Material oferit de @iabacul

Iona de Marin Sorescu

Publicată în 1968, piesa “Iona”, de Marin Sorescu este inclusă ulterior, alături de
“Paracliserul”, “Matca”, în trilogia dramatică “Setea muntelui de sare”. Titlul
trilogiei este o metaforă care sugerează setea de Absolut de care omul are nevoie
pentru a ieși din absurdul vieții.
Subintitulată “tragedie în patru tablouri”, piesa nu respectă normele clasice. Aici
“tragedia” este înțeleasă în sens existențial, că lupta a individului cu destinul, în
încercarea de a-l schimba și de a se găsi pe sine, de a se defini.
 Incadrarea în specia literară
Ca specie literară, piesa “IONA” de MARIN SORESCU aparține teatrului
metamorfic, fiind o parabolă dramatică de reflexie existențială, o meditație despre
condiția omului modern, confruntat cu singurătatea și cu absurdul existentei, dar și un
monolog dialogat, care cultiva alegoria și metafora. Sensul ei alegoric se regăsește în
mărturisirea scriitorului: “Iona sunt eu. Iona este omul în condiția lui umana, în
fata vieții și a morții”.
In teatrul modern, eliberarea de formele dramaturgiei traditionale se manifestă prin
mai multe aspecte:
Anularea diferentelor dintre speciile dramatice traditionale (tragedie, comedie,
drama).
Asocierea categoriilor estetice (cosmic, absurd, tragic, ironie).
Preferinta pentru teatrul parabola si cel al absurdului.
Insertia liricului in text.
 Enunțarea temei + 2 secvențe explicative
Tematica priveşte problematică omului modern care, pierzând legătura cu sacrul, se
confruntă cu fatalitatea destinului său, cu cautarea sensului existenţei, singurătatea şi
înstrăinarea de lume; problema captivităţii, a cunoaşterii de sine şi a cunoaşterii.
Secvențele ilustrative pentru temă sunt, pe de o parte, aceea în care Iona își pierde
ecoul, la începutul tabloului I, fapt care pare a-i anula existenta “Gata și cu ecoul
meu.. Nu mai e, s-a isprăvit. S-a dus și asta”, iar pe de alta parte, scena în care
protagonistul scrie un bilet cu propriul sânge, dup ace și-a tăiat o bucata de piele din
podul palmei stângii (tabloul III).
El încearcă disperat să comunice cu lumea și asftel să găsească salvarea. Într-un gest
disperat, trimite scrisoarea, asemenea naufragiaților, punând-o într-o bășică de peste.
Faptul că tot el găsește biletul și că nu-și recunoaște propriul mesaj accentuează
sentimentul acut al singurătății. Înstrăinarea de lume conduce la înstrăinarea de sine.
Evident, nimic din cee ace se întâmplă pe scena nu trebuie interpretat în plan real,
piesa este o PARABOLĂ a căutării spirituale a individului, a drumului dificil spre
înțelegere, privit că o “ILUMINARE”.
Material oferit de @iabacul

