Tudor Arghezi

Tudor Arghezi

Page 1 of 11

Teme ale creatiei lirice

Titanismul romantic, tonul vaticinant (profetic), temele revoltei metafizice i sociale, alaturi de
sunetele diafane i delicate ale unei sensibilitati subtile i rafinate pana la miniaturism i filigran se regasesc
in poezia lui Tudor Arghezi care a realizat armonii divine intre hiperbola i litota.
Debuteaza in ziarul lui Macedonski, "Liga ortodoxa", cu poezia "Tatal meu" (l896). Debutul
editorial, in l927, cu volumul de poezii "Cuvinte potrivite", urmat de "Flori de mucigai" (l93l), "Carticica de
seara" (l935), "Hore" (l939), Una suta una poeme" (l947), ,,l9o7 - Peisaje" (l955), ."Cantare omului"(l956),
"Stihuri pestrite", "Frunze", "Cadente", "Noaptea" .a.
Problematica spiritualista a lui T. Arghezi depaete cu mult cadrul primului volum - pe care poetul il
concepuse initial ca fiind i ultimul - "Cuvinte potrivite"; titlul sugereaza sensul ca poeziile alcatuiesc o
schema (dar nu se supun vreunei scheme), cuvintele ii trimit reflexe reciproce, unele spre celelalte, parca
din propriul lor centru de viata. Cuvantul inseamna zamislire, adica "potriveala" apare ca insui principiul
constitutiv i ocult al unei noi ordini (AI. George "Marele Alia").
Timp de apte decenii creeaza poezii, proza ("Icoane de lemn", "Poarta neagra" - cu scene din viata
manastirii i a inchisorii; "Ochii Maicii Domnului" - roman al iubirii filiale; romanele: "Cimitirul BunaVestire", "Lina"), pamflete de acuta virulenta.
Publicistica i-a fost stransa in volume: "Manual de morala practica", "Bilete de papagal", "Pagini din
trecut", "Lume veche, lume Dalta", "Tablete de cronicar", "Cu bastonul prin Bucureti" i un volum, publicat
postum, de "Teatru".
Poeziile cuprind o mare bogatie de teme i motive. Poezia cu implicatii filozofice pe tema rostului
omului in lume, a marilor intrebari despre om s-a cristalizat in meditatiile lirice intitulate "Psalmi" (inca din
"Cuvinte potrivite" predominau - numeric - poeziile cu tema "marilor cautari a adevarului despre om i
raportul lui cu divinitatea). Exista l5 poezii intitulate, invariabil, "Psalmi" la care se adauga "Psalmistul",
"Psalmul de taina", "Psalmul de tinerete", "Psalmul mut", "Cantecul psalmistului" .a., in jurul carora se
aduna poezii care reflecta spaima de nefiinta, dar i acceptarea destinului: "Duhovniceasca", "Privighere",
"De-a v-ati ascuns", "De ce-a fi trist?", "Heruvim bolnav", "Descantec", "Intre doua nopti", "Potirul mistic"
etc. (Psalmul este consacrat pe plan universal ca un imn religios; preluati de cultul cretin, psalmii
