Tema timpului în literatura universală

De-a lungul anilor, omenirea a încercat de nenumărate ori să definească noțiunea de ,,timp”,
iar ca orice alt lucru incapabil de a lua o formă fizică, acesta a fost conturat sub o multitudine de
siluete. Pentru Democrit, ,,Timpul este o aparență ce se prezintă sub aspectul zilei și nopții”, în timp
ce Lev Tolstoi mărturisește că ,,Timpul e înlăturarea vălurilor de pe duhul nemișcat, unic și adevărat
al lui Dumnezeu”. În lumea fizicii, timpul este o dimensiune a naturii și poate fi văzută ca o măsură a
schimbării. Totuși, nici până în ziua de astăzi, nu există o definiție care să concretizeze acest concept.
Un subiect atât de larg și enigmatic ca acesta a inspirat mulți autori și poeți să îl abordeze, să
creeze din timp o noțiune proprie, definită prin evenimente, sentimente, motive poetice și imagini
artistice.
Un celebru exemplu al intelectualizării operei artistice prin experimentarea cronologiei și a
timpului în ficțiune este chiar Marcel Proust, prozator și eseist francez, care a reprezentat un model
pentru arta românească prin opera sa, ,,În căutarea timpului pierdut”. Romanul prezintă evoluția
protagonistului Marcel, din copilărie până la maturitate, prin prisma concepției bergsoniene, care
spune că adevărul nu se poate cunoaște exclusiv cu ajutorul rațiunii, ci este necesară sondarea
timpului psihologic și a memoriei involuntare pentru atingerea acestuia. Prin analiza detaliată a
senzațiilor, stărilor și prin diferitele descrieri ale vieții aristocratice pariziene, citirea acestui roman dă
sentimentul că timpul poate fi retrăit, conturând personajele cu amintiri și visuri, materializând astfel
esența timpului. Proust pune în evidență faptul că evenimentele neînsemnate ale trecutului pot căpăta
semnificație pe parcursul trecerii timpului, creând o antiteză cu amintirile cândva importante care
ajung să fie șterse din memorie.
Percepția distorsionată a timpului poate fi observată în ,,Muntele Vrăjit” de Thomas Mann,
unde protagonistul, Hans Castorp, declanșează acțiunea prin vizita oferită vărului său, Joachim,
internat la sanatoriul Berghof, un sanatoriu elvețian pentru tuberculoși localizat în Munții Alpi
Elvețieni. Acomodarea la înălțimile locului este una destul de dificilă pentru Hans, iar în urma unei
plimbări care nu-i face prea bine, acesta ajunge să fie consultat. Acest eveniment transformă vizita sa
de trei săptămâni într-una de șapte ani după ce simptomele sale care păreau a fi cele ale unei bronșite
sunt considerate de directorul sanatoriului, Hofrat Behrens, ca fiind de tuberculoză.
Șederea protagonistului la sanatoriu dă naștere realizării că timpul și spațiul sunt inseparabile,
Hans observând dificultatea scurgerii orelor cauzată de starea sa statică, lipsită de dinamism. Această
viziune filosofică face trimitere la faptul că timpul trece cu o rapiditate mult mai mare când o
activitate ce trezește interesul se desfășoară, față de momentele monotone care încetinesc fiecare
secundă. Hans jonglează cu percepția timpului, ajungând la concluzia că timpul este un concept care
trebuie contemplat, gândit și simțit, nu umplut cu activități, așadar observația sa inițială este complet
răsturnată, lunile și anii trecând ca un fleac pentru personaj, pierzându-și sensul cu totul (“Ora două şi
un sfert poate fi două şi jumătate, aşa cum poate fi, pentru numele lui Dumnezeu, chiar şi ora trei,
dacă am ajuns să vorbim de trei.”). Romanul reprezintă impactul timpului asupra vieții și vice-versa,
demonstrând că evenimentele neașteptate, perturbatoare deschid o poartă pentru meditație asupra
omului, o meditație a timpului în rutină și monotonie.
