Sunteți pe pagina 1din 4

Poet, estetician, critic literar si de arta franceza, Charles Baudelaire (1821-1867) este considerat un

principal punct de plecare al poeziei moderne. În poezia sa se întâlnesc elemente si atitudini variate, pe
care geniul sau le-a întrunit într-o perfecta unitate organica, originala. Baudelaire îsi propune sa
investigheze zone noi în arta, care sa descopere integral profunzimea vietii. El integreaza conceptului de
frumos întelegerea concret-umanului, a raului, satanicului, urâtului, grotescului, mitului, considerând ca
artistul are capacitatea de a învinge orice piedica, de a stapâni, prin analogie, simbol si corespondente,
enigmele universului.

Venind să exemplifice o estetică nouă, nescrisă încă, dar împrăştiind fulguraţii stranii din toate
scrierile lui de până atunci, Florile Răului (1857) au marcat momentul istoric începând de la
care, în planul conceptelor, arta s-a desprins de frumos, urâtul devenind izvor de inspiraţie pentru
artist. Dintr-o dată problematica poeziei s-a tulburat, dar s-a îmbogăţit. Dacă până la Baudelaire
arta nu putea să existe fără frumos, în timp ce frumosul putea să existe în afara artei, ca frumos
natural, cu Baudelaire arta capătă un statut de putere suzerană, dispunând de frumuseţe,
dar putându-se dispensa de ea.

Atât în Florile Răului, cât şi în scrierile sale de estetică, Baudelaire repudiază problematica
sensibilităţii medii şi îşi îndreaptă interesul spre cele două categorii morale extreme: binele şi
răul, cerul şi prăpastia, angelicul şi diavolescul, tulburarea şi echilibrul, urâtul şi frumosul,
prăbuşirea şi înălţarea, durerea şi extazul, viciul şi puritatea. El parcurge întreaga distanţă pe care
se aştern faptele sufleteşti ale omului, exprimându-le într-o totală şi izbitoare sinceritate. Acesta
e adevăratul spirit baudelairian şi el implică o înţelegere filozofică a artei; ceea ce s-a impus însă
în timp a fost impresia baudelairiană, trezită şi întreţinută cu predilecţie de către unul din polii
acestei dualităţi, polul răului şi al urâtului, ce lovea mai mult inerţia sensibilităţii artistice de până
la el decât binele şi frumosul, aflate într-un fel în firea lucrurilor. . In echidistribuirea spiritului
său între cei doi poli, în curajul şi forţa de a exprima artistic urâtul şi frumosul, răul şi binele,
elevarea şi prăbuşirea sufletească stă eroismul lui Baudelaire şi nu e deloc întâmplător faptul că
poetul îşi găsea predecesori în Beethoven, Byron şi Poe.

Vom lua spre analiză un celebru poem: Albatrosul, dar nu numai: Srăinul, Orbii, - de altfel
poeme cu care Albatrosul se înrudește tratând sentimentul singurătăţii, asociat la Baudelaire cu
ideea de geniu, de aceea geniul e osândit la incomunicabilitate,- Ceasornicul, Îmbătați-vă,
Corespondențe, Unei trecătoare, poeme asupra cărora vom descifra temele esențiale.

Pentru poemul Albatrosul, Baudelaire s-a inspirat în timpul unei călătorii pe o navă care urma
să-l ducă în India, dar în cele din urmă sa încheiat în Mauritius. Albatrosul reflectă conștiința
poetului de a fi diferit de ceilalți. Baudelaire folosește o imagine foarte sugestivă pentru a-și
exprima propria condiție într-o societate care îl ignoră complet. Imaginea albatrosului capturat
evocă ideea unei ființe total străine lumii din jurul lui. Baudelaire face parte din generația de
poeți care au fost blestemați, adică nu au fost neînțeleși de oamenii din vremea lui. Primele trei
versete se referă la albatros, în timp ce ultimul este dedicat poetului.
Poezia Albatrosul se bazează pe o dublă comparație. Albatrosul este personificat pe măsură ce poetul este
comparat cu pasărea. Printr-o rețea de personificari, primele trei versete compară albatrosul cu un rege
căzut ("rege"), un călător înaripat căzut de pe cer. Cea de-a patra strofă explică simbolul, făcând din poet,
printr-o comparație și o metaforă hiperbolică, un "prinț al vastei zări" cu "aripile-i imense". Exilat printre
oameni, viața albatrosului apare ca o parabolă care definește existența poetului. Poetul și albatrosul sunt
asociați în ultima strofă, iar această asociere necesită o reinterpretare: călătorul cu aripi devine poet,
echipajul: mulțimea și tablourile: teatrul social.