imparatului David, tradui aproape in toate limbile pamantului, au devenit - in aproape doua milenii cele mai
stralucite imnuri religioase din lume). "Psalmii" au ca tema: "nimicnicia omului" in fata atotputerniciei
divine, umilinta, smerenia, implorarea iertarii i a binevointei, a ocrotirii Providentei.
"Psalmii" arghezieni sunt meditatii filozofice i morale care contin dialogul, dezbaterea, framantarea
mintii in incertitudini, extraordinara zbuciumare intre credinta i tagada, intre lumina sufletului i
amurguuui: "Tare sunt singur Doamne, i piezi / Copac pribeag uitat in campie / Cu fruct amar i cu frunzi/
Tepos i aspru-n indarjire vie". In alt "Psalm", drama se adancete: "Marea ma-nchide, lutul m-a oprit / Am
alergat i-n drum m-am razvratit / i n-am scapat din zarea marei stepe"; in "Psalmul" din l959, poetul
desacralizeaza divinitatea cu o inverunare de blasfemie: "Incerc de-o viata-ntreaga, sa stau un ceas la sfat /
Dar te-ai ascuns de mine de cum m-am aratat / Oriunde-ti pipai pragul cu oapta tristei rugi / Dau numai de
belciuge cu lacate i drugi / Inverunat de piedici, sa le sfaram imi vine / Dar trebuie-mi dau seama, sa-ncep
de-abia cu tine". Se observa in toti psalmii o inverunare, o razvratire, titanism, demonism. In incercarea de
demitizare a divinitatii, dar tagada absoluta, definitorie nu!
Lirica nelinitii metafizicii se descifreaza i in poeme ca "Intre doua nopti", "Muntele maslinilor",
"Inscriptie pe Biblie". Poezia de cunoatere, care tulbura prin marile intrebari asupra eului uman raportat la
Univers,este "Nehotarare" care se organizeaza in functie de doua stari de spirit opuse: acceptarea plina de
umilinta a conditiei omului pe pamant - incapabil sa-i raspunda la multe intrebari despre viata, moarte,
univers - i pe de alta parte, refuzul supunerii, incercarea de a descifra tainele. Ca i in "Psalmi", poetul se
lasa copleit de ruga sfioasa, dar i orgolioasa, catre necunoscut i vointa de a cuceri necunoscutul.
Aceeai razvratire impotriva timpului, a uciderii lui se manifesta i "In Manastire", "Miez de
noapte", "Inchinaciune".
Daca in "Psalmi" lupta dintre credinta i tagada pare sa ia sfarit, in "Portret" poetul se
autodefinete, acceptand lupta cu sine, cu eul su contradictoriu (pentru ca accepta i refuza succesiv
existenta dumnezeirii - vezi toti "Psalmii"): "sunt inger, sunt i diavol i fiara i-alte-asemeni l i ma framant
in sine-mi ca taurii-n belciug", in timp ce in "Nehotarare" aspiratia spre cunoastere se traduce printr-o criza
de constiinta, traita cu mare participare afectiva, dezvaluindu-i nelinitea profunda din care taneste

