Comentariu "Stelelor" referat de Lucian Blaga C-o mare de ndemnuri si de oarbe nazuinti/n mine/ ma-nchin luminii voastre stelelor,/si

flacari de-adorare/-mi ard n ochi, ca-n niste candele de jertfa./Fiori, ce vin din tara voastra, mi saruta/cu buze reci de gheata trupul/si-nmarmurit va-ntreb:/spre care lumi va duceti si spre ce abisuri ?/Pribeag, cum sunt,/ma simt azi cel mai singuratic suflet/si strabatut de-avant alerg, dar nu stiu unde./Un singur gand mi-e raza si putere:/o stelelor nici voi n-aveti/ n drumul vostru nici o tinta,/dar poate tocmai de aceea cuceriti nemarginirea! Poezia "Stelelor", face parte din volumul "Poemele luminii", aparut in 1919, la Biroul de imprimate "Consanzeana" din Sibiu si ziarul "Glasul Bucovenei". Este prezenta si n aceasta poezie care nchide volumul "Poemele luminii" setea de absolut, de integrare n destinul macrocosmic. Raspunsul n legatura cu valoarea destinului propriu este asteptat sa soseasca de la marile forte universale, aici de la astrii care brazdeaza cerul ntr-o vasta migratie catre o tinta necunoscuta. De remarcat ca ceea ce numim sete de absolut nu e la Blaga o nazuinta abstracta, contemplativa, ci setea de absolutul trairii, pe care poetul si-o potenteaza la maximum. El se avanta spre astri "co mare de ndemnuri si de oarbe nazuinti", ca si cum eul nsusi ar fi una din acele stihii oarbe, nucleu de energie launtrica pornita sa se descatuseze. Iubirea si adorarea astrilor are n ea ceva combustie distrugatoare si de martiraj voit ("flacari, de-adorare / mi ard n ochi, ca-n niste candele de jertfa", Recunoastem dinamismul expresionist, "clocotul" si arderea interioara, n care afectele sunt ridicate cu mult deasupra ratiunii. Cuvinte precum "clocot", "fierbe" "tumult", "eruptie", "revarsare", revin mereu n manifestele expresioniste, cu care desigur Blaga era la curent. Energia interioara a subiectului depaseste cu mult pe aceea a obiectului exterior; pe cand poetul se consuma ca o flacara de jrtfa, din "lumea stelelor" strabat pana la el doar fiori de raceala: Fiori, ce vin din tara voastra, i-mi saruta/cu buze reci de gheata trupul". Eul se zbate ntre "alergare" si "nmarmurire", se simte "pribeag" si "singuratec suflet" ntr-o necontenita cautare a unei tinte. Dintr-o asemenea stare de zbucium al fiintei izvoraste, ca de obicei, ntrebarea care rascoleste nsesi temeliile gandului: "...spre care lumi va duceti si spre ce abisuri ?", iar raspunsul este dat tot de poet: "o stelelor nici voi n-aveti / n drumul vostru nici o tinta, / dar poate tocmai de aceea cuceriti nemarginirea!" Raspunsul securizant, care ajuta fiinta sa nu se alieneze, este dat din interior; este desigur un raspuns valabil n plan poetic, o solutie umana si subiectiva la raceala imensa a cosmosului, ca si n "Miorita", unde omul gaseste n sine vointa de a converti sensurile tragice ale mortii ntr-o superba alegorie metafora. Razbate aici ceva din asa-numita "vointa de arta" (expresia apartine lui Alois Riegl) tipic expresionista, vointa de a trai ntr-un spatiu mai putin alienant, acela al poeziei. Trasaturile tipice ale curentului amintit gasesc n constiinta poetica blagiana un teren prielnic de afirmare, ele fiind asimilate si adaptate fondului nostru poetic folcloric deschis revalorificarii moderne. Intr-o poezie ca cea de mai sus avem un punct de maxima al intensitatii trairii poetice, care se exprima sub forma expresionista de "avant", "oarbe nazuinti", ca si n "Vreau sa joc". Daca n aceasta din urma elanul era totusi tineresc si optimist, omul avand presentimentul existentei divinitatii n propriul trup, dincoace, n poezia "Stelelor", avantul se transforma ntr-un fel de nmarmurire tragica a fiintei, lasand sa se ghiceasca o suferinta fara leac. Cheltuirea, mistuirea fortelor launtrice, apare ca singura garantie a "nemarginirii". Jubilarea euforica se transforma n neputinta, fara ca setea de absolutul trairii sa scada. O oboseala a fiintei, care a fost prea mult timp tinuta la acest nalt nivel de ncordare, se banuieste nca de pe acum si poetul va afirma n volumul urmator "Pasii profetului" ca e "obosit de prea mult suflet". Un abandon al eului istovit se presimte da asemenea prin strigatul de invocare adresat astrilor: "O, stelelor"; acest "O!" de admiratie absoluta, de adorare, este exclamatia n care se exteriorizeaza sufletul expresionist.

Sub diferite forme si n diferite contexte il ntlnim si n restul volumului "Poemele luminii": "O, vreau sa joc", "O, cine stie..." ("Gorunul"), "O, niciodata n-am vazut pe Dumnezeu / mai mare" ("Nu-mi presimti ?"), "O, voi ajunge, voi ajunge / vreodat' pe malul / acelei mari pe care azi / o simt dar nu o vad ?" ("Scoica"), "O, cati ghimpi, cati ghimpi aveai ("Ghimpii"), "O, inima !" ("Inima") etc. Acest "O !" este strigatul tipic expresionist, care exprima actul revelarii de "mistere" ale marii "corole de minuni" a lumii, revelatii niciodata totale, facand sa sa cutremure sufletul care nu-si astampara setea de absolut. De cele mai multe ori revelatia e negativa; frumusetea ascunde "ghimpi", "lumina" este "izvor de ntuneric", linistea prevesteste ncoltirea unor ntrebari nelinistitoare. Este modul poetic de a trai "ntru mister si revelare" despre care Blaga vorbeste ca filosof n trilogiile sale. Poezia blagiana propune un mod de a fiinta, de a exista n lume, de situare umana, mereu tragica, mereu revelatoare, situare care de fapt este aceea a artei dintotdeauna, cu un corolar profund umanist, la modul modern. Strigatul expresionist este asociat cu vocative cu valoare de invocatie a unor fiinte si obiecte, adica a unor elemente devenite axe universale: "minunato", "pamantule", "gorunule din margine de codru", "suflete", "frumoase mani", "copilo", "sfanto", "frumoaso", "lumina mea", "stelelor" etc. Toate acestea alcatuiesc un actant liric caruia poetul i se adreseaza la persoana a II-a, sintetizand de fapt propriul eu launtric, umbrit, obscurizat si dublat mereu cu afectul. In poezia blagiana prinde fiinta, cum am mai aratat, un "eu-altul", aflat ntr-un spatiu de tranzitie n care eul expresionist ia contact cu lumea, un spatiu care apartine deopotriva eului propriu-zis (subiectului liric), dar si cosmosului (obiectului). Potentarea afectului are ca scop largirea acestui eu tranzitoriu pna la suprapunerea totala peste fiinta unrversala. De aceea, n poezia blagiana sunt posibile trairi ca aceasta: "Tristeti nedeslusite-mi vin, dai toata / durerea, / ce-o simt, n-o simt, n mine, / n inima, / n piept, / ci-n picurii de ploaie care curg. / Si altoita de fiinta mea imensa lume / cu toamna si cu seara ei / ma doare ca o rana"