Sunteți pe pagina 1din 5

Caracterizare Iona

Eroul lui Marin Sorescu are la origine cunoscutul personaj biblic Iona, fiul lui Amitai,
care fusese insarcinat in taina sa propovaduiasca, in cetatea Ninive, cuvantul Domnului,
intrucat pacatele omenirii ajunsesera pana la cer. Dupa ce accepta misiunea, Iona se
razgandeste si se ascunde pe o corabie cu care fuge la Tarsis. Dumnezeu il pedepseste
pentru nesupunere, trimitand un vant ceresc care provoaca o furtuna pe mare. Corabierii,
banuind ca Iona este cel care a atras mania dumnezeiasca, il arunca in valuri. Din porunca
divina, Iona este inghitit de un monstru marin si, dupa trei zile si trei nopti petrecute in
burta pestelui in pocainta, "Domnul a poruncit pestelui si pestele a varsat pe Iona pe
uscat".
Iona din piesa se deosebeste de personajul biblic prin aceea ca acesta din urma este
inghitit de chit ca pedeapsa, pentru ca voia sa fuga de o misiune, pe cand eroul lui
Sorescu, desi nu savarsise niciun pacat, se afla inca de la inceput "in gura pestelui" si nici
nu are posibilitatea eliberarii in fapt.
O prima definire a lui Iona ar putea fi data de titlu, interpretarea cuvantului format din
particula "io" (domnul, stapanul) si "na", cu sensul familiar al lui "ia", motivand,
eventual, numele personajului.
Iona este un personaj neomodernist, care exprima strigatul tragic al individului
insingurat, care face eforturi disperate de a-si regasi identitatea, neputinta eroului de a
inainta pe calea libertiltii si de a-si asuma propriul destin, raportul dintre individ si
societate, dintre Iibertate si necesitate, dintre sens si nonsens, ca problematica fiiozofica
existentiala. In cele patru tablouri ale dramei, Iona apare intr-o tripla ipostaza: pescar,
calator si auditoriu.
Tabloul I il plaseaza pe Iona "in gura pestelui", stand total nepasator cu spatele la acesta
si cu fata la imensa intindere de apa, marea, care sugereaza libertate, aspiratie, iluzie sau
chiar o posibila deschidere spre un orizont nelimitat.
Iona este un pescar ghinionist, care, desi isi doreste sa prinda pestele cel mare, prinde
numai "fate". Pentru a nu se demoraliza din cauza neputintei impuse prin destin, atunci
cand vede "ca e lata rau", isi ia cu el un acvariu ca sa pescuiasca pestii care "au mai fost
prinsi o data". Din pricina neputintei, Iona se simte un ratat, un damnat. Iona incearca,
strigandu-se, sa se gaseasca, sa se identifice pe sine insusi, cugetand, prin solilocviu,
asupra relatiei intre viata care se scurge foarte repede si moartea vesnica:
"- Ce mare bogata avem! - Habar n-aveti cati pesti misuna pe aici. - Cam cati? -
Dumnezeu stie: multi. - (Cu uitnire) O suta? -Mai multi. - Cam cat a numara toata viata? -
Mai multi. - Atunci, cat a numara toata moartea? - Poate, ca moartea e foarte lunga. -Ce
moarte lunga avem!"
Iona este fascinat de apa marii (ce ar putea semnifica viata) "plina de nade, tot felul de
nade frumos colorate", care sugereaza capcanele sau tentatiile vietii, atragatoare,
fermecatoare, dar periculoase pentru existenta umana. Iona isi asuma aceasta existenfa,
deoarece "noi, pestii, inotam printre ele (nade), atat de repede, meat parem galagiosi".
Visul oricarui om este sa inghita una, pe cea mai mare, dar pentru Iona totul ramane la
nivel de speranta, pentru ca "ni s-a terminat apa".
Finalul tabloului il prezinta pe lona inghitit de un peste urias, cu care incearca sa se lupte,
strigand dupa ajutor: "Eh, de-ar fi macar ecoul!", sugerand pornirea person a jului intr-o
aventura a cunoasterii, intr-o calatorie initiatica de regasire a sinelui.
Tabloul II il gaseste in "interiorul Pestelui I", in intuneric, ca semnificatie a neputintei de
comunicare, ceea ce il determina pe Iona sa constate ca "incepe sa fie tarziu in mine.