Tudor Arghezi

Page 2 of 11

exelamatia finala de un profund dramatism: "De ce nu pot sa nu tiu, de ce nu pot sa n-aud l In ce sta rostul
zilei i pretul de-a ti-o trece?". In ciuda acestei interogatii patetice, poetul-om isi cunoate dreptul de a
dialoga cu universul de pe pozitii egale, de vreme ce este inzestrat cu ,,apte ochi de flaut" (metafora a celor
6+l simturi umane prin care putem cunoaste lumea inconjuratoare): "Deschide-mi-te, suflet, prin sapte ochi
defiant l i cantecul si viata si moartea sa le-nece".
Poezia "plugului" ("Belug", "Plugurile") exprima proportiile demiurgice ale muncii taranului;
relatiue cu Cosmosul, fiecare moment al muncii fiind o repetare a Genezei; spatiul si timpul sunt
primordiale, materia densa i elementara, lumina soarelui devine binecuvantare cosmica; sacralizarea
Fapturii prin relatia ei cu Fiinta universala, cu Divinitatea; taranul apare arhetipal ca "ipostaza primordiala a
Omului"; "El singuratic duce catre cer l Brazda pornita-n tara de la vatra l Cand i priveti impiedicati in fier
l Par el de bronz i vitele-i de piatra l.../ E-o tacere de-nceput de leat l Tu nu-ti intorci privirile-napoi l Cad
Dumnezeu paind apropiat l i vezi lasata umbra printre boi".
Lirica sociogonica este reprezentata de ciclul "Cantare omului" in care poetul prezinta evolutia
umanitatii de la mersul "tara, pe coate" la descoperirea atomului care a revolutionat intreaga viata pe Terra.
(Ciclul amintete in plan ideatic de "Theogonia" lui Hesiod, "Orestia" lui Eschil, poemul "De rerum natura"
altui Lucretiu, "Divina Comedie" a lui Dante Alighieri, "Legenda secolelor" de V. Hugo).
"Flori de mucigai" - (ciclul amintete de "Les fleurs du mal" a lui Charles Baudelaire) - contine
poezii ale lumii inchisorilor cu un univers original in care uratul (categorie esteticci) se convertete in
imagine artistica.(Estetica uratului pornete de la ideea ca in orice lucru urat exista i o scanteie de
divinitate, de pur, de luminos).
Poemul "Testament" completeaza universul sociogonic arghezian .prin traditia celor umili,. - muncitori eu
bratele, prin sugestia legaturii fireti dintre generatii in evolutia omenirii in plan cultural. Ideea traditiei se
desprinde i din "Caligula". Din "Dacica" aflam ca vasul de lut e simbolul operei durabile, in "Ruga de
vecernie" "auzim" ecourile vocilor strabunilor, iar in "Vlad Tepe", "Balada Unirii", ,,l9o7-peisaje" intalnim
figuri istorice i evenimente care ne-au marcat fiinta nationala.
In debutul liricii erotice, Arghezi este eminescian: "Melancolie", "Toamna", "Despartire",
"Oseminte pierdute" sunt elegii erotice. Dar, la Arghezi, iubita este sotia care-i apare poetului ca o prezenta
necesara i mangaietoare. Iubirea este o eterna reintoarcere la mitul lui Adam i Eva.
Volumul "Carticica de seara" i "Hore" au ca model universul i cuplurile indragostitilor din
"Cantarea cantarilor", prin evocarea frumusetii feminine. Femeia iubita e stapana universului gospodaresc i
matrimonial al poetului de la Martior. IntaIlnim in poezia de dragoste toata gama sentimentului: de la
iubirea euata din "De-abia plecasei" ("De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi ramas?"), la sarutul cast i pana la
iubirea senzuala din "Seara de mai". Este evocata, de asemenea, o lume a copilariei, a unui eden regasit, o
stare de implinire interioara.
Tanguirea erotica, unita cu dorul de moarte, produce vibratiile cele mai adanci exprimate cu
incomparabile metafore ("Ateptare"): "De cand nu mai trece streina l Ramane pustie gradina l Lastunii sentorc sa ma vada l Copac desfrunzit in livada.. . ". In "Cadente", "Dragoste tarrzie" poetul canta
dragostea,evitand tot ceea ce ar putea distruge ("M-am prefacut ca-nu inteleg / Ca sa raman. ce eti, i eu
intreg / i le-am jignit cu voie, sa ma ierti... ").
Poezia jocului (ludica) apare ca motiv central al volumelor "Buruieni", "Martioare", "Cartea cu
jucarii", "Ce-ai cu mine, .vantule" din care desprindem lumea infima, miniaturala a copilului, lume in care
poetul se intoarce la starea adamica a contiintei, iar spatiul este populat de animale, pasari sau insecte.
Imaginile sunt de o simplitate dezarmanta, limbajul este familiar: "A vrut Dumnezeu sa scrie / i nici nu avea
hartie / N-avea nici un fel de scule / i nici litere destule" ("Abece"); "Banuul": "Auzise i Danut / Ca un ou
e cu banu / i credea ca oul moale-i / Puculita cu parale".
Mitul, ca motiv al creatiei literare, apare in mai multe ipostaze: desemneaza o lume inaccesibila
("Psalmi", "Nehotarare" .a.), o parabola a adevarului ("Focul i lumina", "Dalila"), un motiv care
transfigureaza realitatea ("Intre doua nopti"), un mod de a transmite mesajul poetic ("Prometeu", "La stele").
Natura apare ca dimensiune complementara a omului ("Belug"), florile, gazele, pasarile, animalele sunt
reprezentari ale ideilor argheziene ("Fabule"), natura este vatra a fiintei nationale ("Testament").
Univers complex, de o rara frumusete morala i pitoresc: taranul, plugul, rostul muncii datatoare de
belug, periferia umana, temnita, jocul copilului, viata, moartea, dragostea reprezinta teme ale unui univers
poetic vast creat din contraste: cer i stele; tarle, pisc i brazda, pamant, norori, smarc - prin toate Arghezi
faurete "slova" poetica ce-i asigura un loc printre nemuritori.

