Tudor Arghezi Page 1 of 11

Tudor Arghezi Teme ale creatiei lirice

Titanismul romantic, tonul vaticinant (profetic), temele revoltei metafizice şi sociale, alaturi de
sunetele diafane şi delicate ale unei sensibilitati subtile şi rafinate pana la miniaturism şi filigran se regasesc
in poezia lui Tudor Arghezi care a realizat armonii divine intre hiperbola şi litota.
Debuteaza in ziarul lui Macedonski, "Liga ortodoxa", cu poezia "Tatal meu" (l896). Debutul
editorial, in l927, cu volumul de poezii "Cuvinte potrivite", urmat de "Flori de mucigai" (l93l), "Carticica de
seara" (l935), "Hore" (l939), Una suta una poeme" (l947), ,,l9o7 - Peisaje" (l955), ."Cantare omului"(l956),
"Stihuri pestrite", "Frunze", "Cadente", "Noaptea" ş.a.
Problematica spiritualista a lui T. Arghezi depaşeşte cu mult cadrul primului volum - pe care poetul il
concepuse initial ca fiind şi ultimul - "Cuvinte potrivite"; titlul sugereaza sensul ca poeziile alcatuiesc o
schema (dar nu se supun vreunei scheme), cuvintele işi trimit reflexe reciproce, unele spre celelalte, parca
din propriul lor centru de viata. Cuvantul inseamna zamislire, adica "potriveala" apare ca insuşi principiul
constitutiv şi ocult al unei noi ordini (AI. George "Marele Alia").
Timp de şapte decenii creeaza poezii, proza ("Icoane de lemn", "Poarta neagra" - cu scene din viata
manastirii şi a inchisorii; "Ochii Maicii Domnului" - roman al iubirii filiale; romanele: "Cimitirul Buna-
Vestire", "Lina"), pamflete de acuta virulenta.
Publicistica i-a fost stransa in volume: "Manual de morala practica", "Bilete de papagal", "Pagini din
trecut", "Lume veche, lume Dalta", "Tablete de cronicar", "Cu bastonul prin Bucureşti" şi un volum, publicat
postum, de "Teatru".
Poeziile cuprind o mare bogatie de teme şi motive. Poezia cu implicatii filozofice pe tema rostului
omului in lume, a marilor intrebari despre om s-a cristalizat in meditatiile lirice intitulate "Psalmi" (inca din
"Cuvinte potrivite" predominau - numeric - poeziile cu tema "marilor cautari a adevarului despre om şi
raportul lui cu divinitatea). Exista l5 poezii intitulate, invariabil, "Psalmi" la care se adauga "Psalmistul",
"Psalmul de taina", "Psalmul de tinerete", "Psalmul mut", "Cantecul psalmistului" ş.a., in jurul carora se
aduna poezii care reflecta spaima de nefiinta, dar şi acceptarea destinului: "Duhovniceasca", "Privighere",
"De-a v-ati ascuns", "De ce-aş fi trist?", "Heruvim bolnav", "Descantec", "Intre doua nopti", "Potirul mistic"
etc. (Psalmul este consacrat pe plan universal ca un imn religios; preluati de cultul creştin, psalmii
imparatului David, traduşi aproape in toate limbile pamantului, au devenit - in aproape doua milenii cele mai
stralucite imnuri religioase din lume). "Psalmii" au ca tema: "nimicnicia omului" in fata atotputerniciei
divine, umilinta, smerenia, implorarea iertarii şi a binevointei, a ocrotirii Providentei.
"Psalmii" arghezieni sunt meditatii filozofice şi morale care contin dialogul, dezbaterea, framantarea
mintii in incertitudini, extraordinara zbuciumare intre credinta şi tagada, intre lumina sufletului şi
amurguuui: "Tare sunt singur Doamne, şi pieziş / Copac pribeag uitat in campie / Cu fruct amar şi cu frunziş/
Tepos şi aspru-n indarjire vie". In alt "Psalm", drama se adanceşte: "Marea ma-nchide, lutul m-a oprit / Am
alergat şi-n drum m-am razvratit / şi n-am scapat din zarea marei stepe"; in "Psalmul" din l959, poetul
desacralizeaza divinitatea cu o inverşunare de blasfemie: "Incerc de-o viata-ntreaga, sa stau un ceas la sfat /
Dar te-ai ascuns de mine de cum m-am aratat / Oriunde-ti pipai pragul cu şoapta tristei rugi / Dau numai de
belciuge cu lacate şi drugi / Inverşunat de piedici, sa le sfaram imi vine / Dar trebuie-mi dau seama, sa-ncep
de-abia cu tine". Se observa in toti psalmii o inverşunare, o razvratire, titanism, demonism. In incercarea de
demitizare a divinitatii, dar tagada absoluta, definitorie nu!
Lirica neliniştii metafizicii se descifreaza şi in poeme ca "Intre doua nopti", "Muntele maslinilor",
"Inscriptie pe Biblie". Poezia de cunoaştere, care tulbura prin marile intrebari asupra eului uman raportat la
Univers,este "Nehotarare" care se organizeaza in functie de doua stari de spirit opuse: acceptarea plina de
umilinta a conditiei omului pe pamant - incapabil sa-şi raspunda la multe intrebari despre viata, moarte,
univers - şi pe de alta parte, refuzul supunerii, incercarea de a descifra tainele. Ca şi in "Psalmi", poetul se
lasa copleşit de ruga sfioasa, dar şi orgolioasa, catre necunoscut şi vointa de a cuceri necunoscutul.
Aceeaşi razvratire impotriva timpului, a uciderii lui se manifesta şi "In Manastire", "Miez de
noapte", "Inchinaciune".
Daca in "Psalmi" lupta dintre credinta şi tagada pare sa ia sfarşit, in "Portret" poetul se
autodefineşte, acceptand lupta cu sine, cu eul său contradictoriu (pentru ca accepta şi refuza succesiv
existenta dumnezeirii - vezi toti "Psalmii"): "sunt inger, sunt şi diavol şi fiara şi-alte-asemeni l şi ma framant
in sine-mi ca taurii-n belciug", in timp ce in "Nehotarare" aspiratia spre cunoastere se traduce printr-o criza
de constiinta, traita cu mare participare afectiva, dezvaluindu-şi neliniştea profunda din care taşneste
Tudor Arghezi Page 2 of 11
exelamatia finala de un profund dramatism: "De ce nu pot sa nu ştiu, de ce nu pot sa n-aud l In ce sta rostul
zilei şi pretul de-a ti-o trece?". In ciuda acestei interogatii patetice, poetul-om isi cunoaşte dreptul de a
dialoga cu universul de pe pozitii egale, de vreme ce este inzestrat cu ,,şapte ochi de flaut" (metafora a celor
6+l simturi umane prin care putem cunoaste lumea inconjuratoare): "Deschide-mi-te, suflet, prin sapte ochi
defiant l şi cantecul si viata si moartea sa le-nece".
Poezia "plugului" ("Belşug", "Plugurile") exprima proportiile demiurgice ale muncii taranului;
relatiue cu Cosmosul, fiecare moment al muncii fiind o repetare a Genezei; spatiul si timpul sunt
primordiale, materia densa şi elementara, lumina soarelui devine binecuvantare cosmica; sacralizarea
Fapturii prin relatia ei cu Fiinta universala, cu Divinitatea; taranul apare arhetipal ca "ipostaza primordiala a
Omului"; "El singuratic duce catre cer l Brazda pornita-n tara de la vatra l Cand îi priveşti impiedicati in fier
l Par el de bronz şi vitele-i de piatra l.../ E-o tacere de-nceput de leat l Tu nu-ti intorci privirile-napoi l Cad
Dumnezeu paşind apropiat l îi vezi lasata umbra printre boi".
Lirica sociogonica este reprezentata de ciclul "Cantare omului" in care poetul prezinta evolutia
umanitatii de la mersul "taraş, pe coate" la descoperirea atomului care a revolutionat intreaga viata pe Terra.
(Ciclul aminteşte in plan ideatic de "Theogonia" lui Hesiod, "Orestia" lui Eschil, poemul "De rerum natura"
altui Lucretiu, "Divina Comedie" a lui Dante Alighieri, "Legenda secolelor" de V. Hugo).
"Flori de mucigai" - (ciclul aminteşte de "Les fleurs du mal" a lui Charles Baudelaire) - contine
poezii ale lumii inchisorilor cu un univers original in care uratul (categorie esteticci) se converteşte in
imagine artistica.(Estetica uratului porneşte de la ideea ca in orice lucru urat exista şi o scanteie de
divinitate, de pur, de luminos).
Poemul "Testament" completeaza universul sociogonic arghezian .prin traditia celor umili,. - muncitori eu
bratele, prin sugestia legaturii fireşti dintre generatii in evolutia omenirii in plan cultural. Ideea traditiei se
desprinde şi din "Caligula". Din "Dacica" aflam ca vasul de lut e simbolul operei durabile, in "Ruga de
vecernie" "auzim" ecourile vocilor strabunilor, iar in "Vlad Tepeş", "Balada Unirii", ,,l9o7-peisaje" intalnim
figuri istorice şi evenimente care ne-au marcat fiinta nationala.
In debutul liricii erotice, Arghezi este eminescian: "Melancolie", "Toamna", "Despartire",
"Oseminte pierdute" sunt elegii erotice. Dar, la Arghezi, iubita este sotia care-i apare poetului ca o prezenta
necesara şi mangaietoare. Iubirea este o eterna reintoarcere la mitul lui Adam şi Eva.
Volumul "Carticica de seara" şi "Hore" au ca model universul şi cuplurile indragostitilor din
"Cantarea cantarilor", prin evocarea frumusetii feminine. Femeia iubita e stapana universului gospodaresc şi
matrimonial al poetului de la Martişor. IntaIlnim in poezia de dragoste toata gama sentimentului: de la
iubirea eşuata din "De-abia plecaseşi" ("De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi ramas?"), la sarutul cast şi pana la
iubirea senzuala din "Seara de mai". Este evocata, de asemenea, o lume a copilariei, a unui eden regasit, o
stare de implinire interioara.
Tanguirea erotica, unita cu dorul de moarte, produce vibratiile cele mai adanci exprimate cu
incomparabile metafore ("Aşteptare"): "De cand nu mai trece streina l Ramane pustie gradina l Lastunii se-
ntorc sa ma vada l Copac desfrunzit in livada.. . ". In "Cadente", "Dragoste tarrzie" poetul canta
dragostea,evitand tot ceea ce ar putea distruge ("M-am prefacut ca-nu inteleg / Ca sa raman. ce eşti, şi eu
intreg / şi le-am jignit cu voie, sa ma ierti... ").
Poezia jocului (ludica) apare ca motiv central al volumelor "Buruieni", "Martişoare", "Cartea cu
jucarii", "Ce-ai cu mine, .vantule" din care desprindem lumea infima, miniaturala a copilului, lume in care
poetul se intoarce la starea adamica a conştiintei, iar spatiul este populat de animale, pasari sau insecte.
Imaginile sunt de o simplitate dezarmanta, limbajul este familiar: "A vrut Dumnezeu sa scrie / şi nici nu avea
hartie / N-avea nici un fel de scule / şi nici litere destule" ("Abece"); "Banuşul": "Auzise şi Danut / Ca un ou
e cu banuş / şi credea ca oul moale-i / Puşculita cu parale".
Mitul, ca motiv al creatiei literare, apare in mai multe ipostaze: desemneaza o lume inaccesibila
("Psalmi", "Nehotarare" ş.a.), o parabola a adevarului ("Focul şi lumina", "Dalila"), un motiv care
transfigureaza realitatea ("Intre doua nopti"), un mod de a transmite mesajul poetic ("Prometeu", "La stele").
Natura apare ca dimensiune complementara a omului ("Belşug"), florile, gazele, pasarile, animalele sunt
reprezentari ale ideilor argheziene ("Fabule"), natura este vatra a fiintei nationale ("Testament").
Univers complex, de o rara frumusete morala şi pitoresc: taranul, plugul, rostul muncii datatoare de
belşug, periferia umana, temnita, jocul copilului, viata, moartea, dragostea reprezinta teme ale unui univers
poetic vast creat din contraste: cer şi stele; tarle, pisc şi brazda, pamant, norori, smarc - prin toate Arghezi
faureşte "slova" poetica ce-i asigura un loc printre nemuritori.
Tudor Arghezi Page 3 of 11
EXERCITIU
Demonstreaza originalitatea glasului poetic arghezian, referindu-te la una dintre poeziile studiate.