Uite, s-a facut intuneric in maiia dreapta si-n salcamul din fata casei". Iona • vorbeste
mult, logosul fiind expresia supravietuirii, "si-am lasat vorba in amintirea mea" ca
"universul intreg sa fie dat lumii de pomana".
Monologul dialogat continua cu puternice accente filozofice, exprimand cele mai variate
idei existentiale care pun stapanire pe gandurile eroului -"de ce trebuie sa se culce toti
oamenii la sfarsitul vietii"- ori cugetari cu nuanta sententioasa "de ce oamenii isi pierd
timpul cu lucruri ce nu le folosesc dupa moarte?".
Iona doreste sa se simta liber, "fac ce vreau, vorbesc. Sa vedem daca pot sa si tac. Sa-mi
tin gura. Nu mi-e frica".
Eroul isi aminteste povestea biblica a chitului, dar aceasta nu-l intereseaza decat in
masura in care ar fi ancorata in real, pentru ca nu cunoaste solutia iesirii din situatia
limita in care se afia, reprezentata de "vesnica mistuire" a pantecelui de peste. Iona
gaseste un cutit, semn al libertatii de actiune si comenteaza lipsa de vigilenta a chitului,
de aceea considera ca "ar trebui sa se puna un gratar la intrarea in orice suflet". De aici,
reiese, indirect, ideea ca Iona ...
...este constient de faptul ca omul trebuie sa procedeze la o selectie lucida a intamplarilor,
evenimentelor sau faptelor importante pentru el in viata. Cu o intelegere superioara data
de experienta de viata, eroul exprima un santaj sentimental ("daca ma sinucid?") cu
jovialitate si comprehensiune (putere de patrundere in esenta lucrurilor - n.n.) pentru
imprudenta chitului, care e tanar, "fara experienta", cutitul sugerand o varianta, o cale de
iesire din aceasta situatie limita si anormala: "sunt primul pescar pescuit de el".
In finalul tabloului, Iona devine visator si se simte ispitit sa construiasca "o banca de
lemn in mijlocul marii", pe care sa se odihneasca "pescarusii mai lasi" si vantul.
"Constructia grandioasa", singurul lucru bun pe care l-ar fi facut in viata lui, ar fi "aceasta
banca de lemn" avand "de jur imprejur marea", comparabila cu "un lacas de stat cu capul
in maini in mijlocul sufletului".
In tabloul III, Iona se afla in "interiorul Pestelui II", care inghitise, la randul sau, Pestele I
si in care exista o "mica moara de vant", care poate sa se invarteasca sau nu, simbol al
zadarniciei, al donquijotismului. Ideile asupra carora mediteaza iona in acest tablou se
refera la viata, la conditia omului in lume, la ciclicitatea existentiala a vietii cu moartea:
"daca intr-adevar sunt mort si-acum se pune problema sa vin iar pe lume?". Oamenii sunt
coplesiti de problemele vietii si-si uita "fratii", pierd din vedere faptul ca sunt semeni si
sunt supusi aceleiasi conditii de muritori, "neglijezi azi, neglijezi maine, ajungi sa nu-ti
mai vezi fratele", pierzand astfel din vedere sentimente profunde, relatiile firesti cu cei
apropiati etc.
Apar doi figuranti care "nu scot niciun cuvant", Pescarul I si Pescarul II, fiecare cu cate o
barna in spate, pe care o cara fara oprire, surzi si muti (mitul Sisif), simbolizand oamenii
ce-si duc povara data de destin, dar care nici nu se framanta pentru gasirea de motivatii,
fund coplesiti de rutina. Dornic de comunicare, Iona vorbeste cu ei, vrand sa le inteleaga
aceasta conditie umila asumata ca o obligatie, "ati facut vreo intelegere cat trebuie sa
ramaneti mancati?". Viata aici, inauntru, in spatiul restrictiv, impus, este plina de
"umezeala", nu este una sanatoasa spiritual, benefica si atunci se intreaba Iona de ce
trebuie sa duca oamenii un astfel de trai, "de ce-i mai mananca (chitul), daca n-are
conditii?".
Iona devine increzator, "o scot eu la cap intr-un fel si cu asta, nicio grija", apoi scapa
cutitul si se inchipuie o mare si puternica unghie, "ca de la piciorul lui Dumnezeu", cu
care incepe sa spintece burtile pestilor, despartind "interiorul pestelui doi de interiorul
pestelui trei", cu intentia de a iesi la lumina.