Tudor Arghezi

Page 3 of 11

EXERCITIU
Demonstreaza originalitatea glasului poetic arghezian, referindu-te la una dintre poeziile studiate.
Tudor Arghezi este profund original prin modul in care ajunge la "cuvinte potrivite", stimuland forta
acestora de a sensibiliza concomitent concretul i frumosul, uratul i situatiile marunte.
Cuvintele se suprapun crezului arghezian, ridicand la rang de arta munca robilor i existenta din subterane,
"flori de mucigai". In poezia "Belug" se realizeaza "cea mai mareata oda" ridicata vreodata taranului
roman" (T. Vianu), imaginea
taranului cu vitele i plugul lui, arand pe "scena" tarii, cu fundal cosmic, staruie preluand expresivitatea
statuara a veniciei, a perpetuarii sub semnul neamului nostru. in viziunea lui Arghezi, taranul ara i seamana
din veac, fiind parca supus prin destin sa munceasca "cu dumanie" pamantul. smulgandu-i "samanta" care
asigura belugul material al tarii. Simbolic, plugul il infratete pe taran cu glia, dar intregul grup statuar se
fixeaza drept trinitatea devenirii noastre in istorie. Mersul inainte al grupului permite poetului sa aiba
senzatia sublima a inceputului "de leat", cu prezenta lui Dumnezeu alaturi, deci cu sacralizarea muncii
taranului.
Astfel, Arghezi sustine belugul spiritual al efortului robului pamantului, face legatura intre pamant
i cer, intre concret i absolut.
Psalmii
Psalmul este consacrat pe plan universal ca un mit religios, un cantec de slava.Preluati din cultul cretin,
"Psalrnii imparatului David", tradui in aproape toate limbile pamantului,au devenit imnurile cele mai
stralucite din lume, pentru continutul lor, in care intalneti sentimentul nirnicniciei omului in fata
atotputerniciei divine, umilinta, smerenia, implorarea iertarii i a bunavointei, a ocrotirii omului de catre
Providenta.
Tudor Arghezi l continua pe AI. Macedonski ("Liga ortodoxa") -in revista caruia a debutat scriind
psalmi (vezi ciclul "Psalmi moderni", in care AI. Macedonski aduna 11 psalmi - avand fiecare drept titlu
primul vers din poezie i "Psalmul CXL V" (l45) in care declara: "Numai Dumnezeu e mare, numai dansul
nu se schimba"); dar, spre deosebire de mentorul sau, Arghezi exprima impietrirea dramei interioare.
De-a lungul a 4o de ani de activitate literara, T. Arghezi a publicat l8 psalmi pe care i-a risipit in
toate volumele - de la "Cuvinte potrivite" (volumul de debut, in care are 9 psalrni) pana la ultimul volum
publicat in timpul vietii: plachetele "Frunze" i "Noaptea" (cand poetul trecuse de 8o de ani); alte l5 poezii
poarta titlul "Psalrni", iar trei au titluri mai dezvoltate ("Psalmul mut", "Psalmul de taina", "Psalm de
tineree"), ca i cum poetul ar fi lasat parca sa se inteleaga ca ar fi vorba mereu de acelai cantec, de acelai
suspin al foamei de absolut, aceeai aspiraie spre izbavirea de efemer, de singuratate i de moarte.
Adoratia mistica, extazul, atingerea sacrului, prezente in poezia lui Ion Barbu, Vasile Voiculescu,
Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Vasile Militaru, sunt inlocuite, la T. Arghezi, de o prabuire in teluric, in
patimi ("lar cand plecam calare cu trofee, /Furam i cate o femeie").Psalmii arghezieni nu sunt "cantece de
slava" a divinitatii, ci meditatii filozofice. Ele contin dialogul, dezbaterea, framantarea mintii i a sufletului
in incertitudini, cat i talazuirea atator valuri furtunoase ale inimii care cheama la demnitate umana.
Lirica a nelinitii metafizice, "Psalmii" reveleaza drama unei contiinte temerare i lucide, insetata
de absolut; oscilatia intre doua lumi - celesta i telurica; pendulatia intre credinta i tagada. lar tonul
psalmistului oscileaza de la implorare la provocare, de la sentimentul solitudinii cosmice la beatitudine.
Motivul cautarii Divinitatii este prezent in intreaga opera argheziana, constituind pur i simplu
laitmotivul intregii creatii.
In mistica ortodoxa (argheziana), in toate valorile ei interne, "transcendentul coboara", poetul
identifica, pe baza metafizicii din "Vechiul i Noul Testament", unitatea omului i a vietii intr-un naturism
mistic de viziune cosmica.
Divinitatea argheziana este un ideal absolut i poate fi comparata eu Ideea lui Platon, cu Vointa lui
Schopenhauer, Demiurgul lui Emineseu, Marele Anonim altui Blaga. Noutatea nu consta in nazuinta spre
absolut, ci in umana i infricoatoarea drama a imposibilitatii cunoaterii totale. Din aceasta contiinta
nelinitita i lucida se nate implorarea i dorul chinuitor at psalmistului: "Nici rugaciunea, poate, nu mi-e
rugaciune / Nici omul meu nu-i poate omenesc / Ard catre tine-ncet ca un taciune / Te caut mut, te-nchipui,
te gandesc" (Psalm).
Dumnezeu li s-a aratat primilor oameni, iar - "pe vremea aceea" - ingerii lui "grijeau" i pruncul, i