Tudor Arghezi este profund original prin modul in care ajunge la "cuvinte potrivite", stimuland forta
acestora de a sensibiliza concomitent concretul şi frumosul, uratul şi situatiile marunte.
Cuvintele se suprapun crezului arghezian, ridicand la rang de arta munca robilor şi existenta din subterane,
"flori de mucigai". In poezia "Belşug" se realizeaza "cea mai mareata oda" ridicata vreodata taranului
roman" (T. Vianu), imaginea
taranului cu vitele şi plugul lui, arand pe "scena" tarii, cu fundal cosmic, staruie preluand expresivitatea
statuara a veşniciei, a perpetuarii sub semnul neamului nostru. in viziunea lui Arghezi, taranul ara şi seamana
din veac, fiind parca supus prin destin sa munceasca "cu duşmanie" pamantul. smulgandu-i "samanta" care
asigura belşugul material al tarii. Simbolic, plugul il infrateşte pe taran cu glia, dar intregul grup statuar se
fixeaza drept trinitatea devenirii noastre in istorie. Mersul inainte al grupului permite poetului sa aiba
senzatia sublima a inceputului "de leat", cu prezenta lui Dumnezeu alaturi, deci cu sacralizarea muncii
taranului.
Astfel, Arghezi sustine belşugul spiritual al efortului robului pamantului, face legatura intre pamant
şi cer, intre concret şi absolut.