 Elemente de structură și compoziție ale operei

Piesa este alcătuită din patru tablouri, într-o alternare de afară (I şi IV) şi de
înăuntru (II şi III). În mod cu totul aparte, relaţiile spaţiale se definesc prin imaginar,
marea, plaja şi burţile peştilor fiind metafore ale existenţei umane, precum şi prin
spaţiul închis, psihologic al protagonistului, care îşi pune întrebări şi îşi răspunde.
Relaţiile temporale reliefează, în principal, perspectiva discontinuă a timpului
psihologic, cel cronologic fiind numai un procedeu artistic de amplificare a stărilor
interioare ale protagonistului.
Tabloul I. Iona este pescar, omul aflat în faţa întinderii imense de apă, marea, care
simbolizează viaţa, libertatea, deschiderea spre un orizont nelimitat. Iona este un
pescar ghinionist, care, deşi îşi doreşte să prindă peştele cel mare, prinde numai “fâţe”
şi, pentru a rezolva neputinţa impusă de destin atunci când vede “că e lată rău”, îşi ia
totdeauna cu el un acvariu ca să pescuiască peştii care “au mai fost prinşi o dată”,
semnificând faptul că omul lipsit de satisfacţii se refugiază în micile bucurii
cunoscute, pe care le mai trăise şi alte daţi. Din pricina neputinţei, lona trăieşte drama
unui ratat, unui damnat.
Marea plină “de nade {…] frumos colorate” reprezintă capcanele sau tentaţiile vieţii,
atrăgătoare, fascinante, pericolele acestora asupra existenţei umane.
Finalul tabloului îl prezintă pe Iona înghiţit de un peşte uriaş, cu care încearcă să se
lupte şi strigă după ajutor – “Eh, de-ar fi măcar ecoul!”, sugerând pornirea
personajului într-o aventură a cunoaşterii.
Tabloul al II-lea se petrece în “interiorul Peştelui I”, în întuneric, ceea ce îl determină
pe Iona să constate deprimat că “începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric
în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei”. Iona vorbeşte mult, logosul fiind soluţia
supravieţuirii, “şi-am lăsat vorbă în amintirea mea” ca “universul întreg să fie dat
lumii de pomană “, el având aici ipostaza de călător, explorator pe drumul
cunoaşterii.
Monologul dialogat continuă cu puternice accente filozofice, exprimând cele mai
variate idei existenţiale, taina morţii -“de ce trebuie să se culce toţi oamenii la
sfârşitul vieţii”-, “de ce oamenii îşi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după
moarte? “.
Iona găseşte un cuţit, semn al libertăţii de acţiune şi comentează lipsa de vigilenţă a
chitului, apoi recomandă că “ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice
suflet”, simbolizând ideea că este necesară o selecţie raţională a lucrurilor importante
în viaţă. În finalul tabloului, Iona devine visător şi se simte ispitit să construiască “o
bancă de lemn în mijlocul mării”, pe care să se odihnească “pescăruşii mai laşi” şi
vântul. “Construcţia grandioasă”, singurul lucru bun pe care l-ar face în viaţa lui, ar
fi “această bancă de lemn” având “de jur împrejur marea”, comparabilă cu “un
lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului”.
Material oferit de @iabacul

Tabloul al III-lea se desfăşoară în “interiorul Peştelui II”, care înghiţise, la rândul

său, Peştele I şi în care se află o “mică moară de vânt”, care poate să se învârtească
sau să nu se învârtească, simbol al zădărniciei, al donquijotismului. Ideile asupra
cărora meditează Iona în acest tablou se referă la viaţă, la condiţia omului în lume, la
ciclicitatea existenţială a vieţii cu moartea: “dacă într-adevăr sunt mort şi-acum se
pune problema să vin iar pe lume?”
Apar doi figuranţi care “nu scot niciun cuvânt”, Pescarul I şi Pescarul II, fiecare cu
câte o bârnă în spate, pe care o cară fără oprire, surzi şi muţi (mitul Sisif), simbolizând
oamenii ce-şi duc povara dată de destin, dar care nici nu se frământă pentru găsirea
unei motivaţii, totul devenind rutină. Iona vorbeşte cu ei, dorind să le înţeleagă această
condiţie umilă asumată ca ‘obligaţie, “aţi făcut vreo înţelegere cât trebuie să
rămâneţi mâncaţi?”. El devine încrezător, “o scot eu la cap într-un fel şi cu asta,
nicio grijă”, apoi scapă cuţitul şi se închipuie o mare şi puternică unghie, “ca de la
piciorul lui Dumnezeu”, o armă cu care începe să spintece burţile peştilor, despărţind
“interiorul peştelui doi de interiorul peştelui trei”.
Iona adresează o scrisoare mamei sale, pentru că “în viaţa lumii” există “o clipă când
toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii.”
Finalul tabloului ilustrează o infinitate de ochi care-1 privesc, simbolizând nenăscuţii
pe care chitul îi purta în pântece: “Cei nenăscuţi, pe care-i purta în pântec […] şi
acum cresc de spaimă. […] Vin spre mine cu gurile …scoase din teacă. Mă
mănâncă!”.
Tabloul al IV-lea îl prezintă pe Iona în gura “ultimului peşte spintecat”, respiră
acum alt aer, nu mai vede marea, ci nisipul ca pe “nasturii valurilor”. Dornic de
comunicare în pustietatea imensă, îşi strigă semenii: “Hei, oameni buni!”. Apar cei
doi pescari care au în spinare bârnele, iar Iona se întreabă de ce întâlneşte mereu
“aceeaşi oameni”, sugerând limita omenirii captive în lumea îngustată “până într-
atâta?”. Orizontul lui Iona se reduce la o burtă de peşte, după care se zăreşte “alt
orizont” care este “o burtă de peşte uriaş”, apoi “un şir nesfârşit de burţi. Drama
umană este aceea a vieţii apăsătoare, sufocante, din care nimeni nu poate evada în
libertate: “Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, o dată ce te-ai născut.
Doamne, câţi peşti unul într-altul!”, simbolizând ideea că în viaţă omul are un şir
nesfârşit de necazuri, de neplăceri care uneori se ţin lanţ.
Soluţia de ieşire pe care o găseşte Iona este aceea a spintecării propriei burţi care ar
semnifica evadarea din propria carceră, din propriul destin, din propria captivitate.
Drama se termină cu o replică ce sugerează încrederea pe care i-o dă regăsirea sinelui,
cunoaşterea propriilor capacităţi de acţiune, concluzionând că “e greu să fii singur”
şi simbolizând un nou început; “Răzbim noi cumva la lumină”. Tăierea propriei
burţi poate fi un gest reflex sau o sinucidere, o.părăsire voită a lumii înconjurătoare şi
o retragere în sine, aceasta fiind unica salvare pe care o găseşte.
Material oferit de @iabacul