Această pasăre înzestrată cu măreție, nobilime, putere, superioritate, care, în cer, domină
elementele mării, mergând în urma navelor, găsind o cale simplă de a-și asigura subzistența, fapt
pe care îl putem pune în paralel cu recursul pe care poetul trebuie să îl facă societății, un recurs
care îi face și mai dificilă aflarea idealului, cade pe o barcă înghesuită (care este o reflectare a
lumii reale- și devine victima marinarilor care se pot distra de el. Decăderea albatrosului este
Subliniată de antiteze puternice: "regi ai azurului" se opune cu ființe stângace și sfioase
"aripile lor albe și mari" se opune cu "vâsle grele s-atârne caraghioase". Aripile au devenit frâne și nu
mai sunt atrgătoare, par să nu mai aparțină aceluiași albatros.

Baudelaire insistă asupra căderii albatrosului, prizonierul de pe puntea navei, martirizat de


oameni grosolani, prin o serie de opoziții. Astfel, cu cât avansăm mai mult în text, cu atât mai
mult imaginea deteriorată a păsării, devenită obiect de batjocoră, este evidențiată, ascunzând
puțin câte puțin anterioara imagine maiestuoasă.

Imposibilitatea "de a se mișca" devine Imposibilitatea "de a funcționa", de a acționa conform normelor, a
se apleca la mediocritatea oamenilori obișnuiți, de a se angaja în acțiuni vulgare. În mod fundamental
diferit de contemporani săi, poetul nu este făcut să trăiască pe Pământ, să se amestece cu societatea
umană. Ultimul verset al poeziei este sărbătoarea mândriei celui care refuză să meargă pe pământ pre real
pentru a prefera un zbor gigantic spre azur și spre ideal. Antiteza dintre cele două părți ale ultimului
verset există, de asemenea, la nivel fononic, între ușurința lui prima hemistică și greutatea celui de-al
doilea. Ultima strofă conduce, prin recitirea poeziei, la asocierea elementele care merg împreună pentru a
interpreta ceea ce poate fi perceput ca o pildă: poetul prins în mulțimea care îl disprețuiește și râde de el
își pierde ceea ce îi determină specificitatea, inspirația, deoarece pasărea își pierde capacitatea de a zbura.
Nici unul dintre ele nu este în elementul său.

Această poezie este o alegorie dramatică in care se dezvoltă, sub forma unei ample și magnifice
comparații cu albatrosul, ideea superiorității poetului liber și puternic in sferele superioare ale inspirației
maiestuoase și frumoase, în cucerirea idealului, dar izolat, neînțeleas și disprețuit de societate, o societate
în care nu se adaptează la condițiile pământești și la răutatea oamenilor, dar care alege să vină din proprie
inițiativă și, prin urmare, asumându-si creația poetică ca fiind o datorie de compasiune față de muritorii
obișnuiți, idee foarte dragă pentru poeții romantici (și aici Baudelaire este foarte romantic).
Corespondența este bine stabilită între cele două părți ale comparației, care chiar se luminează reciproc
pentru că, dacă suferințele albatrosului sunt o imagine a suferințelor poetului. Opoziția nu este numai cea
a albatrosului și a marinarilor, a poetului și a societății și cea a pământului și a cerului, a platitudini și
grandoarii, opoziții care dimensiune foarte vastă poemului.

Cele șaisprezece versuri ale poewiei produc un mare efect. Foarte construite, bine punctate și bogat ritmate, ele
răspund unei compoziții clasice, care opun povestirii unei anecdote (în primele trei
strofe), marcate cu detalii care creează o impresie de memorie trăită, o idee mai mult
general (în ultima strofă).

Ceasornicul

Această poezie ne permite să străpungem originea spleenul-ui: "Ceasul" exprimă o anxietate


fundamentală a lui Baudelaire: Ego-ul însoțește, neajutorat, uzura substanței sale, pierderea
vitalității sale. Timpul este un mare factor de distrugere: el este "dușmanul întunecat" care
folosește ca vampiri forțele noastre. "Ceasul" reflectă arta baudelairiană. Poetul știa să
reînnoiască tema zborului timpului, dramatizând-o prin diferitele procese de personificare.
Această poezie scoate la iveală și dimensiunea tragică a luptei dintre om și timp. În sfârșit,
această pagină este originală din cauza scopului filozofic și universal al poeziei. Timpul nu trece
numai pentru poet, ci pentru toți oamenii.

