Apărută în volumul 

Cuvinte potrivite (1927), poezia Melancolie, de Tudor

Arghezi, aminteşte, prin tematica şi prin mijloacele de expresie, de lirica eminesciană, de
poezia Lacul, cu care se pot stabili unele analogii, dar se pot identifica şi diferenţe
notabile. Comună cu poezia amintită este o lirică a aşteptării într-un decor natural
specific, uşor reprezentabil ca imagine artistică, în care însă tristeţea, melancolia se
instaurează în sinele eului liric nu prin absenţa fiinţei iubite, ca în poezia eminesciană, ci
prin apariţia ei în final, destrămând orizontul misterului: „Şi acum c-o văd venind / Pe
poteca solitară, / De departe, simt un jind / Şi-aş voi să mi se pară”, în opoziţie cu ultima
strofă din Lacul: „Dar nu vine... Singuratic / În zadar suspin şi sufăr / Lângă lacul cel
albastru / Încărcat cu flori de nufăr”.
În esenţă însă, poezia Melancolie este o elegie pe tema trecerii timpului neiertător,
indiferent la condiţia umană, salvarea obţinându-se, în sens romantic, prin iubire. De la
început se observă că versurile, în aparenţă simple, exprimă sensuri existenţiale majore.
Mai întâi, punctul de interferenţă a destinului uman cu cel înalt, cosmic, universal, este
„ceasul de-ntâlnire”, clipă astrală a declanşării meditaţiei lirice, semn că eul poetic accede
în spaţii celeste supreme. Imaginea artistică se constituie din repere temporale şi spaţiale
caracteristice unei recuzite romantice: lacul este un motiv care străbate o întreagă
literatură, de la preromanticii englezi până la Eminescu.
  Lacul este un „ochi al pământului” (G. Bachelard), mai mult chiar, o oglindă
cosmică, semnificată de metafora „perdeaua lui subţire”, prin care planurile terestru şi
cosmic se ating, se reunesc în adâncuri, axa de conexiune fiind redată, aparent simplu,
printr-o metaforă surprinzătoare, „îşi petrece steaua acul”. Adâncul ce se tulbură, redând
neliniştea lirică, amplificată erotic, este chiar poarta de intrare într-un spaţiu oniric, al
visului de dragoste, învăluit în mister, un fel de văl care acoperă ţesătura spaţio-temporală
obişnuită. Steaua, element astral, al înaltului intangibil, completează cu un punct de reper
această imensă boltă ieşită din sfera timpului, marcând locul unde atemporalitatea se
transformă într-un caz particular, cu un singur sens, trecut - viitor, în care se înscrie
aşteptarea fiinţei iubite.
  Aşteptarea creează, de altfel, această antiteză cvasieternă, timp cosmic / timp
uman. Percepţia timpului este un fenomen subiectiv, depinzând de starea psihică a celui
care îl receptează în mod diferit în diversele situaţii. Dilatarea imensă a clipei presupune
o eludare instantanee a timpului liniar, o apropiere de atemporal. „Ceasul de-ntâlnire”
este un moment al marilor corespondenţe temporale, care se vor amplifica prin relaţia
timp uman - timp universal. În acest moment, „Orele şi-au împletit / Firul lor cu firul
mare”. „Firul lor şi firul mare” sunt metafore expresive pentru marele caier,
multidimensional, din care se ţese timpul, reunind aici, prin trăire erotică, timpul banal,
degradat, din sfera terestră, şi timpul-netimp, existent numai în momentele originare ale
lumii.
Sosirea iubitei marchează desprinderea din aceste sfere atemporale, regretul de a numai
putea reface statutul originar, creat prin acest „jind” al întâlnirii. Clipa, ca măsură a
duratei umane, comprimată la maximum, se risipeşte, se destinde, pentru a reveni în
făgaşul ei normal. Sentimentul de melancolie, dată de iluzia redobândirii condiţiei
paradiziace numai pentru un timp scurt (şi totuşi atât de lung). Într-o relativitate benefică,
seamănă cu acela creat de pierderea iubitei în Floare albastră, de Mihai Eminescu.
Apariţia iubitei se face pe „poteca solitară”, revenirea la timpul real nefiind dorită, creând
sentimentul de melancolie. În clipa enormă de dinaintea întâlnirii este condensată însăşi
esenţa iubirii dintre cei doi protagonişti, iar vederea iubitei înseamnă sfârşitul nedorit al
acestei stări de intemporalitate, de înfrângere a graniţelor rigide ale existenţei: „De
departe, simt un jind / Şi-aş voi să mi se pară”.
Poezia, structurată în trei strofe, cu rimă încrucişată, abab, cu un ritm predominant
trohaic, aparţine acelor „cuvinte potrivite”, menite să înfrângă monotonia existenţială, să
declanşeze bagheta fermecată a magiei anului care transformă „bubele”, „mucegaiurile”
şi „noroiul” în „frumuseţi şi preţuri noi”. Melancolia survine tocmai din incapacitatea
îndrăgostitului de a conserva clipa trecătoare, de a-i da un sens etern în momentele
sublime ale existenţei. Creatoare de metafore plasticizante, ermetice, potenţate de
metafora-simbol a titlului, poezia Melancolie se înscrie în tematica majoră a poeziei
argheziene, exprimând subiacent condiţia de răzvrătit a poetului, dreptul la timpul etern
pe care şi-l cere cu disperare.
  Imaginea artistică din poezia Melancolie are coordonate spaţio-temporale extrem
de sugestive. Surprinde, mai întâi, impresia de timp etern, relativizat, comprimat la
maximum, în intenţia de păstrare a clipei, asemănătoare cu aceea din eminesciana O
rămâi: „Anii tăi se par ca clipe, / Clipe dulci se par ca veacuri”. Cealaltă componentă a
imaginii este aceea spaţială, a cadrului natural: lacul este tulburat până în străfunduri,
steaua suspendată îşi trimite „acul” în adâncul apei; într-o simetrie perfectă a planurilor,
„poteca” revelării iubitei este „solitară”. Prin urmare, metaforele timpului şi ale spaţiului
se combină, generând imaginea unui cadru de vis, în care iubita, creată de imaginaţia
atotcuprinzătoare a poetului-demiurg, se întrupează, se materializează, devine reală.