Motivul Timpului :

Din valurile vremii

Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu brațele de marmur, cu părul lung, bălai -
Și fața străvezie ca fața albei ceri -
Slăbită e de umbra duioaselor dureri!
Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele și stea între femei
Și întorcându-ți fața spre umărul tău stâng,
În ochii fericirii mă uit pierdut și plâng.

Cum oare din noianul de neguri să te rump,

Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,
Și fața mea în lacrimi pe fața ta s-o plec,
Cu sărutări aprinse suflarea să ți-o-nec
Și mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,
Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o țin.

Dar vai, un chip aievea nu ești, astfel de treci

Și umbra ta se pierde în negurile reci,
De mă găsesc iar singur cu brațele în jos
În trista amintire a visului frumos...
Zadarnic după umbra ta dulce le întind
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.
TRECUT-AU ANII
Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri
Și niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Povești și doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,

Abia-nțelese, pline de-nțelesuri -
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,
O, ceas al tainei, asfințit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieții,

Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereții

Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul crește-n urma mea... mă-ntunec!
Peste varfuri

Peste vârfuri trece lună,

Codru-și bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună.

Mai departe, mai departe,

Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecată

Inima-mi spre tine-ntorn?
Mai suna-vei, dulce corn,
Pentru mine vreodată?

Din valurile vremii

1.Imaginile: (vizuale)

Imaginea iubitei:Secvețele „Cu brațele de marur,cu părul lung,bălai-/Și fața străvezie...”,sugerează

portretul iubitei descris de eul liric ,care prin lexemul „răsai” demonstrează înercarea de a reînvia prin
amintire imaginea iubitei,iar epitete au rolul de a scoate în evidență frumusețea,puritatea și gingășia
iubitei.

Iar la finalul poeziei imaginea iubitei „se pierde” demonstrând deci că este doar o iluzie a eului, imaginea
creată de el în visul neîmplinit „Dar vai,un chip aievea nu ești,astfel de treci”.

2.Eul liric:

La începutul operei,eul liric ,fiind în ipostaza tânărului îndrăgostit, evocă o dorință arzătoare de a-și
întâlni iubita,imaginea căreia o vede aievea „...răsai/Cu brațele de marmur,cu părul lung ,bălai” .El
încearcă să reînvie chipul femeii iubite,idealizând această faptură prin folosirea chiasmului„Femeie între
stele și stea între femei”.Însă încercările eșuează căci timpul ireversibil nu-i permite să păstreze acel
sentiment pur, lasând-ul disperat asemenea lui Orfeu ce încearcă s-o reîntoarcă la viață pe Euridice „În
trista amintire a visului frumos../Zadarnic după umbra ta dulce le întind”. 3.Figuri de stil:
Chiasmul „Femeie într stele și stea între femei”,format prin procedeul de așezare încrucișată a două
perechi de cuvinte ,sugerează forma idealizată a femei i care ar fi unică atât pe Pământ ,cât și în spațiul
cosmic .Eul liric este dornic de a reîntâlni dragostea și totodată emoționat de amintirile ce-i provoacă
imaginea virtuală a iubitei.Motivul timpului neîndurător însă nu-i permite să trăiască sentimentul din
plin.

Antiteza „În trista amintire a visului frumos...”,formată prin contrapunerea a două idei,sugerează
disperarea eului liric care realizează că imaginea iubitei este doar un vis care nu se va împlini iar timpul
ireversibil îi lasă doar amintirile triste despre chipul femeii îndrăgite ce devine o umbră pustie .

4.Motivele literare :

Motivul timpului ireversibil redat în secvența „Din valurile vremii” sugerează trecerea inevitabilă a
timpului ce transformă amintirile în realități neplăcute,moment expus în contextul antitezei „În trista
amintire a visului frumos”.Eul liric realizează trecerea anilor și devine disperat căci înțelege că nu va mai
întâlni chipul iubitei decât numai în amintiri.