Psalmii

Psalmul este consacrat pe plan universal ca un mit religios, un cantec de slava.Preluati din cultul creştin,
"Psalrnii imparatului David", traduşi in aproape toate limbile pamantului,au devenit imnurile cele mai
stralucite din lume, pentru continutul lor, in care intalneşti sentimentul nirnicniciei omului in fata
atotputerniciei divine, umilinta, smerenia, implorarea iertarii şi a bunavointei, a ocrotirii omului de catre
Providenta.
Tudor Arghezi îl continua pe AI. Macedonski ("Liga ortodoxa") -in revista caruia a debutat scriind
psalmi (vezi ciclul "Psalmi moderni", in care AI. Macedonski aduna 11 psalmi - avand fiecare drept titlu
primul vers din poezie şi "Psalmul CXL V" (l45) in care declara: "Numai Dumnezeu e mare, numai dansul
nu se schimba"); dar, spre deosebire de mentorul sau, Arghezi exprima impietrirea dramei interioare.
De-a lungul a 4o de ani de activitate literara, T. Arghezi a publicat l8 psalmi pe care i-a risipit in
toate volumele - de la "Cuvinte potrivite" (volumul de debut, in care are 9 psalrni) pana la ultimul volum
publicat in timpul vietii: plachetele "Frunze" şi "Noaptea" (cand poetul trecuse de 8o de ani); alte l5 poezii
poarta titlul "Psalrni", iar trei au titluri mai dezvoltate ("Psalmul mut", "Psalmul de taina", "Psalm de
tinereşe"), ca şi cum poetul ar fi lasat parca sa se inteleaga ca ar fi vorba mereu de acelaşi cantec, de acelaşi
suspin al foamei de absolut, aceeaşi aspiraşie spre izbavirea de efemer, de singuratate şi de moarte.
Adoratia mistica, extazul, atingerea sacrului, prezente in poezia lui Ion Barbu, Vasile Voiculescu,
Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Vasile Militaru, sunt inlocuite, la T. Arghezi, de o prabuşire in teluric, in
patimi ("lar cand plecam calare cu trofee, /Furam şi cate o femeie").Psalmii arghezieni nu sunt "cantece de
slava" a divinitatii, ci meditatii filozofice. Ele contin dialogul, dezbaterea, framantarea mintii şi a sufletului
in incertitudini, cat şi talazuirea atator valuri furtunoase ale inimii care cheama la demnitate umana.
Lirica a neliniştii metafizice, "Psalmii" reveleaza drama unei conştiinte temerare şi lucide, insetata
de absolut; oscilatia intre doua lumi - celesta şi telurica; pendulatia intre credinta şi tagada. lar tonul
psalmistului oscileaza de la implorare la provocare, de la sentimentul solitudinii cosmice la beatitudine.
Motivul cautarii Divinitatii este prezent in intreaga opera argheziana, constituind pur şi simplu
laitmotivul intregii creatii.
In mistica ortodoxa (argheziana), in toate valorile ei interne, "transcendentul coboara", poetul
identifica, pe baza metafizicii din "Vechiul şi Noul Testament", unitatea omului şi a vietii intr-un naturism
mistic de viziune cosmica.
Divinitatea argheziana este un ideal absolut şi poate fi comparata eu Ideea lui Platon, cu Vointa lui
Schopenhauer, Demiurgul lui Emineseu, Marele Anonim altui Blaga. Noutatea nu consta in nazuinta spre
absolut, ci in umana şi infricoşatoarea drama a imposibilitatii cunoaşterii totale. Din aceasta conştiinta
neliniştita şi lucida se naşte implorarea şi dorul chinuitor at psalmistului: "Nici rugaciunea, poate, nu mi-e
rugaciune / Nici omul meu nu-i poate omenesc / Ard catre tine-ncet ca un taciune / Te caut mut, te-nchipui,
te gandesc" (Psalm).
Dumnezeu li s-a aratat primilor oameni, iar - "pe vremea aceea" - ingerii lui "grijeau" şi pruncul, şi
Tudor Arghezi Page 4 of 11
barbatul şi femeia. Insetat de imaginea Lui, poetul aşteapta revelatia unei iviri "din cristal" ori îl cauta
pretutindeni: "Ma uit in mine ca intr-o chilie / Ma uit in ceruri, in imparatie / Ma uit in gol, ma uit in
vizuini / Te caut printre spinii din gradini".
Dar timpul omului nu coincide cu timpul Fiintei, iar cel care pipaie "locul urmei tale cu zabava"
traieşte un acut sentiment de singuratate cosmica: "Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş! / Copac pribeag uitat
in campie".
Uneori gestul cunoaşterii ia forma unei activitati primordiale - vanatoarea; dar poetul, ipostaziat
intr-un "talhar de ceruri", se opreşte in fata gestului prometeic, lovindu-se de interdictia divina: "Dar eu
ravnind in taina la bunurile toate / Ti-am auzit euvantul zicand ca nu se poate".
Dornic de certitudinea existentei lui Dumnezeu ("Vreau sa te pipai şi sa urlu: este!") poetul, sfaşiat
de o "nelimitata patima cereasca", traieşte suferinta limitelor umane: "Oriunde-ti pipai pragul cu şoapta
tristei rugi / Dau numai de belciuge cu lacate şi drugi". Prin cenzura transcendenta intercalata inadins, intre
misterele existentei şi eunoaşterea individuala se refuza aeesteia orice cuprindere pozitiva (adecvata) a
misterelor existentiale. De aici inverşunarea "psalmistului" in incheierea "Psalmului": "Inverşunat de piedici,
sa le sfaram imi vine / Dar trebuie-mi dau seama, sa-ncep de-abia cu tine". Sunt simboluri ale spatiului
inchis, limitat, in care-i este dat omului sa traiasca pentru pacatul sau originar: "nu pot sa fug din marele
ocol" (din destin) sau "Sunt Doamne, prejmuit ca o gradina / In care paşte un manz". Calatoria cunoaşterii
devine, pentru poet, odisee fara sens, iar el se simte inchis intr-un castel labirintic, precum un erou kafkian:
"Piscul sfarşeşte-n punctul unde-ncepe / Marea ma-nchide, lutul m-a oprit / Am alergat şi-n drum m-am
razvratit / Si n-am scapat din zarea marei stepe".
Dar in "Psalmi" gasim şi indoiala, hula, blasfemia, razvratirea (nu numai dragostea fata de Dumnezeu,
smerenia ortodoxa): "Eşti ca un gand şi eşti şi nici nu eşti / Intre putinta şi intre amintire". In "Psalm de
taina" poetul exprima o cumplita ura demonica impotriva iubitei (pentru greşelile ei nu o iarta nici dupa
moarte) incat a disparut, prin blestem, orice iubire creştina: "Ce sa auzi, o! neuitata, neiertatorul meu
blestem". "Psalmul de taina" este o poezie erotica, in timp ce poezii purtand titluri cu sensuri profane s-ar fi
putut numi "Psalmi". Un poem amplu (din l963) se intituleaza "Psalmistul". Se poate observa ca titulatura de
"psalm" e conventionala şi nu semnifica nimic in privinta ideii de "cantec de slava". Dimpotriva. Uneori
razvratirea lui pare o blasfemie. Psalmistul se ippstaziaza in vanator: "Cercasem eu, cu arcul meu / Sa te
rastorn pe Tine, Dumnezeu / Te dramuiese in zgomot şi-n tacere / Si te pandesc in timp, ca pe vanat", alteori
interogatiile sunt tulburatoare prin patetismul lor: "In care anume floare şi tulpina /Dospeşte sucul fructului
Tau cald?".
Psalmistuuui Arghezi e o natura de luptator, un spirit nonconformist şi indraznet care declara razboi
deschis oricaror oprelişti: "Cand ma gasesc in pisc / Primejdia o caut şi o isc / Mi-aleg poteea stramta ca sa
trec / Ducand in carca muntele intreg". Agnosticismul este resimtit ca o suferinta acuta care . se descarca
aproape imediat intr-un gest de rebeliune impotriva marginirii eonditiei umane. Sfidand iedicile, el se ridica
impotriva cerului ca Prometeu: "Cu mine omenirea, Parinte, se va stinge? l Da-mi pacea şi rabdarea s-o caut
şi s-o cant'.
Incordarea urca spre paroxism, fulgerele maniei se intetesc, de la avertisment trece la amenintari:
"Pentru credinta său tagada l Te caut darz şi fara de folos l şi te slujesc, dar Doamne, pana cand?"; ca apoi sa
vina cu o noua provocare: "Singuri, acum, in marea ta poveste l Raman cu tine sa ma mai masor l Fara sa
vreau sa ies invingator l Vreau sa te pipai şi sa urlu: este!". lar intr-o placheta in proza ("Psalmistul
singuratic", publicata in perioada "psalmilor"), poetul intreaba contrariat: "Pentru ce mi-ai dat minte,
Doamne, şi judecata? Ca sa ma batjocoreşti? Eu am pus pret pe mintea mea, mi-am framantat-o cu mintile
altora, cu mintea mortilor şi cu mintea celor vii şi m-am apucat sa te chibzuiesc pe tine. .. şi am ramas tot
atat de prost ca şi inainte".
Rugaciunea poetului este uneori un reproş discret, sfios, afectuos: "Doamne, izvorul men şi
cantecele mele l Nadejdea mea şi truda mea... ", "Eşti visul men din toate cel mai frumos", "Ruga mea e fara
cuvinte Işi cantul, Doamne, mi-e fara glas l Nu-ti cer nimic. Nimic ti-aduc aminte l Din veşnicia ta nu sunt
macar un pas..."
Goana animalica dupa bunurile vietii, spre desfatarea simturilor, dispretul pentru preocuparile
spiritului, creatiei, avantului spre "intinsurile albastre" ale absolutului dezumanizeaza, risipesc faptura divina
a omului: "Prefaci in pulbere marunta / Puterea darza şi vointa crunta l Faci dintr-un imparat l Nici praf cat
intr-un presarat l Cocoloşeşti o-mparatie mare l Ca o foita de tigare" ("Psalm"), dar el, psalmistul, nu se lasa
ispitit niciodata de preocuparile eterne, telurice: "Ispitele uşoare şi blajine l N -au fost şi nu sunt pentru mine
în blidul meu otravit şi tare..." şi se simte ars de o nepotolita foame de absolut, fascinat de marile intrebari
Tudor Arghezi Page 5 of 11
ale vietii şi destinului oman: ,,o neliniştita patima cereasca l Bratul mi-l zvacneşte, sufletul mi-l arde"
("Psalm").
Extraordinara zbuciumare intre certitudine şi tagada, intre lumina sufletului şi amurgul lui este
invederata şi in "tare sunt singur, Doamne, şi pieziş! l Copac pribeag uitat in campie l Cu fruct amar şi cu
frunziş l Tepos şi aspru-n indarjire vie".
Se observa, in toti psalmii arghezieni, inverşunare, razvratire, titanism, demonism, chiar blasfemie,
dar tagada absoluta, definitorie nu se poate afla in versurile psalmistului Arghezi, care a incorporat in stihuri
zbuciumul lui de-o viata lunga, o tensiune continua care izvoraşte din alcatuirea lui spirituala caracterizata
prin atitudini şi tendinte contradictorii, aşa cum se autodefineşte in "Portret": "Cu o frunte dau in soare, cu
celelalte-n noapte I. ..l Sunt Inger, sunt diavol !Si fiara şi alte-asemeni l şi ma framant in sine-mi ca taurii-n
belciug" şi.. ca şi in "Rugaciunea unui dac" a lui M. Eminescu, Arghezi vorbeşte şi creeaza in numele
omenirii intregi şi e gala sa ia asupra-şi toata povara luptei pentru "bine, frumos şi adevar": "In mine se
deşteapta o-ntreaga omenire l Sunt cei ce-au fost pe vremuri, sunt cei ce sunt acum l Cate-o gradina veche,
surpata-n suvenire lMi-arunca dinainte belşuguri de parfum l...l şi voia mea de bine, frumos şi adevar
ingaduie sa-şi tie şi-acolo-n ganduri jugul Simtindu-mi spinii fruntii ieşind cu rani prin par l Sunt cel dintai
porunca s-o dau: Aprinde-ti rugul"