Efectul timpului asupra naturii este subliniat în opera lui William Shakespeare, ,,Sonet XIX”,
unul dintre cele 154 de sonete publicate de dramaturg în anul 1609. Shakespeare se adresează în mod
direct timpului, primele șapte versuri punând lumina asupra schimbărilor la care este supusă natura.
Timpul, ,,hain”, deformează frumusețea acesteia: ,, Înveseleşti şi întristezi natura/ Cu anotimpuri reci
sau dulci iar clima/Şi frumuseţea-i – timp – i-o dai de-a dura”. Aceste versuri sunt urmate de
rugămintea poetului de a-i lăsa tinerețea ,,iubitului” neatinsă: ,,Dar am să-ţi osândesc de-a pururi
crima:/Nu-i scrijeli iubitului pe frunte/Cu dalta-ţi veche semn de-mbătrânire/Ci-ngăduie-i prin veacuri
să te-nfrunte/Şi altora obrazu-i să-l admire.” Frumusețea acestuia este menită să rămână în viață, ca un
model al perfecțiunii, admirată de toți ceilalți, neatinsă de trecerea timpului. Totuși, această teamă
resimțită față de îmbatrânire pe parcursul sonetului este negată în ultimele versuri: ,,Şi chiar de n-ai să
te opreşti din mers,/Am să-l feresc de tine –Timp- în vers.”. Shakespeare protejează
frumusețea ,,iubitului” prin însăși opera sa, demonstrându-i timpului că deși efectele sale sunt
inevitabile, tinerețea celui din urmă va rămâne permanentă în poezie. Aceasta constituie un motiv al
creației literare, poezia fiind percepută ca eternă de poet, cuvântul neputând fi schimbat sau
distorsionat de timp.
Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, abordează de asemenea tema timpului în operele
sale, adesea împletită cu tema iubirii sau tema naturii. Putem observa relativitatea dintre timp și
sentimente în celebra sa operă, ,,Luceafărul”. Noaptea constituia un mediu al iubirii pentru fată, ea
fiind capabilă să simtă acest sentiment doar la apariția cadrului nocturn și a astrului ceresc. Această
teorie a relativității evidențiază că timpul există doar în relație cu un alt lucru, iar dacă omul nu și l-ar
imagina, acesta ar fi inexistent. De asemenea, timpul pare să curgă diferit pentru cei doi îndrăgostiți.
Luceafărul parcurge o călătorie de mii de ani, dar pentru fată nu trec decât câteva zile (,,Și căi de mii
de ani treceau/În tot atâtea clipe...”). Așa putem deduce că Luceafărul întrece limitele timpului,
călătorind la o viteză care nu poate fi percepută în realitate. Pentru acesta, timpul nu este decât un
instrument în povestea de dragoste.
Romanul ,,Moromeții” de Marin Preda îmbină viața rurală și transformările prin care aceasta
poate trece cu timpul, plasând acțiunea după cel de-al Doilea Război Mondial, o perioadă de criză și
evoluție. Timpul pare a fi nevinovat, pașnic la incipitul romanului, el fiind ,,foarte răbdător cu
oamenii; viaţa se scurgea fără conflicte mari”, dar această primă imagine este cu totul spulberată, el
devenind necruțător la sfârșitul volumului: ,,timpul nu mai avea răbdare”. Ilie Moromete trăiește cu
iluzia timpului răbdător, crezând că viața se poate desfășura în mod tradițional, dar istoria și
evenimentele sale ajung să-i demonstreze protagonistului că familia și comunitatea rurală au să sufere
modificări, transformând chiar sensul celei mai vechi clase, țărănimea.
Prin urmare, putem observa că timpul a luat numeroase forme în literatura universală, el
reprezentând un motiv de mare complexitate, al cărui înțeles diferă de la un individ la celălalt.