Motivul iubirii iluzorii „Zadarnic după umbra ta dulce le întind ” sugerează dragostea eului pentru chipul
femeii din trecut ,imaginea căreia până acum îi trezește sentimentul pur de iubire,iar epitetul „umbra ta
dulce ” redă transformarea portetului iubitei într-o umbră trecătoare pe care eul nu o poate „cuprinde”.

Trecut-aU anii

Eul liric:

Eul liric trăiește o stare de regret pentru timpul ce se scurge atât de repede și pentru trecutul senin pe
care l-a pierdut. Comparația „Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri” evocă motivul Momento mori a
elementelor naturii în antiteza cărora viața umană pare o clipă pierdută în vag.La sfârșitul poemului ,eul
devine disperat căci realizează că timpul uman se scurge repede și tot ce-l bucura odată ,acum se
transformă în amintiri pustii, fapt demonstrat în metafora „gura dulce-a altor vremuri” care accentuează
nostalgia eului, sugerând astfel motivul Vanitas vanitatum, adică viața fără sens a omului.

Figuri de stil:

Comparația „Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri”,formată prin procedeul de comparare,sugerează

antiteza dintre timpul universal,reprezentat prin fenomenul ciclic al naturii „norii lungi” și timpul uman,
fapt ce determină starea de disperare a eului.Motivul timpului ciclic al naturii redă ideea repetării în
cadrul ecostemului unde viața omului ține o perioadă scurtă.

Metafora „gura dulce-a altor vremuri”,formată prin transferul semantic,evocă perioada de tinerețe a
eului despre care i-au rămas amintiri frumoase,astfel îl vedem în starea de nostalgie după acele
momente.Motivul timpului uman sugerează soarta amară a omului care nu poate opri despărțirea de
evenimentele fericite îndreparea rapidă spre sfârșitul său tragic . 1. Imaginea vizuală,,Nori lungi pe șesuri
conturează imaginea unui cer plin de nori lungi.Comprația ,,Trecut-au anica nori lungi pe șesuri" este
formată prin procedeul de comparare, care arată anii decurși din viața eului.Deoarece timpul omului
este limitat, este imposibil ca omul să trăiască încă o dată anii din trecut.

2. Imaginea vizuală ,,Pierdut e totu-n zarea tineretii" conturează pierderea amintirilor și a timpului, care
este asemănată cu pierderea obiectelor, oamenilor, în zare, devenind neclare.Metafora ,,Și mută-i gura
dulce-a altor vremuri" are rolul de a ilustra tăcerea, lipsa fericirii și a împlinirii din timpurile de demult.

3.Imaginea vizuală ,,...asfințit de sară" trimite cititorul cu gândul la un asfințit, sugerând trecerea
timpului,care pare ca o umbră, care acoperămulte dintre amintiri. Metafora ,,Ceas al tainei" sugerează
trecerea difinitivă a timpului.

1.Motivul timpului ilustrat în versul ,,Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri" evocă anii din trecut și că
timpul este limitat. Corelând cu comparația ,,Trecut-au anii ca nri lungi pe șesuri" este de înțeles că omul
nu poate să trăiască încă o dată anii din trecut.

Peste varfuri

Eul liric traiește un sentiment de regret , pentru că timpul său este limitat in comparare cu timpul
universal.Întrebările retorice din ultima strofă,,Inima-mi spre tine-ntorn?/Pentru mine vreodata?"' și
prin intermediul cuvântului,,vreodată"ilustrează conceptul de destin trecător și înțelegem prin
adverbul ,,vreodată" că acestă acțiune ar putea sa nu fie repetată.
2.Eul liric este copleșit de voluptatea morțiice i-a naștere din durerea recunoașterii că timpul uman e
ireversibil, iar sfârșitul devine momentul de contopire cu eternitatea. Metafora ,, Îndulcind cu dor de
moarte" accentuiază starea eului ce simte o placere, provocată de sunetul melancolic al cornului.