EXERCITII

Prezinta relatia,dintre poet şi divinitate, referindu-te la unul din "Psalmi".

In poezia sa de meditatie, Arghezi se arata ca insingurat, dar şi ca fiinta ganditoare. Conştient ca este lipsit
de har divin, el cauta in permanenta un Dumnezeu care insa refuza a se arata, determinand cugetatorului o
stare psihologica de oscilare intre a fi şi a nu fi, intre credinta şi tagada.
Dupa cum afirma Eugen Simion, la Arghezi Dumnezeirea are mai multe acceptiuni - intre care una
religioasa (ca panteism de sorginte populara) şi alta gnoseologica (ca adevar suprem, cautat mereu de om),
una etica şi alta estetica (ca visul I "din toate cel frumos").
Esentiala este, in ciclul "Psalmilor" arghezieni, refacerea repetata şi insistenta "situatiilor arhetipale"
ale omului in fata divinului" (N.. Balota). inca din prima creatie de acest tip, trei strofe dedicate existentei lui
Dumnezeu se contrapun altor trei in care se rosteşte, foarte clar, refuzul acceptarii acestei identitati. Poetul
arata, din debut, ca ar putea "vecia cu tovaraşie" sa o ia "partaşa gandurilor" sale, deci sa farmece "noi
viori", "noua melodie", cat timp - sustine el mai departe - ,,o neliniştita patima cereascal Bratul mi-l
zvacneşte, sufletul mi-I arde". De fapt, tot el se crede purtator de cuvant aI celor de jos in fata lui Dumnezeu
("Port in mine semnul, ca o chezaşie I Ca am harul mare-al mortii tuturor"). in partea a doua a poeziei,
Arghezi se adreseaza Parintelui cu intrebarea patetica vizand posibila subordonare a "bronzului lovit". in
final poetul se vrea pierind "in bezna", "neincercat de slava, crancen şi scarbit", lipsit total de aura
Dumnezeirii, adica independent şi fara sustinere.
Comenteaza ideea de pendulare "intre credinta şi tagada", avand ca suport unul dintre "Psalmi". "Psalmii"
arghezieni sustin veşnica pendulare intre a fi şi a nu fi a adevarului absolut, intre credinta in Dumnezeu şi
tagaduirea Lui. Marele poet se vrea un spirit zbuciumat, meditand asupra conditiei omului fata-n fata co
veşnicia Dumnezeirii. El foloseşte - de fapt - motivul biblic al "cantarii"; cu flux infinit - de la suferinta, la
credinta şi speranta şi iaraşi la suferinta:Tot el devine acelaşi Prometeu revoltat impotriva conditiei
predestinate.
Retinand psihologia "poetului blestemat", Arghezi "orbecaie pe intuneric, cautand a se convinge
prin dovada pipaita a mainilor" şi traieşte lupta interioara "intre dorinta apriga de a crede şi necredinta
pustiitoare" (S. Cioculescu).
In psalmul avand primul vers "Te dramuiesc in zgomot şi-n tacere", Arghezi porneşte de la o
afirmatie asupra propriei actiuni privind Dumnezeirea, pentru ca interogatiile şi exclamatiile sa vizeze
imediat antiteza dintre a o accepta sau a o respinge. Mai departe, poetul işi exprima cautarea lui Dumnezeu
"pentru credinta sau pentru tagada". Credinta se refera la "visul...din toate, cel mai frumos".Dar prezenta
Dumnezeirii intre a fi şi a nu fi (ca existenta materiala) îi provoaca lui Arghezi hotararea de a cauta
deconspirarea acesteia. De fapt, poetul solicita lui Dumnezeu ,o prezenta palpabila: "V reau sa te pipai şi sa
urlu: Este!".
Tudor Arghezi Page 6 of 11
Testament