Iona ramane singur cu propria constiinta, gandind ("stateam ganduri intregi") Si
actionand solitar in lumea inconjuratoare. Apar in acest tablou motive noi, cu o
simbolistica bogata: gemenii, prezenta ochilor care privesc si cu care dialogheaza
interiorizat.
Iona adreseaza o scrisoare mamei sale, pentru ca "in viata lumii" exista "o clipa cand toti
oamenii se gandesc la mama lor. Chiar si mortii. Filca la mama, mama la mama, bunica
la mama... pana se ajunge la o singura mama, una imensa...". Desi i "s-a intamplat o mare
nenorocire", Iona iubeste viata cu jovialitate si tristete, ideea repetabilitatii existentiale a
omului fiind sugerata prin rugamintea adresata mamei: "Tu nu te speria numai din atata si
naste-ma mereu", deoarece "ne scapa mereu ceva in viata", totdeauna esentialul. Replicile
se succed cu vioiciune si amaraciune in acelasi timp, cu tonuri grave sau ironice. Astfel,
primind multe scrisori, Iona remarca faptul ca "scriu nenorocitii, scriu", cu speranta
desarta a naufragiatului, care nadajduieste a fi salvat de cineva: "Cat e pamantul de mare,
sa treaca scrisoarea din mana in mana, toti or sa-ti dea dreptate, dar sa intre in mare dupa
tine - niciunul".
Finalul tabloului ilustreaza o infinitate de ochi care-l privesc, simbolizand nenascutii pe
care chitul si-i asumase si care-1 inspaimanta pe Iona: "Cei nenascuti, pe care-i purtain
pantece [...] si acum cresc de spaima. [...] Vin spre mine cu gurile ...scoase din teaca. Ma
mananca!".
Tabloul IV il prezinta pe Iona in gura "ultimului peste spintecat", vazandu-se la inceput
numai "barba lui lunga si ascutita [...] care falfaie afara". Eroul respira acum alt aer, "aer
de-al nostru - dens", nu mai vede marea, ci nisipul ca pe "nasturii valurilor", dar nu este
fericit, pentru ca "fericirea nu vine niciodata atunci cand trebuie". Singur in pustietatea
imensa, dar dornic de comunicare si de a se face auzit, ...
...Iona isi striga semenii: "Hei, oameni buni!". Apar cei doi pescari care au in spinare
barnele si Iona se intreaba de ce intalneste mereu "aceeasi oameni", sugerand limita
omenirii captive in lumea ingustata "pana intr-atata?". Orizontul lui Iona se reduce la o
burta de peste, dupa care se zareste "alt orizont", care este "o burta de peste urias", apoi
"un sir nesfarsit de burti. Ca niste geamuri puse unul langa altul", ilustrand similitudinea
perpectivelor limitate ale oamenilor presati de imprejurarile vietii.
Meditand asupra relatiei dintre om si divinitate, Iona nu are nicio speranta de inaltare
spiritual a", desi "noi, oamenii, numai atata vrem: un exemplu de inviere", dupa care
fiecare se va duce acasa ca "sa murim bine, omeneste", insa "invierea se amana". Drama
umana este aceea a vietii apasatoare, sufocante, restrictive, din care nimeni nu poate
evada in libertatea intelectuala si etica: "Problema e daca mai reusesti sa iesi din ceva, o
data ce te-ai nascut. Doamne, cati pesti unul intr-altul!". Toti oamenii sunt supusi
aceluiasi destin de muritori neputinciosi, toate "lucrurile sunt pesti. Traim si noi cum
putem inauntru". In naivitatea lui, Iona voise sa-si depaseasca umila conditie, aspirase
spre o existenta superioara, desi ar fi trebuit sa se opreasca la un moment dat "ca toata
lumea", iar nu sa "tot mergi inainte, sa te ratacesti inainte". Iona incearca sa-si prezica
"trecutul", amintirile sunt departe, incetoesate sugerand parintii, casa copilarii, scoala,
povestile si incearca sa-si identifice propria viata, pe care o vede "frumoasa si minunata si
nenorocita si caraghioasa, formata de ani, pe care -am trait-o eu?". Dupa aceasta
rememorare a reperelor universului copilariei, Iona isi aminteste si numele -"Eu sunt
Iona"- simbolizand momentul de iluminare spiritual implinita ca o consecinta a caiatoriei
initiatice. Ca urmare, constata ca viata de pana acum a gresit drumul, "totul e invers", dar
nu renunta, "plec din nou".