1.Repetiția ,,Mai departe, mai departe"scoate în evidență gândurile eului liric , astfel, se va valorifica
timpul uman. Epitetul ,,Melancolic sună", sugerând semnificația cuvântului corn ca ,,chemare a
eternului" eul trăiește o stare de regret în legătură cu timpul universal. 2. Întrebarea retorică,,Inima-mi
spre tine-ntorn?" ilustrează întoarcerea omului spre moarte și conceptul de destin trecător. Eul liric
trăiește un sentiment de regret, pentru că timpul său este limitat, in cmparare cu tmpul universal.

1. Motivul comuniunii omului cu natura este prezent în prima strofă. Elementele luna și padurea,
prezentate în antiteză, prezintă timpul etern prin melancolie evocat prin epitetul ,,Melancolic sună",
sugerând semnificația cuvântului corn ca chemare a eternului ce evoca timpul universal.

2. Motivul timpului ilustrat in versul ,,Peste vârfuritrece luna" evocă trecerea timpului cosmic în raport
cu cel uman. Ciclitatea fenomenelor naturale sugerează o perioadă efemeră pe când viața omului suferă
un destin implacabil, acest lucru întristează eul și el devine disperat căci presimte întâlnirea cu sfârșitul.

1.Imaginea vizuala ,,Peste vârfuri trece luna " ilustreazălimita timpului pentru oricine, îndeosebi pentru
om. Repetiția,, Mai departe,mai departe" scoate în evidență gândurile eului liric,astfel, în viitor se va
valorifica timpul uman.

2. Imaginea auditivă,, Melancolic cornul sună" semnifică chemarea eternului,un ,,dor de moarte" pentru
eul liric ce e obișnuit ce acest sunet, de aceea la dispariția acestuia traiește o stare de regret, caci
realizează că timpul său e limitat in raport cu cel universal.
Istoria:

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,

Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine

Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri,

Sau văd nopți ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,

Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,

Cu izvoare-ale gândirii și cu râuri de cântări.

Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere

Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,

Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist și mic,

Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,

Cantemir croind la planuri din cuțite și pahară,

Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Liră de argint, Sihleanu - Donici cuib de-nțelepciune,

Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune

Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;

Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?

S-au dus toți, s-au dus cu toate pe o cale nenturnată.

S-au dus Pann, fiul Pepelei, cel isteț ca un proverb.

Eliad zidea din visuri și din basme seculare

Delta biblicelor sfânte, profețiilor amare,

Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nțeles;

Munte cu capul de piatră de furtune deturnată,

Stă și azi în fața lumii o enigmă nesplicată

Și vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Bolliac cânta iubagul ș-a lui lanțuri de aramă;

L-ale țării flamuri negre Cârlova oștirea cheamă,

În prezent vrăjește umbre dintr-al secolilor plan;

Și ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,

Palid stinge- Alexandrescu sânta candel-a sperării,

Descifrând eternitatea din ruina unui an.

Pe-un pat alb ca un lințoliu zace lebăda murindă,

Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă -

Viața-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;

Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,

Și din liră curgeau note și din ochi lacrimi amare

Și astfel Bolintineanu începu cântecul său.

Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită,

Rumpe coarde de aramă cu o mână amorțită,

Cheamă piatra să învie ca și miticul poet,

Smulge munților durerea, brazilor destinul spune,

Și bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,

Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet.

Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrâne,

Căci pe mucedele pagini stau domniilor române,

Scrise de mâna cea veche a-nvățaților mireni;

Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,

Zugrăvește din nou iarăși pânzele posomorâte,

Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice,

Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice,

Ce cu basmul povestește - veselul Alecsandri,

Ce-nșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,

Acum seculii străbate, o minune luminoasă,

Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,

Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,

Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,

El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,

O așează-n tron de aur, să domnească lumi rebele

Și iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet".