Specie literara - testament, de factura lirica, are - in literatura romana - traditie, prin ceea ce avea sa
lase literaturii noastre Ienachita Vacarescu: "Urmaşilor mei Vacareşti! / Las voua moştenire Creşterea limbii
romaneşti / şi a. patriei cinstire" şi prin continuatorii lui: Eminescu ("Epigonii"), Coşbuc ("Poetul"), "Goga
("Rugaciune"), L. Blaga ("Eu nu strivesc corola de minuni a lumii"), l. Barbu ("Joc secund"), Augustin
Doinaş ("Mistretul cu colti de argint") ş.a.
Deschide volumul de debut ("Cuvinte potrivite" - l927) al lui T. Arghezi şi este o "ars poetica"
(manifest poetic) in care se anunta conceptia argheziana asupra artei şi asupra menirii poetului. Chiar titlul
volumului este dat de o sintagma extrasa, probabil, din poezia "Testament": "Eu am ivit cuvinte potrivite"
(s.n.). ;
Deşi cea mai cunoscuta şi mai reprezentativa, "Testament" este sustinuta şi de alte poezii ("Ruga de
seara", "Plugurile", "Belşug", "Un cantec", "Vraciul") care contin expresia lirica a conceptiei despre actul
creatiei.In "Testament", expresie lapidara şi rezumativa a activitatii sale artistice pe care o dedica primului
sau fiu - Arghezi vorbeşte de cele doua surse ale artei sale: cea divina - "slova de foc" (e vorba de tipul de
scriere inspirata şi critica ce a apraut pe peretele palatului regelui Balthazar şi pe care a descifrat-o prorocul
Daniel) şi "slova faurita" (adica acta elaborata printr-o tehnica anume) unificate intr-un gest de vointa
crancena: "imperecheata-n carte se marita / Ca fierul cald imbratişat de cleşte".
Optiunea autorului pentru plasarea in fruntea celui dintai volum al sau potenteaza intentia poetului
de a-i revela caracterul ei programatic, evident in fiecare secventa a textului: Testamentul este adresat unui
fiu spiritual, caruia îi este lasata ca unica moştenire cartea. Astfel, cuvintele-rima din primele doua versuri
("moarte" / "carte") constituie o opozitie; in vreme ce fiinta umana a poetului se va intoarce in nefiinta (in
lut), imaterializata intr-un "nume" ("adunat"), opera va dainui, caci adresandu-i-se fiului, poetul se intoarce
la Geneza, adica la prima Creatie divina. Opera sa se incadreaza, astfel, iutr-o eterna repetare a actului
creator, sacrul, la care iau parte toti Zamislitorii de frumos. La randul lui, omul devine nemuritor prin
prelungiri in viitorul fara nume (posteritatea, fiul) şi in strafundurile de morminte (strabunii, bunii,
osemintele). In şirul generatiilor: strabunii, batranii care urca "pe branci", poetul işi are partea lui de munca
şi de slova, numele "adunat" in opera fiind suma vietii sale.
Trei probleme esentiale pentru creatia poetica abordeaza Arghezi in "Testament": transfigurarea
socialului in estetic, estetica uratului şi raportul dintre inspiratie şi tehnica poetica.
Prima problema este realizata prln infatişarea poetului ca o veriga in lantul temporal al generatiilor,
alcatuit, in ascendenta, de stramoşii tarani ("batranii au adunat printre plavani/ Sudoarea muncii sutelor de
ani") iar, in descendenta, de seria urmaşilor carora, incepand cu fiul evocat in poem, îi se transmite
moştenirea culturala (cartea). Cartea este o "treapta" esentiala in urcuşul spre lumina al generatiilor.
In metafora "serii razvratite" (poate fi scara razvratita = intoarsa a valorilor), epitetul personificator
potenteaza ideea de efort consumat in procesul creatiei, iar metafora "rapilor şi gropilor adanci" este
sugestiva pentru ideea suferintelor mute, neştiute ale truditorilor pamantului in drumul lor dramatic-
ascendent, spre intelegere şi speranta: "Am luat cenuşa mortilor din vatra / şi am facut-o Dumnezeu de piatra
/ hotar inalt, cu doua lumi pe poale / Pazind in piscul datoriei tale". Se simte, in aceste versuri, un cult al
stramoşilor a caror amintire e sacralizata, "indumnezeita" "ca indreptar moral"(S. Cioculescu) "Cenuşa
mortilor" devine "Dumnezeu de piatra", hotar al lumii morale strajuind calea urmaşilor; "hotar inalt" intre
trecut şi prezent, horae "cu doua lumi pe poale" - ca sa fie act de cunoaştere, de conştiinta treaza pentru fiul
sau (= generatia tanara) - "pazind in piscul datoriei tale".
Termenii arhaici şi populari: "saricile", "hrisovul" ("Ea e hrisovul vostru cel dintai / Al robilor eu
saricile pline / De osemintele varsate-n mine") potenteaza ideea de vechime a cartii care reprezinta intaia
justificare a eforturilor primului scriitor din neamul inaintaşilor. Trecerea de la munca fizica la cea spirituala
este rezultatul unor indelungate acumulari: "Ca sa schimbam, acum, intaia oara / Sapa-n condei şi brazda-n
calimara / Batranii-au adunat printre plavani / Sudoarea muncii sutelor de ani", Din limbajul rustic, popular,
bolovanos "din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite" a realizat creatia sa ("cuvinte potrivite" - adica ornate); in
realitate, actul artistic a impus un travaliu nebanuit "Eu am ivit cuvinte potrivite / şi leagane urmaşilor
stapani / şj framantate mii de saptamani". Astfel el ilustreaza realitatea pe calea artei prin cuvinte prelucrate
stilistic: "versuri", "icoane", "muguri", ;,coroane", "miere".
Durerea, revolta sociala sunt concentrate in poezie prin metafora "vioara" care sugereaza perfect
mediul rustic: "Durerea noastra surda şi amara / o gramadii pe-o singura vioara/ Pe care ascultand-o a jucat /
Stapanul ca un tap injunghiat". Comparatia este sugestiva pentru frenezia receptarii artei pe care "stapanul" o
Tudor Arghezi Page 7 of 11
traieşte fara sa sesizeze adevaratele ei sensuri, protestatare... Metafora "Veninul strans l-am preschimbat in
miere / Lasand intreaga dulcea lui putere" converteşte socialul in imagini artistice şi deschide calea spre
intelegerea ca poezia devine revanşa generatiilor napastuite: "Biciul rabdat se-ntoarce in cuvinte" (metafora),
,,şi izbaveşte-ncet pedepsitor / Odrasla vie-a crimei tuturor". Asocierea bizara dintre "izbavire" şi "pedeapsa"
poate fi interpretata ca o fina subliniere a paradoxului artei - fictiune a spiritului, dar in aeelaşi timp o
modalitate de insertie a omului in realitate. Arta nu: acuza pe nimeni, dar ne pedepseşte pe toti. Ar putea fi şi
o sugestie pentru universalitatea artei, insuşire ce o face nesemnificativa pentru individul empiric (bazat
numai pe experienta senzoriala), dar revelatorie pentru umanitate. Crima e a "tuturor" şi, de aceea,
pedepsirea ei la nivelul unei categorii sociale îl izbaveşte pe cititorul "stapan", judecat ca persoana empirica,
prin acceptarea poeziei şi mustrarea pe care aceasta o ascunde. Lectura pedepseşte prin suferinta.
Arghezi accepta ideea unei arte ce ar putea fi receptata de toate categoriile sociale, dar la niveluri
diferite de lectura. Domnul citeşte cartea scrisa de rob "far-a cunoşte ca-n adancul ei / Zace mania bunilor
mei".
Arghezi considera ca realul este mult mai cuprinzator şi ca orice aspect al acestuia poate fi sursa de
inspiratie. Dar, ca in "alchimia verbului" (de care vorbea Rimbaud), este nevoie de o transformare de
substanta. Uratul,nu intereseaza in sine, ci doar pentru expresivitatea lui, pentru ceea ce ne poate şoca. O
data cu Arghezi, categoria frumosului inceteaza de a mai fi conditie sine qua non a artei. Uratul caştiga teren
prin harul, meşteşugul şi truda poetului care a luat "cuvintele potrivite": ,,şi framantate mii de saptamani /
Le-am 'prefacut in visuri şi icoane / Facui din zdrente muguri şi coroane". Har şi truda se cer poetului pentru
a realiza o opera de arta ş idee exprimata de metaforele: "Slova de foc şi slova faurita / Imperecheate in carte
se marita / Ca fierul cald imbratişat de cleşte". Epitetele "de foc" şi "faurite", care se asociaza termenului cu
nuanta arhaica, "slova" desemneaza inspiratia, respectiv tehnica poetica, cele doua fiind inseparabile in
procesul decreatie. Cele doua sintagme ar putea fi sugestive şi pentru dualitatea poeticului: ar putea fi vorba
de un cuplu al artei său al poeziei sacre şi al artei poeziei, a poetului - care "primeşte" poezia ca un dar şi o
face ca sub o condamnare la munca teribila. Aceasta ar putea fi dubla fata a poetului raportata la existenta
creatorului.
Comparatia din ,,şi dand in varf, ca un ciorchin de negi, / Rodul durerii de vicii intregi" vizeaza
estetica uratului, ca şi enumeratia "bube, mucigaiuri'şi noroi" puse in antiteza cu "Frumusetile" şi "preturile
noi" din care se naşte o opera literara modernista.
Ceea ce impresioneaza in stilul poemului este vasta sinonimie care innobileaza textul cu valori
sensibile. Astfel, cuvantul-cheie al poemului - "carte". - are in context multiple semnificatii: cartea este o
"treapta" in marea "trecere" universala; un moment al progresului inceput cu adancurile timpului originar,
este opera prin care poetul işi caştiga un loc in infnitul timpului, este un "hrisov" al innobilarii prin munca;
ea consfinteşte atat o evolutie (de la "sapa" şi "brazda" la "condei" şi "calimara" - sinecdoce), cat şi ispaşirea
blestemului biblic ("Sudoarea muncii sutelor de ani") transmis şi poetului care-şi aşterne, cu truda şi migala,
in "mii de saptamani" cuvintele potrivite. Cartea este alcatuita din "cuvinte potrivite" preluate din graiul
aspru al truditilor gliei; este rezultat al sublimarii uratului ("bube", "mucigaiuri", "noroi") şi al transformarii
lui in inalta arta ("Facui din zdrente, muguri şi coroane /. . ./ Din bube, mucigaiuri şi noroi / Iscat-am
frumuseti şi preturi noi"). Cartea reprezinta convertirea "durerii" adunate in "vecie", fara nume, in creatia
artistica ce izbaveşte şi purifica; este o sublima imbinare intre "slova de foc" şi "slova faurita"; o intoarcere
la primul element anterior Creatiei (Facerii biblice) lumii: cuvantul Cartea e "Dumnezeu de piatra"
(metafora sugestiva pentru caracterul ei sacru etern), e munca, e truda asupra cuvintelor. In afara de seria
centrala sinonimica, se constata ca intregul text este construit din metafore, cuvinte, locutiuni, expresii care
se grupeaza in serii opuse: "grai cu-ndemnuri pentru vite"/"cuvinte potrivite", "zdrente" I "Muguri şi
coroane", "venin"l"miere", "cenuşa"l "Dumnezeu". Mesajul poeziei este ca singurul bun pe care-l poate lasa
poetul urmaşilor sai este o carte de poezie, metafora ce sugereaza un univers, o valoare spirituala in care a
sublimat munca strabunilor robi, a celor ce au trait in permanenta şi chinuitoare razvratire. Poezia este un
proces de purificare a cuvintelor şi de modelare a unui univers de frumusete.
In cele 7 strofe - inegale ca numar de versuri (de la distih pana la strofa cu l3 versuri), cu masura
libera (versurile variaza ca masura intre 6 şi 11 silabe), rima imperecheata, masculina şi feminina (care
potenteaza atmosfera grava, solemna, dar şi optimista a poemului) - se observa ca textul poetic arghezian se
afla la punctul de interferenta intre proza (versurile cele mai multe sunt neritmate) versificata şi meşteşug
(de aici atacul lui Ion Barbu, care, in articolul "Poetica Domnului Arghezi", il defineşte drept un prozator
care se exprima in versuri). Exista totuşi versuri ritmate: "prin rapi şi gropi adanci" - versul e iambic.
In ce priveşte continutul ideatic, se poate afirma ca "Testament" este o insumare de motive care au o
Tudor Arghezi Page 8 of 11
interferenta a lor prin motivul durerii, prin cultivarea esteticii uratului şi a grotescului preluat de la
Baudelaire. T. Arghezi releva cultul pentru carte ca pe forma cea mai inalta de cultura, de civilizatie şi
rezistenta in timp. Poezia "Testament" reveleaza procesul de reprezentare a realitatii şi a universului de
frumusete, dar şi inspiratie şi efort. Frumusetea - dupa Arghezi - nu exclude uratul, care peate deveni obiect
estetic, frumosul avand, uneori, şi radacini urate (aşa cum unele flori cresc pe mucegaiuri).
In concluzie, poezia inseamna forma cea mai inalta a spiritualitatii unui popor, o sinteza estetica,
etica şi etnica realizata cu mare efort şi oferita generatiilor viitoare spre continuitatea unei civilizatii.