Tudor Arghezi

Page 4 of 11

barbatul i femeia. Insetat de imaginea Lui, poetul ateapta revelatia unei iviri "din cristal" ori l cauta
pretutindeni: "Ma uit in mine ca intr-o chilie / Ma uit in ceruri, in imparatie / Ma uit in gol, ma uit in
vizuini / Te caut printre spinii din gradini".
Dar timpul omului nu coincide cu timpul Fiintei, iar cel care pipaie "locul urmei tale cu zabava"
traiete un acut sentiment de singuratate cosmica: "Tare sunt singur, Doamne, i piezi! / Copac pribeag uitat
in campie".
Uneori gestul cunoaterii ia forma unei activitati primordiale - vanatoarea; dar poetul, ipostaziat
intr-un "talhar de ceruri", se oprete in fata gestului prometeic, lovindu-se de interdictia divina: "Dar eu
ravnind in taina la bunurile toate / Ti-am auzit euvantul zicand ca nu se poate".
Dornic de certitudinea existentei lui Dumnezeu ("Vreau sa te pipai i sa urlu: este!") poetul, sfaiat
de o "nelimitata patima cereasca", traiete suferinta limitelor umane: "Oriunde-ti pipai pragul cu oapta
tristei rugi / Dau numai de belciuge cu lacate i drugi". Prin cenzura transcendenta intercalata inadins, intre
misterele existentei i eunoaterea individuala se refuza aeesteia orice cuprindere pozitiva (adecvata) a
misterelor existentiale. De aici inverunarea "psalmistului" in incheierea "Psalmului": "Inverunat de piedici,
sa le sfaram imi vine / Dar trebuie-mi dau seama, sa-ncep de-abia cu tine". Sunt simboluri ale spatiului
inchis, limitat, in care-i este dat omului sa traiasca pentru pacatul sau originar: "nu pot sa fug din marele
ocol" (din destin) sau "Sunt Doamne, prejmuit ca o gradina / In care pate un manz". Calatoria cunoaterii
devine, pentru poet, odisee fara sens, iar el se simte inchis intr-un castel labirintic, precum un erou kafkian:
"Piscul sfarete-n punctul unde-ncepe / Marea ma-nchide, lutul m-a oprit / Am alergat i-n drum m-am
razvratit / Si n-am scapat din zarea marei stepe".
Dar in "Psalmi" gasim i indoiala, hula, blasfemia, razvratirea (nu numai dragostea fata de Dumnezeu,
smerenia ortodoxa): "Eti ca un gand i eti i nici nu eti / Intre putinta i intre amintire". In "Psalm de
taina" poetul exprima o cumplita ura demonica impotriva iubitei (pentru greelile ei nu o iarta nici dupa
moarte) incat a disparut, prin blestem, orice iubire cretina: "Ce sa auzi, o! neuitata, neiertatorul meu
blestem". "Psalmul de taina" este o poezie erotica, in timp ce poezii purtand titluri cu sensuri profane s-ar fi
putut numi "Psalmi". Un poem amplu (din l963) se intituleaza "Psalmistul". Se poate observa ca titulatura de
"psalm" e conventionala i nu semnifica nimic in privinta ideii de "cantec de slava". Dimpotriva. Uneori