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,

Visul apelor adânce și a stâncelor cărunte,

Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,

El deșteaptă-n sânul nostru dorul țării cei străbune,

El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,

Vremea lui Ștefan cel Mare, zimbrul sobru și regal.

Opera e construită pe antiteza între trecutul măreț și prezentul decăzut. Comparația ar

fi inspirată și din finalul scrierii lui Schiller "Ieremiada". Poetul aduce un elogiu
înaintașilor sinceri, animați de nobile idealuri, și îi critică pe contemporanii superficiali,
lipsiți de idealuri. O antiteză romantică între trecut și prezent face obiectul unei
constatări în "Scrisoarea a III-a ".

O mărturie ce caracterizează poemul EPIGONII, ne-a parvenit de la însăși Eminescu, care într-o scrisoare
trimisă lui Iacob Negruzzi, menționează: "ideea fundamentală e comparațiunea dintre lucrarea
încrezută și naivă a predecesorilor noștri și lucrarea noastră trezită, dar rece...
Comparațiunea din poezia mea cade în defavorul generației noi, și - cred - cu
drept".Nostalgia vârstelor mitice ale umanității, a timpilor originari e prezentă în întreaga creație
eminesciană. Metaforele și epitetele primei strofe "visări dulci și senine", "dulci și mândre
primăveri" amintesc limbajul poetic pașoptist. Criticul Ștefan Cazimir susținea că în lirica
eminesciană exista patru motive centrale, "stele cardinale": gândirea, cântul, visul,
plânsul. Gândirea și cântarea sunt dominante și în aceasta poezie. Strofa întâi deschide prima
parte a poeziei închinată trecutului.

Scrisoarea 3
Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie ș-o schimbă,
La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară
Și s-apropie de dînsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blîndei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atîta frumusețe,
Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scînteind plutea prin aer și pe toate din natură
Și prin mîndra fermecare sun-o muzică de șoapte,
Iar pe ceruri se înalță curcubeele de noapte…
Ea, șezînd cu el alături, mîna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
— Las’ să leg a mea viață de a ta… În brațu-mi vino,
Și durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…
Scris în cartea vieții este și de veacuri și de stele
Eu să fiu a ta stăpînă, tu stăpîn vieții mele.
Și cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care crește într-o clipǎ ca în veacuri, mereu crește,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lățește;
Umbra lui cea uriașă orizontul îl cuprinde
Și sub dînsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părți a lumii vede șiruri munții mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari;
Vede Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrînă —
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpînă.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Și corăbiile negre legănîndu-se pe rîuri,
Valurile verzi de grîie legănîndu-se pe lanuri
Mările țǎrmuitoare și cetăți lîngă limanuri,
Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaș covor,
Vede țară lîngă țară și popor lîngă popor —
Ca prin neguri alburie se strevăd și se prefac
În întinsă-mpărăție sub o umbră de copac.
Vulturii porniți la ceruri pîn’ la ramuri nu ajung;
Dar un vînt de biruință se pornește îndelung
Și lovește rînduri, rînduri în frunzișul sunător.
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuțite se îndoaie după vînt
Și deasupra Romei nouă se înclină la pămînt
. Se cutremură sultanul… se deșteaptă… și pe cer
Vede luna cum plutește peste plaiul Eschișer.
Și privește trist la casa șeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zîmbește, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a șeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălțase chiar în rai la Mahomet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naște,
Ai căruia ani și margini numai cerul le cunoaște.
 
Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește,
An cu an împărăția tot mai largă se sporește,
Iară flamura cea verde se înalță an cu an,
Neam cu neam urmîndu-i zborul și sultan după sultan.
Astfel țară după țară drum de glorie-i deschid…
Pîn-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…
 
La un semn, un țărm de altul, legînd vas de vas, se leagă
Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii
Vin de-ntunecă pămîntul la Rovine în cîmpii;
Răspîndindu-se în roiuri, întind corturile mari…
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.
Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vîrf de băț.

Scrisoarea III-a a fost publicata la 1 mai 1881 in revista “Convorbiri literare”, unde
poetul a si debutat.

