In cautarea

timpului pierdut
 Marcel Proust
(1871-1922)
► Scriitor francez, el este autorul operei compusă din 16 volume Á la
recherche du temps perdu (1913-1927), care este considerată una
dintre cele mai mari opere ale literaturii lumii.
► Proust s-a născut pe 10 Iulie 1871 la Paris, dintr-o familie înstărită. În
tinereţe a studiat Dreptul, dar a renunţat după o scurtă perioadă de
timp pentru a studia societatea parisiană care era la modă şi pentru a
scrie. Prima lui lucrare, o colecţie de eseuri şi poveşti intitulate Plăceri
şi Regrete (1896; trans. 1948), nu a fost notabilă, dar impresiile pe
care le-a adunat în saloane au constituit materialul pentru această
carte şi au fost folosite cu mai mare efect în operele sale de mai târziu.
► La vârsta de 35 de ani, Proust, o victimă a astmului încă din copilărie,
a devenit invalid cronic. Şi-a petrecut aproape tot restul vieţii sale în
camera lui, părăsind-o foarte rar, şi a lucrat la capodopera sa vastă, Á
la recherche du temps perdu. Proust a murit pe data de 18 Noiembrie
1922, înainte de ultimele trei volume finale, ale romanului, care
cuprinde şapte cărţi asemănătoare, care au fost publicate.
► Graham Greene l-a numit pe Proust "cel mai mare
romancier al secolului XX", iar Somerset Maugham a numit
romanul lui Proust "cea mai mare ficțiune din toate
timpurile până în ziua de azi".
► Viziunea de tip multi-nivel al lui Proust este considerată
de critici drept absolut originală. El a satirizat
aristocrația, a fost un analist al dragostei și al geloziei, și
un pionier al romanului de introspecție și analiză ale
conștiinței. A creat peste 40 de personaje memorabile.
Mai presus de toate mesajul cartii sale este afirmarea
vieții.
► Opera lui Proust a fost influențată masiv, se pare, de
romanele lui Lev Tolstoi, în special de Anna Karenina, de
stilul alb al romanelor lui Gustave Flaubert și de teoria
despre artă a lui John Ruskin.
► În romanul lui Proust viaţa psihică şi,
mai ales, viaţa minţii unui om care
avansează în înalta societate sunt
descrise în detalii la minut. Întreaga
operă este scrisă ca un monolog
interior la persoana I şi este în multe
aspecte autobiografică.
► Prima parte, « Partea dinspre Swann »
(1913), publicată inițial pe cheltuiala
sa, nu a atras atenția 　 asupra sa.
Cinci ani mai târziu, cea de-a doua
parte, « La umbra fetelor în floare »
(1919), a avut un mare succes și a
câștigat prestigiosul Premiu Goncourt.
Părțile a treia și a patra, « Partea spre
Guermantes » (2 volume, 1920-21) și
« Sodoma și Gomora » (2 volume, 1921-
22), au fost de asemenea bine primite.
► Ultimele trei părți, lăsate în manuscris
la moartea sa, au fost publicate
postum: « Prizoniera » (sau Captiva)
(1923), « Albertine a dispărut » (sau
Fugara) (2 volume, 1925) și « Timpul
regăsit » (2 volume, 1927).
► Desi aparitia primului volum al romanului nu a fost apreciata de editurile franceze,
care il considerau a fi un fapt literar complet lipsit de viitor, ulterior critica literara
a convenit ca romanul proustian este o creatie cu  aspecte autobiografice, de analiza
psihologica, in maniera bergsoniana.  Intentia autorului a fost de a reconstitui trecutul
nu ca durata consumata, ci ca exercitiu de percepere afectiva a consistentei unei
etape. Pornit “in cautarea propriei existente”, Proust recurge la procedeul memoriei
involuntare, crezind, ca si Bergson, ca adevarul nu poate fi cunoscut prin procedeul
obisnuit al ratiunii, ci numai prin sondarea timpului psihologic, categorie imposibil de
divizat si aflata in permanenta curgere.