razvratirea lui pare o blasfemie. Psalmistul se ippstaziaza in vanator: "Cercasem eu, cu arcul meu / Sa te
rastorn pe Tine, Dumnezeu / Te dramuiese in zgomot i-n tacere / Si te pandesc in timp, ca pe vanat", alteori
interogatiile sunt tulburatoare prin patetismul lor: "In care anume floare i tulpina /Dospete sucul fructului
Tau cald?".
Psalmistului Arghezi e o natura de luptator, un spirit nonconformist i indraznet care declara razboi
deschis oricaror opreliti: "Cand ma gasesc in pisc / Primejdia o caut i o isc / Mi-aleg poteea stramta ca sa
trec / Ducand in carca muntele intreg". Agnosticismul este resimtit ca o suferinta acuta care . se descarca
aproape imediat intr-un gest de rebeliune impotriva marginirii eonditiei umane. Sfidand iedicile, el se ridica
impotriva cerului ca Prometeu: "Cu mine omenirea, Parinte, se va stinge? l Da-mi pacea i rabdarea s-o caut
i s-o cant'.
Incordarea urca spre paroxism, fulgerele maniei se intetesc, de la avertisment trece la amenintari:
"Pentru credinta su tagada l Te caut darz i fara de folos l i te slujesc, dar Doamne, pana cand?"; ca apoi sa
vina cu o noua provocare: "Singuri, acum, in marea ta poveste l Raman cu tine sa ma mai masor l Fara sa
vreau sa ies invingator l Vreau sa te pipai i sa urlu: este!". lar intr-o placheta in proza ("Psalmistul
singuratic", publicata in perioada "psalmilor"), poetul intreaba contrariat: "Pentru ce mi-ai dat minte,
Doamne, i judecata? Ca sa ma batjocoreti? Eu am pus pret pe mintea mea, mi-am framantat-o cu mintile
altora, cu mintea mortilor i cu mintea celor vii i m-am apucat sa te chibzuiesc pe tine. .. i am ramas tot
atat de prost ca i inainte".
Rugaciunea poetului este uneori un repro discret, sfios, afectuos: "Doamne, izvorul men i
cantecele mele l Nadejdea mea i truda mea... ", "Eti visul men din toate cel mai frumos", "Ruga mea e fara
cuvinte Ii cantul, Doamne, mi-e fara glas l Nu-ti cer nimic. Nimic ti-aduc aminte l Din venicia ta nu sunt
macar un pas..."
Goana animalica dupa bunurile vietii, spre desfatarea simturilor, dispretul pentru preocuparile
spiritului, creatiei, avantului spre "intinsurile albastre" ale absolutului dezumanizeaza, risipesc faptura divina
a omului: "Prefaci in pulbere marunta / Puterea darza i vointa crunta l Faci dintr-un imparat l Nici praf cat
intr-un presarat l Cocoloeti o-mparatie mare l Ca o foita de tigare" ("Psalm"), dar el, psalmistul, nu se lasa
ispitit niciodata de preocuparile eterne, telurice: "Ispitele uoare i blajine l N -au fost i nu sunt pentru mine
n blidul meu otravit i tare..." i se simte ars de o nepotolita foame de absolut, fascinat de marile intrebari