Tema poemului este demascarea falsului patriotism al contemporanilor in contrast cu

vitejia ostasilor romani trecuti.

Poezia este structurata pe doua parti: prima parte reprezinta trecutul glorios al ostasilor
romani in contrast cu falsul patriotism al contemporanilor. Partea a doua este o satira la
adresa societatii burghezo-mosieresti si a lipsei de patriotism al contemporanilor.

Partea I-a a poemului este structurata pe diferite momente: primele versuri amintesc
si invoca istoria cresterii Imperiului Otoman sub forma unui vis, prin alegorie. Urmeaza
apoi tablourile de natura, dupa care incepe descrierea luptei dintre oastea lui Baiazid si
armata neinsemnata a lui Mircea cel Batran.

Primele versuri din partea I reprezinta visul sultanului. Luna, preschimbata in fecioara
este iubita sultanului din seara aceea. Acesta descrie frumusetea lunii in contrast cu
intreaga natura. Cu ajutorul epitetelor se realizeaza portretul lunii preschimbata in
fecioara odata cu descrierea noptii:

“Vede cum din ceruri luna luneca si se coboara

Si s-apropie de dansul preschinbata in fecioara.

Inflorea cararea ca de pasul blandei primaveri;

Ochii ei sunt plini de umbra tainuitelor dureri;

Codrii se infioreaza de atata frumusete,

Apele-ncretesc in tremur straveziilor lor fete”.

In aceste ultime doua versuri, Eminescu foloseste personificarea ca mijoc artistic si o

serie de metafore menite sa accentueze cadrul nocturn, selenar.

Portretul lunii este un simbol al frumusetii creand un tablou de vraja cu ajutorul

motivelor romantice. Acest tablou ne introduce in visul sultanului unde poetul foloseste
acumularea de imagini vizuale si auditive care adancesc puterea de vraja si vis.

“Ea, sezand cu el alaturi, mana fina i-o intinde,

Parul ei cel negru-n valuri de matasa se desprinde”.

Dand glas puterii magice a visului, poetul se foloseste de aceasta imagine pentru a
accentua dorinta de marire a sultanului, care, prin versul “Las’ sa leg a mea viata de a
ta… In bratu-mi vino”, pune in evidenta dorinta de marire a sultanului. Tot din acest
tablou face parte si visul sultanului pentru cucerirea lumii. Disparitia lumii tulbura
imaginea si visul ia o alta directie: din inima sultanului creste halucinant un copac urias
sub a carui umbra se intinde intregul univers. Copacul reprezinta simbolul formarii si
maririi Imperiului Otoman. Prin intermediul imaginilor vizuale si auditive se releva
cucerirea lumii. Sultanul viseaza la toate bogatiile lumii:

Ochii ei sunt plini de umbra tainuitelor dureri;

Codrii se infioreaza de atata frumusete,

Apele-ncretesc in tremur straveziilor lor fete”.

In aceste ultime doua versuri, Eminescu foloseste personificarea ca mijoc artistic si o

serie de metafore menite sa accentueze cadrul nocturn, selenar.

Portretul lunii este un simbol al frumusetii creand un tablou de vraja cu ajutorul

motivelor romantice. Acest tablou ne introduce in visul sultanului unde poetul foloseste
acumularea de imagini vizuale si auditive care adancesc puterea de vraja si vis.

“Ea, sezand cu el alaturi, mana fina i-o intinde,

Parul ei cel negru-n valuri de matasa se desprinde”.