► In ciuda marii lui intinderi, epicul este punctul de rezistenta al romanului, el fiind
substituit adesea de analiza minutioasa a unor senzatii si stari sau de notatii privind
aristocratia in perioada ei de declin, viata saloanelor pariziene – de unde si latura
evident sociala a intregului. Intr-o incercare de simplificare ingrata, am putea nota
nucleul narativ al fiecarei carti astfel:  Swann debuteaza cu evocarea copilariei
personajului-narator, povestire intrerupta de inserarea unei secvente erotice, “O
dragoste a lui Swann” (protagonista fiind Gilbertine, fosta sa tovarasa de joaca);
urmatoarele doua carti continua aceeasi linie a epicului, relatind despre a doua
dragoste, Albertine, si despre profunda admiratie pentru ducesa Guermantes ;
cu Sadoma si Gomora, prezentarea lumii proustiene isi schimba unghiul si
personajele, in centru aflindu-se salonul familiei Verdurin, baronul Charles si
degenerarea erotismului in gelozia fata de Albertine ; Prizoniera si Fugara propun
doua ipostaze ale feminitatii din perspectiva egocentrismului masculin (Albertine este
un timp sechestrata, apoi reuseste sa scape, dar moare intr-un accident); ultima
carte suprima cativa ani din cronologia evenimentelor si il semnaleaza pe naratorul-
personaj reintors din provincie si descoperind multe date schimbate in paradisul
copilariei. Aceasta revelatie, anume ca arta si memoria pot face ca timpul sa fie
regasit, este mult mai profunda, instituindu-se ca idee centrala a cartii.
► Romanul Swann , primul volum din cele șapte ale ciclului  »În căutarea timpului pierdut »
de Marcel Proust, este unul foarte complex și important pentru istoria literaturii și
teoria literară, prezentând nu doar începutul formării intelectuale a naratorului-
personajMarcel, a cărui devenire artistică o urmărim în « În căutarea timpului
pierdut »  , și istoria idilică a lui Swann , alt personaj important al ciclului, cu un puternic
rol în prezentarea personalității acestuia, ci și un solidset de valori estetice și morale,
care lansează principalele probleme discutate în romanele ulterioare.

► Prima parte din Swann, Combray, relevă copilăria naratorului anonim ( acceptat de critica
literară ca un alter-ego proustian) la Combray( Illiersul autorului), în casa mătușii sale,
relațiile tandre cu mama sa (drama culcării), primele sale lecturi, primele idei etice și
morale. Practic, suntem martorii confidenți ai copilăriei naratorului, observând
solidificarea bazei sale culturale și estetice, înțelegerea căreia este primordială pentru
perceperea evoluțiilor din romanele ulterioare. Combray este și partea care ne
familiarizează cu personajul-pilon Swann, creându-ne prima imagine asupra personalității
complexe a acestuia.

► În Combray sunt lansate și principalele inovații proustiene. Memoria voluntară și memoria

involuntară, probabil cea mai evidentă inovație, este discutată și celebrată deja de un
secol de critica literară.Celebrul episod al madlenei prezintă ocazia primei intervenții a
memoriei involuntare. Totul începe cu o senzație gustativă aparent infimă, cu un efect
neașteptat, urmărit de narator, printr-o profundă autoanaliză, de la rezultat la premise.
În urma unui minuscul impuls, întreaga construcție a trecutului autorului este luminată, în
afara influenței acestuia, involuntar și, uneori, haotic; proces halucinant, conturarea
trecutului naratorului este comparată de Proust, într-un moment de revelație artistică,
cu un joc japonez în cursul căruia participanții aruncă în apă mici bucățele de hârtie
colorată care, sub influența lichidului, se descompun, formând minunate imagini de case,
flori și personaje. Anume memoria involuntară comportă, în viziunea proustiană, o
încărcătură afectivă importantă, nealterată în timp. În contrast, memoria inteligenței
nu-l ajută pe om să ajungă la esența stărilor emotive. Pentru narator vederea madlenei,
banalizată de întâlnirea ei frecventă în cotidian, nu are nici o importanță. Gustul și
mirosul ei, însă, îl transpun în vremurile copilăriei sale, cu stările emotive ale acesteia
conservate perfect.
► Tema memoriei involuntare, care, deși nu are pretenția, după cum o mărturisește
autorul, de a lansa o dezbatere științifică, se încadrează perfect în conceptele
ilustrului său contemporan Sigmund Freud, lansează problema timpului, anunțată de
titlul ciclul – În căutarea timpului pierdut. Printr-o acceptare tacită a filosofiei lui
Henri Bergson, Marcel Proust afirmă fluiditatea și flexibilitatea timpului. Divizarea
fizică a timpului în minute și secunde fiind acceptată ca o simplă convenție, fiecare
minut este prezentat ca fiind diferit de cel dinaintea lui, fiind influențat de stările
emotive trăite de om. Astfel, evenimentele cuprinse în câțiva ani pot fi rezumate de
Proust în câteva pagini, iar un dialog, cuprinzând și explicarea psihologică subiectivă a
naratorului, câteva sute de pagini. Totuși, întregul roman reprezintă încercarea
naratorului de învinge și a domina timpul ; încercare încununată cu succes. Fluxul
timpului nu mai este ireversibil: prin intermediul cunoașterii artistice, Marcel poate
retrăi un moment din trecut cu aceeași intensitate emotivă ; Timpul este îmblânzit.
