DATI-MI UN TRUP VOI MUNTILOR REFERAT

Referat "Dati-mi un trup voi muntilor" de Lucian Blaga

"Numai pe tine te am trecatorul meu trup/si totusi/flori albe si rosii, eu nu-ti pun pe
frunte si-n plete,/caci lutul tau slab/ mi-e prea stramt pentru strasnicul suflet/ce-l
port."

"Dati-mi un trup/voi muntilor,/marilor,/dati-mi un alt trup sa-mi descarc nebunia/în

plin!/Pamantule larg fii trunchiul meu,/fii pieptul acestei napraznice inimi,/prefa-te-n
lacasul furtunilor, cari ma strivesc,/fii amfora eului meu îndaratnic!"

"Prin cosmos/auzi-s-ar atuncia maretii mei pasi./si-as apare navalnic si liber/cum

sunt,/pamantule sfant."

"Cand as iubi,/mi-as întinde spre cer toate marile/ca niste vanjoase, salbatice brate
fierbinti,/spre cer/sa-l cuprind, mijlocul sa-i frang/sa-i sarut sclipitoarele stele."

"Cand as ura,/as zdrobi sub picioarele mele de stanca/bieti sori/ calatori/si poate-as
zambi."

"Dar numai pe tine te am trecatorul meu trup."

Destul de singulara în volumul "Pasii profetului", poezia de fata pare un corespondent

al acelui "Vreau sa joc" din "Poemele luminii", o continuare a elanului dionisiac, a
"nebuniei" continute în entitatea propriei fiinte. Intr-adevar, ca intensitate, trairea
atinge acelasi nivel debordant, eul se exprima din nou la persoana I (dupa ce se
proiectase în Pan) si este zguduit de "furtuni", "îndaratnic", "napraznic".
Numai ca,la o privire mai atenta, vom observa si sensuri schimbate: în "Vreau sa
joc" poetul era cutremurat de un elan spiritual, concretizat în "aripi", "cer", "valuri de
lumina", pe cand aici el ravneste un trup mai larg, o amplificare a fiintei de lut pe
masura puterilor sufletesti ("strasnicul suflet"), de care eul ar dori astfel sa se
elibereze. Cel care doreste sa fie liber este de data aceasta trupul, nu sufletul; într-un
"lut slab" "strasnicul suflet" provoaca suferinte de neandurat, "napraznica inima"
striveste, "eul îndaratnic" doare. Un trup pe masura muntilor si a marilor ar avea
afecte planetare, ar fi el însusi strivitor si nu strivit: "Cand as ura / as zdrobi cu
picioarele mele de stanca / bieti sori / calatori / si poate-as zambi". Evident, s-a
produs o schimbare de semn între eul liric care dorea sa lase "sa rasufle liber
Dumnezeu în mine" si cel care, prin trupul sau gigantic ar putea zdrobi sori si stele.
Poezia este o expresie a acelei "revolte" expresioniste si totodata o spiritualizare
voita a trupului de "lut" în dauna sufletului care aduce suferinta. Trupul blamat în
toate religiile, considerat ca fiind supus pacatului, este exaltat aici ca valoare
suprema. Dealtfel, pentru Blaga el este "frate geaman" cu sufletul (vezi poezia
"Misticul" din acelasi volum: "De cate ori îti întalnesc din în tamplare trupul, nu-l
banuiesc, nedumerit ma-ncurc si cred ca-i — sufletul"). Strigatul expresionist este
aici "Trup!", cuvant repetat dealtfel obsesiv în poezia de fata: o mistica a trupului
tinde s-o înlocuiasca pe aceea a sufletului, o mistica "eretica", o adevarata demonie
demiurgica, daca se poate spune astfel, ce trebuie înteleasa ca fiind specifica poeziei,
ea însasi "erezie" si "demonie" fata de valorile acreditate. Eul se lasa resorbit de
materia cosmica într-un spasm erotic universal.