Dand glas puterii magice a visului, poetul se foloseste de aceasta imagine pentru a
accentua dorinta de marire a sultanului, care, prin versul “Las’ sa leg a mea viata de a
ta… In bratu-mi vino”, pune in evidenta dorinta de marire a sultanului. Tot din acest
tablou face parte si visul sultanului pentru cucerirea lumii. Disparitia lumii tulbura
imaginea si visul ia o alta directie: din inima sultanului creste halucinant un copac urias
sub a carui umbra se intinde intregul univers. Copacul reprezinta simbolul formarii si
maririi Imperiului Otoman. Prin intermediul imaginilor vizuale si auditive se releva
cucerirea lumii. Sultanul viseaza la toate bogatiile lumii:

Ochii ei sunt plini de umbra tainuitelor dureri;

Codrii se infioreaza de atata frumusete,

Apele-ncretesc in tremur straveziilor lor fete”.

In aceste ultime doua versuri, Eminescu foloseste personificarea ca mijoc artistic si o

serie de metafore menite sa accentueze cadrul nocturn, selenar.

Portretul lunii este un simbol al frumusetii creand un tablou de vraja cu ajutorul

motivelor romantice. Acest tablou ne introduce in visul sultanului unde poetul foloseste
acumularea de imagini vizuale si auditive care adancesc puterea de vraja si vis.

“Ea, sezand cu el alaturi, mana fina i-o intinde,

Parul ei cel negru-n valuri de matasa se desprinde”.

Dand glas puterii magice a visului, poetul se foloseste de aceasta imagine pentru a
accentua dorinta de marire a sultanului, care, prin versul “Las’ sa leg a mea viata de a
ta… In bratu-mi vino”, pune in evidenta dorinta de marire a sultanului. Tot din acest
tablou face parte si visul sultanului pentru cucerirea lumii. Disparitia lumii tulbura
imaginea si visul ia o alta directie: din inima sultanului creste halucinant un copac urias
sub a carui umbra se intinde intregul univers. Copacul reprezinta simbolul formarii si
maririi Imperiului Otoman. Prin intermediul imaginilor vizuale si auditive se releva
cucerirea lumii. Sultanul viseaza la toate bogatiile lumii:

Aceasta a II-a parte a Scrisorii contine, la un nivel artistic desavarsit, ideile sociale si
politice ale lui Eminescu, credinta lui ca patria este o realitate istorica pentru
mentinerea si inaltarea careia poporul a facut eforturi de milenii, luptand si
sacrificandu-se pentru libertate si independenta.

Ars poetica
ata poetica in poeziile eminesciene
"criticilor mei" este adresata celor care nu sunt in stare sa scrie si care indraznesc sa critice operele
sale.poezia are ca tema relatia dintre critici si poeti, si ca subtema destinul poetului si ceea ce inseamna
poezia.prima strofa exprima cu autorul metaforei "flori" poeziile si poetii. Anumiti poeti vor reusi sa-si
capetepopularitatea si sa se impuna prin operele lor, in timp ce altii vor esua in actul creatiei. &oti incearca
sa seimpuna "toate bat la poarta vietii", numai ca doar o parte din ei vor reusi, cei ai caror destin este de a
fipoeti. !oezia presupune talent si daruire din partea creatorului.#onditia poetului contemporan in antiteza
cu conditia omului de geniu, aratata printr-o atitudine ironica,superficiala, lipsita de valoare.Eminescu
considera ca e preocupat de forma poeziei, incercand sa obtina rima perfecta, uitand ca la baza artrebui sa
stea ideile si mesa%ul transmis "insirand cuvinte goale". !oetul superficial se afla in antiteza cuomul de
geniu, acesta fiind preocupat de lucrarea propriu-zisa.n strofa a treia este caracterizat omul de geniu,
care incearca sa armonizeze ratiunea si sentimentele,trairile sale fiind intense, luand astfel nastere poezia,
lucru demonstrate cu a%utorul epitetelorpersonificatoare "doruri vii si patimi multe".'olul poetului in legatura
cu acele trairi este de a le transpune in idei si cuvinte, gasind forma perfecta dupce a facu o selectie a
acestora. !e langa "neinduratii ochi de gheata", el trebuie sa devina propriul critic.Autocritica este necesara
la alegera ideilor potrivite, forma trebuie sa exprime ceva. Autocritica se impune siasupra propriei vieti,
reprezentand echilibrul asupra vietii si operei sale. (inalizarea operei, face pe poet sarealizeze valoarea
acestuia si-l va determina sa lupte pentru recunoasterea ei. poetul continua sa caute perfectiunea ")nde
vei gasi cuvantul * #e exprima adevarul+" omul de geniu simtind ca se indeparteaza deideal, neputand
sa-l atinga.)ltima strofa se refera la opera criticilor, care este fara valoare, pentru ca apreciaza tocmai
scrierilesuperficiale, care vor disparea in timp."numai poetul", din punct de vedere al continutului, poezia are
doua strofe care corespund doua planuri,aflate in antiteza planul omului obisnuit, si cel al omului de
geniu. Omul obisnuit, este caracterizat prinefemeritate, supus trecerii ireversibile a timpului, avand o viata
ciclica. 'ealizarile acestuia sunt inutile, carenu vor dainui in timp, aflandu-se sub semnul mortii. $otivul "marii
infinite" sugereaza viata in care oameniisunt simplii actori
Criticilor mei
Multe flori sunt, dar puține
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieții,
Dar se scutur multe moarte.

