Aci sosi pe vremuri

Poezia se încadrează în estetica tradiționalistă în primul rând prin universul de idei creat. Textul
vorbește despre efemeritatea vieții omului, despre trecerea necontenită a timpului care scapă
voinței omenești și despre repetabilitatea destinelor oamenilor. Se aseamănă prin aceasta concepției
biblice care precizează că: nimic nu e nou sub soare.
Tema o reprezintă nostalgia, constatarea tiparului vieții noastre care s-a repetat și cu alții și care
se va repeta și în continuare.
Titlul cuprinde două mărci temporale opuse. „Aci” sugerează atât locul cât și clipa prezentă, iar
„sosi pe vremuri” trimite către trecut. Alăturarea aceasta semnifică înlănțuirea destinelor, repetarea
tiparelor vieților, idee care reiese și din construcția simetrică pe care o face poetul când descrie viața
bunicilor și apoi pe cea proprie.
Incipitul poeziei corespunde unui timp prezent înghețat, mai mult o vreme îndelungată în care
nimic nu s-a întâmplat nou la casa bătrânească, întrucât acolo ciclul vieții s-a încheiat de mult. Poetul
evocă trecutul și își imaginează cum asemeni lui, așa și bunicii au avut o vârstă a tinereții. Este
descrisă sosirea bunicii Calyopi în casa bunicului, începutul conviețuirii lor. Poetul face o reflecție
asupra mecanismului iubirii: „Dar ei, în clipa asta simțeau c-o să rămână”, apoi urmează constatarea
realității care demonstrează efemeritatea vieții omului: „De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...”.
Este surprinsă magia fenomenului iubirii: viața toată se trăiește atunci în prezent și nemaiavând în
vedere trecut ori viitor, viața pare nesfârșită.
Eul liric se detașează de fluxul amintirilor și face o adâncă analiză a sinelui. El observă că mintea,
conștiința rămân vigilente pe tot parcursul vieții. În tinerețe vigilența gândurilor corespunde cu cea a
trupului și omul se simte bine, dar bătrânețea aduce pierderea vigilenței trupești. În cazul acesta
mintea observă diferența și de aici apare nostalgia după starea din trecut și teama de moarte.
Poetul continuă analiza despre viață, destin, observând parcursul vieții sale. Pentru a ilustra
similaritatea destinului prezent cu cel ce a fost pentru alții poetul construiește simetric propria
poveste de dragoste. Precum bunica, așa și iubita vine cu trăsura, este grațioasă, poetul îi recită
poezii sub lună, iar ea are tot ochi de nestemate, de data aceasta de ametist.
Clopotul este un simbol central al textului. Prin prezența sa, atât în evocarea trecutului bunicilor,
cât și observarea prezentului, clopotul devine însuși timpul care „se anunță pe sine” că pentru unii
s-a sfârșit (de moarte) și pentru alții a început (de nuntă). Într-o altă perspectivă clopotul poate
simboliza chiar soarta care transcende timpul.
Este important de precizat că poetul, deși observă repetabilitatea destinelor, trecerea
irecuperabilă a timpului, neputința sa de a se împotrivi sorții, el nu este revoltat, ci este împăcat, de
acord cu cele ce i s-au rânduit. Această ipostază a conformării și nu a revoltei întărește caracterul
tradiționalist, sugerând tipul omului care nu se vede pe sine mai presus de toate.
Poezia este structurată pe 19 distihuri și un vers liber.Rima este împerecheată, ritmul iambic, iar
măsura de 12-13 silabe. Ca secvențe lirice putem distinge: crearea unui timp nedefinit, a unei
atmosferi legendare (I-III), evocarea vieții bunicilor (IV-X), reflecția privind neputința omului de a se
împotrivi vieții (XI-XII), ilustrarea simetrică a propriului destin (XIII-XIX), concluzia nostalgică (ultimul
vers).
Poezia începe cu imaginea vizuală a unei case de la țară. Imaginea pustietății locului este realizată
prin personificările „păianjeni zăbreliră și poartă și zăvor”, „hornul nu mai trage alene din ciubuc”,
„îmbătrâniră plopii”. Imaginea vizuală poate fi interpretată și în plan simbolic, sugerând timpul
îndelungat de când poetul nu și-a mai adus aminte despre bunicii săi. Urmează imaginile vizuale a
întâlnirii bunicului cu bunica și cea romantică a recitării de poezii sub clar de lună. Pentru realizarea
acestora poetul folosește epitetul – „largă crinolină”, metafora – „ochi de peruzea” și comparații –
„câmpia ca un lac”, „ca umbre berze cad”, „ce romantic, ca-n basme se urzea”.
Secvența meditației asupra relației om-timp cuprinde epitetul „ștersele portrete” și personifacarea
„trupul tău te uită”. Aceste figuri de stil sugerează nostalgia după vârsta tinereții și conștientizarea
apropierii de sfârșitul vieții. Următoarea secvență, cea a analizării propriului destin, are un timp
incert, întrucât alternează verbele la prezent („vii”, „tragi”, „calci”) cu cele la trecu („te-aduse”,
„stătu”, și altele). E de remarcat că mai multe sunt cele la trecut, ceea ce sugerează că poetul nu doar
își amintește evenimente din viața sa, ci le retrăiește.
Figurile de stil prin care sunt realizate imagini artistice (vizuale și cea auditivă a recitării) similare
celor din secvența evocării trecutului sunt: comparații – „ca ieri sosi bunica”, „ca dânsa tragi(...) la
scară”, „ca berzele într-însul amurgul se opri”, metafore – „câmpul fu lac întins sub lună”, „cu ochi de
ametist” . Cele două comparații de la începutul secvenței care o aseamănă direct pe iubita poetului
cu bunica acestuia întăresc ideea repetării tiparului vieții de la o generație la alta.
Imaginea auditivă din final a clopotului și incertitudinea „de nuntă sau de moarte” cuprinde tot
sensul poeziei: timpul trece irecuperabil și ce este pentru unii sfârșit pentru alții este început.
Poezia „Acis sosi pe vremuri” este o capodoperă a liricii tradiționaliste. Poetul dezvoltă tema
specifică a trecerii irecuperabile a timpului și a repetabilității destinelor. Ipostaza eului liric nu este
cea de revoltat împotriva sorții de necontrolat, ci de acceptare față de cele ce i s-au rânduit,
asemănându-se poezia la nivelul acestei idei concepției biblice.