EXERCITIU
Argumenteaza faptul ca "Testament" este o arta poetica.

Glasul poetic arghezian este original in primul rand prin miraculosul joc al "cuvintelor potrivite" ("M-a
posedat intentia de a imprumuta vorbelor insuşiri materiale" sustinea deseori poetul).In principala sa arta
poetica, "Testament", ideile vizand inovarea poeziei sunt exprimate printr-o magistrala corporalitate lirica,
ascunsa in forme tulburatoare de limbaj. De fapt, la Arghezi, potrivirea neaşteptata de cuvinte şi imagini
transfigureaza un flux poetic existential.
Originalitatea argheziana este sustinuta de definirea "Cartii" (= opera proprie) in demersul procesual
arhitectural de la izvoare şi pana la afirmarea sa - ca mesaj pentru viitorime. Izvoarele implica la fel de bine
atat istoria robilor suişi "prin rapi şi gropi adanci", "pe branci", cat şi "sudoarea muncii sutelor de ani" sau
acele "bube, mudgaiuri şi noroi". Marele poet transfigureaza munca fizica in poezie, dand drept de cuvant
"graiului cu-ndemnuri pentru vite", ridicandu-la rang de "cuvinte potrivite". El descopera, in mod magistral,
estetica uratului. "Cartea" inspirata de "cenuşa mortilor din vatra" şi - prin indelunga framantare a limbajului
- ajunge la o poezie-tip - "Dumnezeu de piatra", apta "sa-mbie" sau "sa-njure" (ca "vioara" sau ca "bici").
Este "cartea-poezie" pe care Arghezi o propune urmaşului ca "treapta" de model are şi devenire. Intr-adevar
el scrie sub semnul jocului lexical, dar pentru a fi inteles ca proces existential (al sau, al lumii, al poeziei
etc.).