E ușor a scrie versuri,

Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ți frământă

Doruri vii și patimi multe,
Ș-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca și flori în poarta vieții,

Bat la porțile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veșmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,

Pentru propria-ți viață,
Unde ai judecătorii,
Nendurații ochi de gheață?

Ah! atuncea ți se pare

Că pe cap îți cade cerul
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deșerte,

Care roade n-ați adus -
E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai de spus.

Numai poetul
Lumea toată-i trecătoare.
Oamenii se trec și mor
Ca și miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.

Numai poetul,
Ca pasări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului :
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări

Dragostea si natura
dorinta
Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Si în brațele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ti desprind din creștet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei ședea-vei,

Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr, înfiorate,
Or să-ți cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben

Pe-al meu braț încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci.

Vom visa un vis ferice,

Ingâna-ne-vor c-un cânt
Singuratice isvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri
Floarea albastra
- «Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.

În zadar râuri de soare

Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile Asire
Și întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite»!

Astfel zise mititica,

Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

- «Hai în codrul cu verdeață,

Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.

Acolo-n ochi de pădure,

Lângă balta cea senină
Și sub trestia cea lină
Vom ședea în foi de mure.
Mai am un singur dor
Mai am un singur dor
În liniștea serii
Să mă lăsați să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiți un pat
Din tinere ramuri.

Și nime-n urma mea

Nu-mi plângă la creștet,
Doar toamna glas să dea
Frunzișului veșted.
Pe când cu zgomot cad
Isvoarele-ntr-una,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt,
Să-și scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag

De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prietini,
O să-mi zâmbească iar.
Va geme de patemi
Al mării aspru cânt...
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.

Natura apare în două ipostaze- terestră şi cosmică.

Natura terestră cu motive romantice specifice spaţiului eminescian- codrul, izvoarele, teiul, lacul- văzute în veşnica
rotire a anotimpurilor, este, în general, ocrotitoare, caldă, uneori sălbatică.Nu este un simplu decor ci o fiinţă
misterioasă, cu un limbaj propriu, înţeles doar de copilul netrecut prin filtrul civilizaţiei ( „ fiind băiet păduri
cutreieram...”).

Este un spaţiu vegetal, departe de orice urmă de civilizaţie. Este o cutie de rezonanţă a stărilor poetice; este cadrul în
care ideea îşi găseşte corespondenţele pentru meditaţie filozofică, pentru chemările nemărturisite.
Natura terestră participă mereu la frământările poetului constituind cadrul cel mai potrivit al dragostei şi al meditaţiei:
„ Hai în codrul la izvorul
Care tremură pe prund”
(Dorinţa)

„Hai în codrul cu verdeaţă,

Und- izvoare plâng în vale”
(Floare albastră)

Este un mod superior de a intra în consonanţă cu ritmurile naturale. Natura terestră este în alte poezii un spaţiu al
morţii, ca în elegia „ Mai am un singur dor”: „Mai am un singur dor:/ În liniştea serii /Să mă lăsaţi să mor/ La marginea
mării (...)”
Natura cosmică este simbolizată mai ales prin cadrul nocturn, în care motivele romantice luna, stelele, luceferii
participă direct la sentimentul iubirii umane.

