului.
În concluzie, astăzi În căutarea timpului pierdut nu mai este considerat doar un roman
autobiografic sau oniric sau doar romanul unei conştiinţe şi al unei epoci, ci este o creaţie
complexă, analizabilă din diferite unghiuri.
Thomas Mann (1875-1955) a fost un prolific romancier şi eseist german, care în anii
fascismului părăseşte Germania, optând pentru Elveţia, apoi pentru exilul în SUA, pentru ca în
ultimii trei ani ai vieţii să aleagă din nou Elveţia.
Critica împarte evoluţia spirituală şi artistică a lui Thomas Mann în patru perioade:
- din 1893 până în 1912 – etapa de formare a personalităţii sale literare, când scrie Casa
Buddenbrook, Moarte la Veneţia etc.;
- a doua etapă – până în 1930, e o perioadă de criză a creaţiei, marcată de intrarea scriitorului în
viaţa politică şi socială şi de încercarea de a-şi reînnoi scrisul. În 1924 apare capodopera sa,
Muntele vrăjit;
- a treia perioada, 1930-1945, coincide cu lupta contra hitlerismului. Acum scrie Iosif şi fraţii săi,
Charlotte la Weimar;
- ultima perioadă (1945-1955) este una prolifică, având în centru capodopera Doctor Faustus.
În 1929, primeşte Premiul Nobel pentru literatură.
Romanele şi nuvelele sale au un pronunţat caracter autobiografic.
Temele principale ale operei sale sunt: artistul şi arta ca experiment al momentului, modul de
viaţă al burgheziei şi declinul acesteia, singurătatea, geniul, boala-creaţia-moartea, disoluţia valorilor
spirituale.
Muntele vrăjit este primul roman-eseu din literatura universală. Dacă romanul de debut al lui
Th. Mann, Casa Buddenbrook, se încadrează în definiţia clasică a genului, Muntele vrăjit depăşeşte
cadrul narativ tradiţional prin discuţii, divagaţii şi consideraţii dintre cele mai diverse (politice,
ştiinţifice, estetice, filozofice etc.).
 Tânărul inginer din Hamburg, Hans Castorp, îşi vizitează vărul, Joachim, bolnav de
tuberculoză, la sanatoriul Berghof din Davos, Elveţia. Se identifică aici o ipostază modernă a motivului
călătoriei, treptat conturându-se latura sa iniţiatică. Deşi venise aici pentru trei săptămâni, Hans Castorp
va rămâne şapte ani, întrucât se constatase că şi el era bolnav, şi nu va părăsi sanatoriul decât odată cu
izbucnirea Primului Război Mondial. Sanatoriul este imaginea condensată a lumii din afară. Este un
spaţiu amputat şi din punctul de vedere al spiritului, nu doar al bolii. Pacienţii, germani, ruşi, etalieni,
evrei, mexicani, olandezi, ipostaziază situaţia politică, mentalitară a lumii exterioare. Muntele vrăjit
reprezintă, de asemenea, o Europă în miniatură, agitată de luptele de idei care au zguduit continentul în
preajma Primului Război Mondial. Prezentând viaţa din sanatoriu, sunt ilustrate şi disputele dintre două
personaje antitetice: avocatul Settembrini, expresia umanismului, a armoniei, a dragostei pentru artă, şi
Leon Naphta, expresia radicalismului, a iraţionalismului.
Romanul poate fi considerat un roman de idei, un roman documentar asupra stării de spirit a
aristocraţiei, a marii burghezii şi a intelectualilor din această perioadă, dar şi un roman al formării, al
devenirii, al educaţiei pe care acest mediu atât de divers i-o face tânărului Hans Castorp.
Pentru Castorp, contactul cu boala şi cu moartea are consecinţe ciudate. Mai întâi, alienarea de
tot ce constituia repere ale universului său (îşi pierde interesul pentru vapoare, pentru cei de acasă, nu-i
mai plac nici măcar ţigările de foi, favorite până atunci), apoi contactul cu boala are un rol iniţiatic.
De fapt, ceea ce uneşte toate personajele romanului este atitudinea faţă de libertate şi de
moarte, acestea fiind două dintre temele romanului. Alte teme sunt: timpul, iubirea (ilustrată prin
iubirea lui Hans pentru Clavdia Chauchat), geniul.
În universul magic al muntelui, timpul are altă dimensiune, amestacând trecutul, cu prezentul şi
cu viitorul. Apare în roman opoziţia dintre timpul obiectiv şi timpul subiectiv. Contemplând natura în
manifestările ei colosale, Hans Castorp ia contact cu un macrotimp şi are, aşa cum arată Ion
Ianoşi, ,,halucinanta viziune a destinului, revelaţia celor două feţe ale istoriei omeneşti, una sublimă,
alta înfiorătoare, una paradiziacă, alta infernală”. Abia acum eroul conştientizează că ,,omul nu trebuie
să îngăduie morţii să domnească asupra gândurilor lui în numele bunătăţii şi al iubirii”.