Flori de mucigai

Volumul "Flori de mucigai" - care a imprumutat titlul de la poezia liminara - a aparut la patru ani de
la debutul editorial (l927 - "Cuvinte potrivite") şi la un an dupa publicarea volumului de povestiri intitulat
"Poarta neagra" (l93o), care are aceeaşi sursa de inspiratie: lumea inchisorilor.
Atat "Flori de mucigai" cat şi "Poarta neagra" au ca tema viata sociala şi problemele ei. Ambele
evoca (una in versuri şi alta in proza) o experienta traita de autor in inchisoarea Vacareşti, socotita un loc de
claustrare, un infern dantesc in care omul se cufunda ca viermele, in care conditia de trai se constituie din
mocirla, frig, catuşe, lanturi, zabrele, paduchi, şobolani, zavoare, mucegai, intuneric.
Ciclul "Flori de mucigai" reprezinta un tot, cel mai unitar volum al scriitorului, este o opera de
inspiratie realista, terestra. Deşi poeziile din acest cicIu par inchipuirea perfecta a unei constante din
"Testament" ("Din bube, mucigaiuri şi noroi I Iscat-am frumuseti şi preturi noi" sau ,,şi dand in varf ca un
ciorchin de negi... "), ele sunt antitestamentare.
Estetica acestui volum este echivalenta unui avangardism iconoclast. CicIul reveleaza valeri precum
uratul, grotescul, monstruosul, trivialul, macabrul, atrocele etc.
Centrul al metafizic al ciclului se afla in misterul raului şi al suferintei umane, iar narativul este
prezent din abundenta in toate poeziile, ca şi in cea liminara - atmosfera poetica fiind filtrata prin arta de a
nara.
Fiecare poezie este o anecdota poetica propriu-zisa, scrisa parca intr-o proza rimata, in care versurile
lungi de l4 -l7 silabe stau alaturi de versuri scurte cu masura de 5 - 6 silabe. De aici, impresia de prozaism pe
care o degaja intreg ciclul care poate fi considerat "poezie prin excelenta impura" (Sorin Alexandrescu).
"Flori de mucigai" este o "ars poetica", intrucat sta ca un text de deschidere a ciclului şi da titlul volumului.
Ea exprima aderarea poetului Tudor Arghezi la estetica realista prin tematica sociala abordata cu
dezinvoltura.
Titlul poeziei liminare "Flori de mucigai" este un oximoron sugestiv pentru adeziunea la o estetica a
demascarii: "Flori" - metafora pentru destinele crepusculare; rolul, pacatosul din versul imaginar arghezian -
marcat prin metafora "mucigai" - este omul dorintelor frustrate, insetatul, veşnic infometat. Prin metafora
"flori", Arghezi îi acorda acestui parasit, lipsit, demnitatea reprezentarii in esenta a conditiei umane. Saracul,
Tudor Arghezi Page 9 of 11
bolnavul, slabul, cel inchis, cel cu simturile razvratite, cel pentru care lumea e o carcera in care nu s-a
instalat definitiv, cel care aşteapta şi sufera in tenebrele unei firide - aceştia reprezinta umanitatea argheziana
a "Florilor de mucigai".
In aceasta lume a neimplinirilor dureroase (aflata la antipozii lumii in care domina luxul, caImul, voluptatea)
in care frustrarea este conditie sine qua non, "mucigaiurile" - metafora pentru reziduuri prea grele, maluri
reci prea intunecate şi grele ca cineva intrat in ele sa poata strabate spre lumina - sunt sordidul care ne sufoca
şi ne marcheaza pentru intreaga existenta. Oximoronul este o sugestie pentru o lume a valorilor alterate,
pervertite, o lume in care frumusetea, lumina sunt sufocate de invazia uratului, dizgratiosului, raului care -
incet, dar sigur - duc la degradarea fiintei umane.
Astfel poezia se manifesta ca o intoarcere a poetului impotriva sa insuşi. Parasire a este starea
fireasca in care se consuma actul "confesarii": "Le-am scris (versurile din cicIu - n.n.) cu unghia pe tencuiala
I Pe un perete de firida goala". Se desprinde din aceasta declaratie ostentativa intentia poetului de a ne
trimite spre o dubla scriitura: aceea exorcizatoare a inscriptiilor schimnicului in chilia goala şi aceea
invocatoare a demonilor recluziunii intemnitatului.
Inscriptionarea "cu unghia" este o sugestie de inlocuire a artei sigura de sine, creata facil, ca o arta a
inceputurilor (amintind de scrijelarea peretilor cavemelor in care traia omul primitiv), dar şi a infantilului.
"Peretele de firida" inchide nimicul, tenebrele care au pus stapanire pe eul poetului. Acesta, cautand pe
Dumnezeu (vezi "Psalmii" din "Cuvinte potrivite"), a intalnit in calea lui pe Diavol (pierzand "unghia
ingereasca" a lasat sa-i creasca unghia demonica "de la mana stanga", ca semn ca a intrat in conditia celui
damnat, aflat la stanga lui lisus Hristos).
Daca poezia (cu intreg cicIul din care face parte) n-ar fi fost publicata in l93l, am fi fost tentati sa
credem ca aceasta işi are sursa de inspiratie doar intr-o "tulburare" pe care o simte adesea poetul: "Nu am
talent, am tulburare. Cuvantul imi vine greu in condei. îl şterg de zece ori şi tot nu l-am gasit. Ma săngera
fraza, ma doare. Sunt bolnav de ceva, bolnav de nedesluşit" ("Talentul meu" l946).
In "Flori de mucigai", Arghezi işi previne cititorul ca versurile sale sunt efectul absentei revelatiei
(pe care o intalnim in metafora "slova de foc" din "Testament"), sugerata prin puterile negatiei intr-o
enumeratie ("cu puterile neajutate I Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul.. . ") al carei rost este de a
situa sub accent fondul omenesc al actului poetic ca fenomen care s-ar fi produs "Pe intuneric, in
singuratate" intr-o clipa in care credinta i-a slabit ("unghia ingereasca" s-a tocit) şi a simtit nevoia sa apeleze
la muze demonice, fiind "silit" sa foloseasca "unghiile de la mana stanga" - adica sa abordeze arta laica, sa
reprezinte nivelul spiritual cel mai de jos al creatiei sale. Cu alte cuvinte, sarcina scrierii (a exprimarii, a
comunicarii) este preluata de",unghiile de la mana stanga", mana care, in conformitate cu un stravechi
simbolism, este asociata maleficului, demonicului. Din aceasta atitudine fata de creatie, mesajul pare a fi
renuntarea la "har" inainte de toate, iar versurile par opera Antipsalmistului. Poetul scrie "cu puterile
neajutate I Nici de taurul, nici de leul, nid de vulturul Care au lucrat imprejurul Lui Luca, lui Marcu şi lui
loan". Animalele emblematice (taurul - metafora a fortei, leul - metafora a maiestatii, vulturul metafora a
libertatii luminoase, depline), simboluri ale inspiratiei evangheliştilor, aici prezente prin negatie, sugereaza
ca inspiratia este refuzata (sau se refuzaa), iar poetul ("Psalmistul" din "Cuvinte potrivite") este şi el parasit
şi se recunoaşte ca atare. Sursa de inspiratie de altadata e condamnata, caci sacrul nu mai exista său nu mai
este recunoscut ("Cand mi s-a tocit unghia ingereasca I Am lasat-o sa creasca I şi nu a mai crescut - / Sau nu
o mai am cunoscut"). Acum (in cicIul "Flori de mucigai") cuvantul poetului e cu desavarşire profan.
Profanarea pare a pune stapanire pe lirismul arghezian care se subtiaza prin eliminarea confesiunii lirice:
poetul nu se mai exprima, ci nareaza ("Era intuneric. Ploaia batea departe, afara / şi ma durea mana ca (,
gheara. . . "). Verbele predicative, situate -in majoritatea lor -la perfectul compus ("am scris", "am lucrat", "s-
a tocit", "am lasat", "m-am silit"), dar şi la imperfect ("era", "batea", "durea"), potenteaza ideea ca procesul
de profanizare a lirismului este incheiat, desavarşit, iar efectul ei este cel al durerii care o-are sfarşit ("Ploaia
batea departe / şi ma durea mana ca o gheara... "). Comparatia este sugestiva pentru ideea de cadere in
animalitate. lar cand gheara este cea de la mana stanga se pare ca aripa ingereasca a devenit o gheara de
demon. In aceasta situatie eul poetic este parasit de lumina ("Era intuneric"), iar neputinta spirituala il
copleşeşte intr-atat incat il sileşte pe poet sa scrie "cu unghiile de la mana stanga" - ca semn al celui damnat.
Prezenta sa de acum este aceea a unui cronicar al infernaliilor care scrie "pe tencuiala" aceste "flori de
mucigai" ("fIori ale raului").
Stihurile (arhaism pentru versuri, dar şi pentru versetele din psalmi sau dintr-o cantare bisericeasca)
sunt scrise "pe intuneric, in singuratate", "pe un parete de firida goala". "Firida goala" este un univers
stramtat la extrem. ermetic, al monarhului-scrib ca şi al robului, este o monada fara ferestre in spatiu. In ea
Tudor Arghezi Page 10 of 11
ar fi putut exista alte bunuri, dar este "goala" pentru a permite umplerea cu fantomele care vor fi de fapt
personajele din ciclul "Flori de mucigai". Experienta infernului incepe prin aceea a inchiderii in "firida
goala" austera nu a unor obiecte materiale, ci a monologului esential, a experientelor amare, care sunt
inscrise in "stihuri fara an / stihuri de groapa / De sete de apa /De foame de scrum". Substantivul "stihuri" -
repetat in anafora chiar la mijlocul poeziei şi determinat cu atribute ("fara an" - ieşite din timp, "de groapa -
de moarte", "de sete de apa" aspiratie spre lumina cunoşterii; "de foame de scrum" - aluzie la cenuşa in care
s-a prefacut şi din care a renascut Pasarea Phoenix) - ar putea fi o sugestie pentru intentia poetului de a
scoate la lumina tiparului toate visurile, aspiratiile, idealurile condamnate sa fie sufocate de intunericul
carcerelor. "Stihurile de acum" (adica din ciclul "Flori de mucigai") constituie o revelare a mortii launtrice
spirituale, consemnate lapidar intr-un stil oral, in care ritmul naratiunii descopera o ordine abstracta,
suprapusa haosului, "evenimentelor narate".
Tonul colocvial (vag argotic in majoritatea poeziilor din ciclu) este aici subliniat in douazeci de
versuri inegale ca masura (care este intre 5 şi l7 silabe) şi grupate in doua Parti: prima parte are l6 versuri
(astrofa) care contin o anecdota argheziana al carei talc este concentrat in partea a II-a, construita intr-un
catren. Catrenul reveleaza gestul demascarii, al surprizei: osanda la intuneric, obturarea oricarei deschideri
spre lumina de dincolo de peretele firidei. eel inchis, singur, lasat anume in intuneric, prada anxietatilor, nu
are nici o consolare, nici un animal mistic - inspirator. El nu se mai poseda, e posedat, lasat prada
demoniei: ,,şi m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana stanga".
Aici veacul (timpul) se retrage, versurile scrise "pe intuneric" sunt "fara an", "spatiul devine tot mai
mic, mai stramt, mai nesemnificativ" şi se concretizeaza prin substantivul arhaic "firida". Poezia insaşi -
scrijelita "pe perete (fonetism uşor arhaic) de firida" - se proiecteaza intr-un gol de timp şi spatiu care, in
incremenirea lor, ofera imaginea unei vieti inscrisa in moarte. Este, de fapt, adevarata conditie penitenciara,
de claustrare fortata.
Stihurile "de groapa" scrise pe peretele firidei solicita un lamento existential. S-ar putea spune ca versul
concretizeaza bocetele arhaice din ciclu. Ca şi tanguirea folclorica ce se naşte dintr-o jale cosmica (vezi
metafora "lacrimi de sănge" din "Miorita"), bocetul din "Flori de mucigai" apare ca o cantare a mortii
nedrepte şi premature şi işi are sursa in crime, cadavre, descompunere, atmosfera de spital in care se moare
cu dorinte neimplinite, viata netraita intr-un neant - care erodeaza spirit şi materie vie. Ceea ce ramane e
intunericul ("Era intuneric"), la care se raliaza şi ploaia. Intunericul şi umezeala prolifereaza "mucigaiul" (o
vegetatie obscura, demonica, disgratioasa in plan vizual şi olfactiv). La intuneric şi umezeala, scrisul insuşi
se deformeaza, mana îl doare "ca o gheara". De aceea, poetul se supune unui imperativ launtric salvator ,,şi
m-am silit sa scriu...".
Aceasta fictiune a neputintei (poetul şi-ar fi scris poezia "cu puteri neajutate", "silit"), a modificarii
mainilor, sugestie, a unei poezii a "condamnarii la poezie", adica la poetizarea neantului existential (care este
orice cIaustrare) sub chipul mizeriei social-morale care este, de fapt, o forma a damnarii.