► Un alt pilon al formării personalității naratorului, prezentat în Combray , sunt
promenadele din copilăria sa în două direcții, care vor deveni bazele celor două
fațade ale personalității sale complexe. Plimbările spre Meseglise (sau spre Swann)
sunt asociate cu intemperiile. Partea artelor, libertății, femeilor ușuratice și , într-
un final, a eșecului intelectului, anume drumul spre Swann va fi asociat de
subconștientul lui Marcel cu sadismul ( observat în relațiile dintre fiica lui Vinteuil și
prietena sa) și dragostea ( deși iluzorie), față de Gilberte Swann. Promenadele spre
Guermantes , petrecute cu ocazia timpurilor bune, sunt asociate cu pretențiile
mondene și inteligența emotivă.Anume în această parte Marcel reușește o primă
încercare artistică, descriind clopotnițile observate.
► A doua parte, O iubire a lui Swann , face o incursiune în trecutul lui Charles Swann, unde
Marcel devine narator uniscient, acțiunile petrecându-se înainte de nașterea sa. Într-o
manieră ironică, ne este relatată idila lui Swann cu Odette de Crecy, impregnată cu
tragedia geloziei, ipocriziei și superficialității sentimentelor. Departe de conceptele
mondenului burghez Swann despre idealul frumuseței sau inteligenței feminine, fiind
drăguță, dar nu frumoasă, și, urmând tradiția etică franceză, puțin inteligentă, Odette
captează sentimentele lui Swann doar provocându-i asociații cu o puternică încărcare
emotivă cu picturile lui Botticelli, o frază muzicală ; Swann iubea iluzia pe care și-a
creat-o ; Odette iubea statutul social și averea lui Charles. O iubire condamnată prin
esența ei , bizară, incorectă, evoluează, totuși, paradoxal, în mariajul celor doi.
► A treia parte, Nume de ținuturi: Numele , reprezintă o revenire la copilăria lui Marcel și
la visurile romantice ale acestuia despre călătorii în ținuturi ca Balbec, Veneția și
Florența. Copilul își crează imagini despre aceste ținuturi, conferindu-le calități
excepționale ; iluzii spulberate ulterior. Cu această ocazie, Proust lansează ideea
decepționantă a caracterului iluzoriu al numelor. Copilul trăiește, asemeni lui Swann în
timpul idilei sale, în tărâmul propriilor miraje, care îi provoacă o tragică dezamăgire
fiind comparat cu realitatea. Același caracter iluzoriu este atribuit și sentimentelor
tânărului față de Gilberte Swann : un castel pe nisip, dragostea fiind alimentată mai
degrabă de prietenia fetei cu Bergotte , scriitorul preferat al lui Marcel, și de imaginea
misterioasei și frumoasei ei mame decât de personalitatea sau exteriorul fetei.
► Am încercat mult timp să definesc farmecul proustian, însă momentul revelației se lasă
așteptat. Cred, totuși, că Proust își captează cititorii prin subiectivitatea sa
modernistă.Personajele, incosecvente și complexe, sunt descoperite de către lectori
concomitent cu naratorul, adesea incomplet, în ipostaze subiective, dubioase, adesea
contrazise de evenimentele ulterioare. Unisciența naratorului nu distruge surpriza
trăită de cititori în momentele confesiunilor excepționale și evenimentelor șocante,
dublate de surpriza redescoperirii trăită de Marcel. Concomitent, romanul fiind definit
de critici ca unul estetic, Swann propune lectorilor săi probleme existențiale de o
sensibilitate profundă și probleme estetice primordiale pentru înțelegerea filosofiei,
artei și științei moderne. Abundat de aprecieri despre rolul muzicii, mecanismul scrierii
și secretul succesului artelor plastice, Swann este un remarcabil manifest al
concepțiilor estetismului modern.