Solutia de iesire pe care o gaseste Iona este aceea a spintecarii propriei burti cu un gest
rutinat, dupa ce taiase un sir nesfarsit de burti ale pestilor care se inghitisera unii pe altii
si care ar semnifica evadare din propria carcera, eliberarea din propriul destin, din propria
captivitate. Drama se termina cu o replica ce sugereaza increderea pe care i-o da regasirea
sinelui, pentru ca "e greu sa fii singur", simbolizand un nou inceput: "Razbim noi cumva
la lumina". Acest ultim gest al lui Iona, de a-si spinteca propria burta, poate fi un gest
reflex sau o sinucidere, o parasire voita a lumii inconjuratoare si o retragere in sine insusi,
aceasta fiind unica salvare pe care o gaseste.
Iona, pescar pasionat, simbolizeaza pe omul ce aspira spre libertate, speranta si iluzie,
idealuri sugerate de marea care-l fascineaza. El incearca sa-si controleze destinul, sa-l
refaca. Fiindca nu-si poate implini idealul (prinderea unui peste mare), el este inghitit de
un chit, intrand astfel intr-un spajiu inchis la infinit, acesta fiind si unica ratiune de a lupta
pentru supravietuire intr-o existenta in care pestele eel mare il inghite pe cel mic. Lumea
este simbolizata de acest univers piscicol, in care pestii se inghit unii pe altii, Iona insusi
fiind un abdomen de peste. Incercand sa se elibereze, el spinteca peretii pantecelor
mistuitori ai sirului nesfarsit de pesti, intr-o succesiune concentrica, sugerand ca
eliberarea dintr-un cere al existentei este posibila numai prin mchiderea in altul, iesirea
din limitele vechi inseamna intrarea in limite noi ("toate lucrurile sunt pesti").
Metafora pestelui este viziunea centrala a piesei: in pantecele chitului, Iona se descopera
pe sine, ca ins captiv si ratacit intr-un labirint in care omul este vanat si vanator,
condamnat la eterna conditie de prizonier (al vietii, al societatii, al familiei, al propriului
caracter, a propriei mentalitati etc.). Iona este constrans la un exil fortat in spatiul
singuratatii absolute si cauta mereu comunicarea cu ceilalti, fiind preocupat de
solidaritatea umana, de regasirea sinelui in setea sa pentru libertatea de exprimare si de
actiune. Imbatranit, in sensul intelpciunii, Iona iese la lumina dupa ce spinteca ultimul
peste, pe o plaja pustie, dar orizontul care i se arata il inspaimanta, pentru ca si acesta este
alcatuit dintr-un alt sir nesfarsit de burti de peste, desi crezuse ca e liber. Intelege ca
vinovat este "drumul, el a gresit-o" si gandeste o cale inversa pentru a "iesi la lumina". Isi
striga numele si, in loc de a mai taia burti de peste, in speranta unei libertati iluzorii, isi
spinteca propriul abdomen, cu sentimentul de a fi gasit, nu in afara, ci in sine, solutia
vietuirii si deplina libertate: "Razbim noi cumva la lumina".
... ... Gestul sinuciderii si simbolul luminii din final sunt o incercare de impacare intre
omul singur si omenirea intreaga, o salvare prin cunoasterea de sine, ca forta
purificatoare a spiritului, ca o primenire sufleteasca.
Criticul literar, Nicolae Manolescu, in articolul intitulat sugestiv "Triumful lui Iona",
interpreteaza gestul personajului, din finalul piesei, ca pe o salvare de sine, ca pe un alt
inceput: "Gestul final al eroului nu e o sinucidere (fiindca el nu se da batut: intoarcerea
cutitului impotriva-si trebuie interpretata simbolic!), ci o salvare. Singura salvare - care
inseamna ca lupta continua si dupa ce conditia tragica a fost asumata. Sinucidere ar fi fost
asumarea esecului. Cum sa nu se vada cat de imensa, de coplesitoare, ca o iluminare
nascuta din miezul fiintei, este bucuria cu care Iona isi spune cele din urma cuvinte de
incurajare, tnainte de a infrunta, inca o data, destinul?. "Gata, Iona? (Isi spinteca burta).
Razbim noi cumva la lumina". Adevarata maretie a lui Iona este de a fi luat cunostinta de
sine, de forta sa: de aici inainte, el va putea fi ucis, dar nu intrant".