EXERCITIU

Argumenteaza ca "Flori de mucigai" este o arta poetica.

Ciclul de poezii "Flori de mucigai" (l93l) ilustreaza pe deplin tendintele argheziene de a construi estetica
uratului. parca in replica cu Baudelaire ("Florile raului"). Rod al experientei din inchisoarea Vacareşti, acest
ciclu evoca, prin imagini de o rara forta sugestiva, lumea stranie, dezolanta şi' contradictorie a universului
carceral.
, Se poate spune ca intregul ciclu sustine conceptia despre literatura (in preulungirea celor generale
din "Testament") aceea a literaturii de subteran,.un subteran din care se poate discerne arta şi frumos ("Din
bube, mucigaiuri şi' noroi I Iscat-am frumuseti şi preturi noi").
In poemul care prefateaza ciclul, imprumutandu-i titlul, Arghezi işi avertizeaza, cititorul ca versurile
sale nu sunt efectul unei revelatii, ci ca ele inregistreaza impresii stimulate de un real al vietii pe care fibra
angelica a fiintei noastre nu-l poate exprima, aceasta posibilitate revenind fibrei demonice (a doua latura a
"Portretului" arghezian din "Cuvinte potrivite").
Versurile din noul ciclu au fost scrise cu "unghiile de la mana stanga", caci "unghia ingereasca" este
"tocita". "Tencuiala" pe care au fost scrise este rea a inchisorii, vazute aici la propriu (= temnita) şi la figurat
(= orice situatie care sugruma omul şi viata lui). Acolo viata este reprimata, monificata, pentru a ispaşi o
Tudor Arghezi Page 11 of 11
"crima" care poate fi insa efectiva sau presupusa.
Ca şi Baudelaire, T. Arghezi se sprijina pe tratatul lui Rosenkranz, "Estetica uratului" (l853). Ca
atare, uratul devine o forma de polarizare a contradictiilor definitorii pentru conditia umana. Sub aparente
groteşti, se impune frumosul din profunzimi: "in beciul cu morti, Ion e frumos..." ("Ion, Ion");,,şi odaia cu
mucigai I A mirosit toata' noaptea a rai" ("Cantec mut"). "Mana stanga" sustine, de fapt, marea revolta a
omului contra incercarilor de anulare a conditiei sale.