► Lectura romanului proustian creeaza cititorului sentimentul ca poate
retrai timpul in toata bogatia lui de senzatii, si faptul se datoreaza
viziunii autorului asupra acestei dimensiuni a univeruslui. Perspectiva
auctoriala asupra duratei are ca suport intelegerea categoriei
temporale pe care o propune Bergson in epoca: cunoasterea
stiintifica segmenteaza curgerea in unitati exacte, ore, minute si
secunde, iar cea artistica ia in discutie adevarata esenta temporala,
si anume fluxul continuu care nu poate fi divizat in secvente, fiecare
clipa avind o consistenta aparte si anticipind bogatia de senzatii a
celeilalte. Diferit de timpul ceasornicelor, timpul care face obiectul
romanului proustian este un suprapersonaj, este pretextul si
finalitatea aventurii epice. Avind o sensibilitate rafinata a
perceptiei temporale, romancierul demonstreaza ca imaginile
panoramatice ale trecutului se pot sterge, in timp ce lucruri
neinsemnate pot reveni in memorie, chiar daca au facut parte dintr-
un strat al detaliilor lipsite de functie imediata si de contur. Tocmai
acest fapt este intuit de personajul-narator in volumul La umbra
fetelor in floare:
► “Timpul de care dispunem in fiecare zi este elastic; pasiunile pe care
le incercam il dilata; acelea pe care le inspiram il ingusteaza si
obisnuinta il umple”.
► Opera lui Proust izvoraste din ideea de timp
si isi contureaza personajele prin raportare
la ea. Prozatorul exploreaza aceasta notiune
pina la epuizare, extragind din ea visuri,
amintiri, senzatii si facindu-le substanta de
carte. Eroii romanului sunt proiectii umane
in timp, apar episodic, se dezvaluie partial si
contradictoriu si repeta in mediul social al
cartii gestul creatorului lor. El gaseste
fericirea doar cand reuseste de a evita
teroarea prezentului apartine atat
autorului, cit si personajului si se produce in
sensul redobindirii secventiale a
momentelor de armonie dintre sine si clipa.
Analiza duratei temporale a permis
scriitorului sa nu limiteze continutul la
psihologia pura si a depasit astfel atributul
armonizant al cartii, de a fi doar o
labirintica si gratuita agresiune.
Desfasurarea vietii lui Marcel este
surprinsa pe plan social, framintarile lui
sufletesti avind atingere cu perioada
pariziana evocata. Latura sociala a operei isi
datoreaza imaginea si valoarea interesului
autorului pentru tot ce este modern,
curiozitatii lui analitice, simtului proportilor
prin care sunt nuantati snobii romanului.
► Orice analiza atenta a romanului proustian se finalizeaza cu
observatia ca autorul ei a re-creat la toate nivelurile: compozitie,
constructie arhitectonica, stil. Imaginea globala a lumii mondene,
iubirea, timpul, arta sunt temele asupra carora se opreste autorul,
operind prin cunoastere artistica, mise en abyme si laitmotiv.
Gustul unei prajituri, imaginea unor copaci, o piatra din pavaj
declanseaza in perceptia personajului amintiri legate afectiv de
aceste repere, secvente din cuprinsul existentei si – cel mai
important – certitudinea ca pentru individul care stie descifra
semnele prezentului, timpul nu este iremediabil pierdut:
► “Vederea micii madlene nu-mi amintise nimic, inainte de o fi gustat;
poate pentru ca zarindu-le deseori de atunci, fara sa le mananc, pe
mesele cofetarilor, imaginea lor parasise aceste zile petrecute la
Combray, ca sa se lege cu altele mai recente; poate pentru ca, din
aceste amintiri iesite de atat de multa vreme din memoria mea,
nimic nu mai supravietuia, totul se dezagregase; formele – si acelea
ale micii scoici de patiserie, atat de generos de senzuala, in cutele
ei severe si cucernice – disparusera sau, adormite, isi pierdusera
puterea de expansiune care l-ar fi ingaduit sa ajunga pina la
constiinta”.
► Axa comuna eroului si cartii este sansa de a se regasi pe sine si de
a construi, de revelatie, opera. Cautarea complica ideatic substanta
romanului, iar pe Marcel il situeaza intr-o inertie a obisnuintei,
instrainindu-l, la un moment dat de propria fiinta autentica. Orice
noua traire echivaleaza cu un pas spre initiere, spre acea aventura
launtrica pe care i-o dicteaza personajul-timp.
► “Scrisul lui Proust este scrisul cel mai artist pe care il
cunosc. El nu constituie niciodata pentru autor o piedica.
Caut cusurul acestui stil si nu-l pot gasi. Ii caut
calitatile dominante si iarasi nu le pot gasi. El n-are
cutare sau cutare calitate: le are pe toate. Atat de
deconcertanta este supletea lui, incat orice alt stil pare
pe langa al sau afectat, tern, imprecis, sumar,
neinsufletit.”
► (André Gide)