Totusi poezia nu va putea fi înteleasa în esenta ei daca nu luam în considerare locul

pe care trupul îl ocupa in estetica expresionista, ca "limbaj al sufletului": "Trupul —
spune Walther von Hollander — constituie punctul de plecare al expresionismului.
Numai prin el si dincolo de el se poate afirma ceva despre suflet. Marele gest consta
în exprimarea sufletului prin trup; rigiditatea si greutatea acestuia, valorificarea
mijloacelor lui pretinde insa în acelasi timp renasterea limbajului trupului"
("Expresionismus des Schauspielers", în "Die neue Rundschau", 1917). Atentia
acordata esteticii trupului este aplicata la teatralitatea gesticii, trasatura specifica
poeziei expresioniste, vizibila însa cu adevarat în teatrul expresionist. Tot Hollander
sublinia în acelasi articol datand din 1914 ca noile piese de teatru, cele ale lui
Wedekind, Paul KornfeH si altii, nu vor putea fi jucate cu mijloacele teatrale clasice, ci
cu mijloace noi, care cer o deosebita forta plastica a corpului actorului, pornind de la
ideea "corporalitatii sufletului, a sufletului care se ofera contemplatiei prin
intermediul unui trup". Aceasta cerinta deriva si din faptul ca arta expresionista nu se
mai considera pe sine drept o imitatie a realitatii (în sensul aristotelic), ci o
"încorporare" a ei. Corpul actorului devine pe scena, "o opera de arta" valorificîndu-si
posibilitatile intrinseci, încercand mereu sa se depaseasca pe sine. Apelul liric blagian
"Dati-mi un trup" devine astfel o cerinta majora, de marca expresionista, deoarece
trupul este mijlocul de "încorporare" a patosului iesit din comun, ca realitate
interioara. Cuvantul "trup" nu este aici sinonim cu notiunea, blamata în poeticile
anterioare, de teluric, instinctual, efemer, supus degradarii biologice, ci cu notiunea
expresionista de "încorporare" sau, în termeni moderni, de forma a continutului, de
adecvare stringenta a formei la continut. Teoretic vorbind, tot expresionistii sunt
primii care au repus în circulatie notiunea de unicitate a operei de arta, unicitate care
tine de adecvarea unei forme unice la un continut unic. La expresionisti, spunea Paul
Hatvani în "Eseu asupra expresionismului", "forma devine continut".

Stilistic vorbind, miscarea afectiva este exprimata în poezie prin dialectica modurilor
si timpurilor verbale: se porneste de la "modul indicativ" (mod al unei "actiuni reale":
"Numai pe tine te am trecatorul meu trup", "lutul tau slab mi-e prea stramt"); de aici
se trece la "imperativ" (mod al exprimarii dorintei) "Dati-mi un trup", "fii", "prefa-
te"); se continua cu conditional-optativul (mod al posibiliatii: "auzis-ar", "as apare",
"as iubi", "as ura", "as zambi") îmbinat cu conjunctivul (tot mod al actiunii posibile si
nerealizate, iar uneori ireale: "sa-l cuprind", "sa-i frang", "sa-i sarut"); se revine apoi
la modul indicativ, ca si la primul vers al poemului: "Dar numai pe tine te am
trecatorul meu trup". Prezenta în cadrul aceluiasi poem a tuturor modurilor
verbale personale ne atrage atentia ca, de fapt, nazuinta suprema a subiectului liric
este de a transgresa indicativul prezent, ca modalitate data si impusa fiintei, de a
putea fiinta în absolut, în toate registrele modale si temporale ale lui a fi. Verbele-
cheie ale poeziei sunt "a avea" si "a fi"; "a avea" pus la indicativ în versul initial si cel
final închide într-un cerc infrangibil posibilitatile lui "a fi"; de aici patetismul
imperativului "Dati-mi"; poetul aspira catre largirea datului, catre întregirea lui "a
avea."

Razbat în poezia de fata elanuri ascunse cu grija în alta locuri ale aceluiasi volum:
daca poetul afirma împacat (vezi "In lan") ca este "numai trup" si "numai lut"; aici,
aceleasi marci semantice sunt interpretate ca negative, cu ajutorul interventiei
epitetelor calificative: "trecatorul meu trup", "slabul tau lut". In jurul lui "a avea" se
grupeaza entitati contradictorii: "trup trecator", "lut slab" si — pe de alta parte —
"napraznica inima", "strasnicul suflet", "eul îndaratnic". Intregirea lui "a avea",
sporirea zestrei ontologice, ar duce la o plenitudine a lui "a fi", la o împacare între
aparenta si esenta: "as apare" navalnic si liber "cum sunt" (în sensul dezideratului
expresionist al trupului),