Iubirea la Eminescu nu este un sentiment ocazional, ci unul fundamental, la care participă întreg cosmosul, luna fiind
astrul tutelar şi martor al ritualului celor îndrăgostiţi:

„ Când prin crengi s-a fi unit

Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsoară
Te-oi ţinea de după gât.”(Floare albastră)

La nivel cosmic, natura este veşnică superioară, în raport cu natura terestră, iese din timp şi spaţiu. Are rolul de a
proteja teluricul lui.
Poetul visează la o iubire absolută în care sentimentele sunt autentice, reciproce, veşnice. Poetul crede că este
posibilă realizarea unei iubiri absolute, deşi aceasta este imaginată de mai multe ori.
În evoluţia poeziei erotice, se disting, în principal, două etape:

• Între 1870-1880 o primă fază, aşa- zis naturistă, ilustrează imaginea luminoasă, optimistă a iubirii, momentele
fericite se asociază cu un cadru natural, aflat în depălină armonie cu stările sufleteşti ale poetului. Poeziile din acea
perioadă („Dorinţa”, „Lacul”, „ Sara pe deal”) exprimă puterea de iluzionare, starea de visare, de aspiraţie spre
fericire, natura este feerică, ocrotitoare, caldă: „ Fruntea albă-n părul galben/ Pe-al meu braţ încet s-o culc, /Lăsând
pradă gurii mele/Ale tale buze dulci”
(„Dorinţa”)

• A doua etapă a liricii erotice, 1880-1883, se defineşte prin profunzimea filozofică a sentimentului de iubire ceea ce
dă creaţiilor din această perioadă scepticism, melancolie provocate de dezamăgirea poetului, aflat mereu în căutarea
idealului de iubire.
Aceste atitudini îi corespund unei naturi triste ( plopii singuratici, ploii reci, camera pustie).
Iubirea are forţă magică în două aspecte:
• În amintire, regretul c-ar fi putut fi ceva extraordinar
• În „ora de iubire”- o metaforă a limitării, dar şi a trăirii intense a sentimentului de dragoste.

Aspiraţia poetului spre împlinirea iubirii absolute este exprimată prin valenţa spirituală a acestuia de a fi capabil de
sacrificiul suprem în numele iubirii ideale:

„Reia-mi al nemuririi nimb

Şi focul din privire
Şi pentru toate dă-mi în schim
O oră de iubire”.
(„ Luceafărul”)
„...Astfel de noapte bogată
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?”
(„Sara pe deal”)
„O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră şi să mor”
(„ Pe lângă plopii fără soţ..”)

În toată poezia erotică a tinereţii, figura iubitei are o lumină şi o căldură ieşită din comun dobândită din imaginea ei
pentru poet.
Iubita este blândă, angelică, deschisă spre cunoaştere, mângâietoare, şăgalnică, ispititoare:

„ Fruntea albă-n părul galben

Pe-al meu brat încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...”
(„Dorinţa”)

În poezia „ Floare albastră” ea e „ roşie ca mărul”, în „ Crăiasa din poveşti”, „....Păru-i galben,/ Faţa ei lucesc în
lună,/Iar ochii ei albaştrii/ Toate basmele s-adună”
În faza a doua, iubita sugerează dezamăgire, incapabilă să se înalţe la gândirea eului liric, la ideal.
Iubita este rece, străină, statuară, poetul fiind dezamăgit pentru că „ totuşi este trist în lume”.