Titlul piesei face referire la mitul biblic al lui Iona, proroc din cartea cu același titlu a
VECHIULUI TESTAMENT. În povestea biblica, Iona este trimis de Dumnezeu în
cetatea Ninive pt a propovădui credință. Iona refuză și fuge pe o corabie către Tarsis.
Drept pedeapsă, Dumnezeu trimite o furtună pe mare. Iona este înghițit de un chit(o
balena). După 3 zile de pocăință petrecute în burta peștelui , Iona este eliberat.
Însă teatrul modern reinterpretează miturile, iar pescarul Iona are un destin diferit.
Spre deosebire de prorocul al cărui nume în poarta, personajul tragic se afla de la
început prizonier în gura peștelui, fară a fi săvârșit vreun păcat. În plus, monologul lui
Iona reflecta mentalitatea moderna, a celui care trăiește într-o lume demitizata, din
care Dumnezeu s-a retras.
Astfel, Iona devine exponentul omului modern, înstainat de sacru, de ceilalți și
chiar de sine. Asemenea majorității dramaturgilor moderni, Sorescu modifica regulile
de compoziție ale teatrului “clasic”. Scriitorul renunță la dialog și construiește o piesa
sub forma unui monolog dialogat, sugestiv pentru tema singurătății.
Conflictul specific teatrului clasic, confruntarea dintre personaje, lipsește din
tragedia lui Sorescu. Conflictul este, de fapt, drama existențială a protagonistului
Iona. Imaginea a omului modern, Iona trăiește plenar un conflict interior cu sine,
conflict de esență tragica.
Iona este un personaj-idee, care întruchipează singurătatea și căutările omului
modern. Statutul social de pescar are în piesa un rol simbolic în ceea ce privește
comportamentul uman: el reprezintă figura speranței eterne. Actul de a pescui
semnifică nevoia de cunoaștere și autocunoaștere.
Simboluri:
- pestele ( simbol al condiției umane – Noi pestii; al sacrificiului de sine și suferinței –
simbol christic; al supunerii fata de destin și fata de o forță mai puternica, reprezentata
în piesa prin marele pescar)
- pestele cel mare căutarea șansei, a unui miracol care să elibereze omul din
banalitatea existentei.
- marea – existenta, destinul, o forță mai mare și mai puternica decât toți pestii (=
oamenii) care înoată în ea; dar și aventura, fascinația, iluzia unei șanse care te cheamă
să te arunci în valurile ei
- șirul nesfârșit al burților de peste așezate una lângă alta – simbol al spațiului carceral
(= închisoare) care este existenta omeneasca.
- Marele pescar – Divinitatea, Isus, Pescarul de oameni
- spintecarea peștelui – înfruntarea, sfidarea destinului
Material oferit de @iabacul

- metafora pântecelui chitului în care sta Iona = necesitatea singurătății că o condiție

obligatorie a începerii unei noi vieți, și unei noi identități (Mama, mai naște-mă o
data)
În concluzie, în parabola “Iona”, Marin Sorescu adânceşte multitudinea simbolurilor
prin ambiguitate, ironie şi limbaj aluziv, confirmând afirmaţia lui Eugen Simion:
“Când un poet scrie teatru, este aproape sigur că piesele lui sunt nişte metafore
dezvoltate. Marin Sorescu face excepţie, piesele lui nu intră în categoria incertă a
teatrului poetic, deşi, prin tensiunea ideilor şi traducerea unor atitudini umane în
simboluri mari, nu sunt lipsite de lirism şi nici de dramatism. Iona, Paracliserul şi
Matca sunt opere dramatice în sensul nou, pe care îl dau termenului scriitorii moderni
de genul Beckett sau Ionesco: o căutare spirituală”.