Unei trecatoare

Există, pentru fiecare dintre noi, o ființă care este destinată pentru noi și cu care am putea trăii
această fuziune de corpuri și suflete care ar fi iubirea adevărată? Din această speranță, care hrănește astfel de vise
exprimate mai ales de romantism la care a aparținut Baudelaire se naște acest poem
care este dedicat întâlnirii întâmplătoare pe care poetul a făcut-o, în mijlocul străzii cu o trecătoare
care a declanșat, la prima vedere, o dragoste reală și spectaculoasă, în modul celor lor
găsite în romane.

În poemul Unei trecătoare dintr-un fapt banal banal, Baudelaire exploatează tema
tradițională a întâlnirii scurte și unice dintre un bărbat și o femeie, încetinește și dezvoltă emoția
tulburătoare pe care o simțise, a eternizat acest moment efemer, construit în imaginație, pe
baza unui singur scurt schimb de privirii, mitul unei iubiri comune, a posibilității de contact dintre
două suflete, care, înzestrate cu afinități s- ar fi putut uni, dar au rămas separate.

Cu toate acestea, dacă Baudelaire a fost sedus de viziunea unei femei necunoscute cu
eleganță aristocratică și pe care a făcut-o încarnarea idealul său feminin, a sugerat, de
asemenea, ambivalența femeii : atractivă și intimidantă dacă nu înfricoșătoare datorită marii
sale frumuseții . cu atât șai șult cu cât omul care cade sub vraja sa este portretizat ca o ființă
hipersensibilă, depresivă, în pradă "spleen-ului", complăcându-se în nenorocire, care simte
stradă, mulțimea ca pe o agresiune.

Așadar, putem spune că poezia, departe de a fi o anecdotă realistă, întrunește o intenție


filozofică: această fericire ratată iremediabil chiar în momentul în care părea posibilă
implică concepția unei iubiri idealizate, care nu este accesibilă fiind imposibilă și, prin urmare, neapărat
dureroasă și chiar tragică.

Poezia "Corespunderi" ("Correspondances") statueaza momentul afirmarii unei


noi tehnici poetice, simboliste, aceea de a stabili o corespondenta intre culori si
sentimente sau intre muzica si o anumita stare de spirit: "Natura e un templu ai
carui stalpi traiesc/ Si scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceata;/ Prin codri de
simboluri petrece omu-n viata/ Si toate-l cerceteaza c-un glas prietenesc." Omul
isi petrece viata in mijlocul unor "paduri de simboluri", care il observa si il
definesc existential. Reliefarea simbolurilor este un act de creatie poetica perfecta,
prin senzatiile eufonice si sinestezice care imbina sunetele si culoarea in
corespondente depline, extrem de sugestive: "Ca niste lungi ecouri unite-n
departare/ intr-un acord in care mari taine se ascund,/ Ca noaptea sau lumina,
adanc, fara hotare,/ Parfum, culoare, sunet se-ngana si-si raspund."
Metafora "codri de simboluri" este expresia cea mai concreta a lumii pline de
mister, pe care omul modern nu o mai poate descifra. Senzatiile eufonice sunt
ecouri indepartate ale acestei lumi, ca soapte ale unui univers nelamurit, ale lumii
transcendente de simboluri, reflectate in universul cotidian. Senzatiile olfactive
completeaza imaginea acestei lumi ascunse: "Sunt proaspete parfumuri ca trupuri
de copii,/ Dulci ca un ton de flaut, verzi ca niste campii,/ - Iar altele bogate,
trufase, prihanite...". incarcarea de semnificatii este maxima, senzatiile "Purtand
in ele-avanturi de lucruri infinite,/ Ca moscul, ambra, smirna, tamaia, care canta/
Tot ce vrajeste mintea si simturile-ncanta."
Simbolurile trimit simtirii lirice sugestii auditive si vizuale inedite, schimband
modul de perceptie a realitatii, prin senzatiile ce creeaza starea de
elevatie extrema a fiintei.