Tudor Arghezi

Page 5 of 11

ale vietii i destinului oman: ,,o nelinitita patima cereasca l Bratul mi-l zvacnete, sufletul mi-l arde"
("Psalm").
Extraordinara zbuciumare intre certitudine i tagada, intre lumina sufletului i amurgul lui este
invederata i in "tare sunt singur, Doamne, i piezi! l Copac pribeag uitat in campie l Cu fruct amar i cu
frunzi l Tepos i aspru-n indarjire vie".
Se observa, in toti psalmii arghezieni, inverunare, razvratire, titanism, demonism, chiar blasfemie,
dar tagada absoluta, definitorie nu se poate afla in versurile psalmistului Arghezi, care a incorporat in stihuri
zbuciumul lui de-o viata lunga, o tensiune continua care izvorate din alcatuirea lui spirituala caracterizata
prin atitudini i tendinte contradictorii, aa cum se autodefinete in "Portret": "Cu o frunte dau in soare, cu
celelalte-n noapte I. ..l Sunt Inger, sunt diavol !Si fiara i alte-asemeni l i ma framant in sine-mi ca taurii-n
belciug" i.. ca i in "Rugaciunea unui dac" a lui M. Eminescu, Arghezi vorbete i creeaza in numele
omenirii intregi i e gala sa ia asupra-i toata povara luptei pentru "bine, frumos i adevar": "In mine se
deteapta o-ntreaga omenire l Sunt cei ce-au fost pe vremuri, sunt cei ce sunt acum l Cate-o gradina veche,
surpata-n suvenire lMi-arunca dinainte beluguri de parfum l...l i voia mea de bine, frumos i adevar
ingaduie sa-i tie i-acolo-n ganduri jugul Simtindu-mi spinii fruntii ieind cu rani prin par l Sunt cel dintai
porunca s-o dau: Aprinde-ti rugul"
EXERCITII
Prezinta relatia,dintre poet i divinitate, referindu-te la unul din "Psalmi".
In poezia sa de meditatie, Arghezi se arata ca insingurat, dar i ca fiinta ganditoare. Contient ca este lipsit
de har divin, el cauta in permanenta un Dumnezeu care insa refuza a se arata, determinand cugetatorului o
stare psihologica de oscilare intre a fi i a nu fi, intre credinta i tagada.
Dupa cum afirma Eugen Simion, la Arghezi Dumnezeirea are mai multe acceptiuni - intre care una
religioasa (ca panteism de sorginte populara) i alta gnoseologica (ca adevar suprem, cautat mereu de om),
una etica i alta estetica (ca visul I "din toate cel frumos").
Esentiala este, in ciclul "Psalmilor" arghezieni, refacerea repetata i insistenta "situatiilor arhetipale"
ale omului in fata divinului" (N.. Balota). inca din prima creatie de acest tip, trei strofe dedicate existentei lui
Dumnezeu se contrapun altor trei in care se rostete, foarte clar, refuzul acceptarii acestei identitati. Poetul
arata, din debut, ca ar putea "vecia cu tovaraie" sa o ia "partaa gandurilor" sale, deci sa farmece "noi
viori", "noua melodie", cat timp - sustine el mai departe - ,,o nelinitita patima cereascal Bratul mi-l
zvacnete, sufletul mi-I arde". De fapt, tot el se crede purtator de cuvant aI celor de jos in fata lui Dumnezeu
("Port in mine semnul, ca o chezaie I Ca am harul mare-al mortii tuturor"). in partea a doua a poeziei,
Arghezi se adreseaza Parintelui cu intrebarea patetica vizand posibila subordonare a "bronzului lovit". in
final poetul se vrea pierind "in bezna", "neincercat de slava, crancen i scarbit", lipsit total de aura
Dumnezeirii, adica independent i fara sustinere.
Comenteaza ideea de pendulare "intre credinta i tagada", avand ca suport unul dintre "Psalmi". "Psalmii"
arghezieni sustin venica pendulare intre a fi i a nu fi a adevarului absolut, intre credinta in Dumnezeu i
tagaduirea Lui. Marele poet se vrea un spirit zbuciumat, meditand asupra conditiei omului fata-n fata co
venicia Dumnezeirii. El folosete - de fapt - motivul biblic al "cantarii"; cu flux infinit - de la suferinta, la
credinta i speranta i iarai la suferinta:Tot el devine acelai Prometeu revoltat impotriva conditiei
predestinate.
Retinand psihologia "poetului blestemat", Arghezi "orbecaie pe intuneric, cautand a se convinge
prin dovada pipaita a mainilor" i traiete lupta interioara "intre dorinta apriga de a crede i necredinta
pustiitoare" (S. Cioculescu).
In psalmul avand primul vers "Te dramuiesc in zgomot i-n tacere", Arghezi pornete de la o
afirmatie asupra propriei actiuni privind Dumnezeirea, pentru ca interogatiile i exclamatiile sa vizeze
imediat antiteza dintre a o accepta sau a o respinge. Mai departe, poetul ii exprima cautarea lui Dumnezeu
"pentru credinta sau pentru tagada". Credinta se refera la "visul...din toate, cel mai frumos".Dar prezenta
Dumnezeirii intre a fi i a nu fi (ca existenta materiala) i provoaca lui Arghezi hotararea de a cauta
deconspirarea acesteia. De fapt, poetul solicita lui Dumnezeu ,o prezenta palpabila: "V reau sa te pipai i sa
urlu: Este!".

Tudor Arghezi

Page 6 of 11

Testament
Specie literara - testament, de factura lirica, are - in literatura romana - traditie, prin ceea ce avea sa
lase literaturii noastre Ienachita Vacarescu: "Urmailor mei Vacareti! / Las voua motenire Creterea limbii
romaneti / i a. patriei cinstire" i prin continuatorii lui: Eminescu ("Epigonii"), Cobuc ("Poetul"), "Goga
("Rugaciune"), L. Blaga ("Eu nu strivesc corola de minuni a lumii"), l. Barbu ("Joc secund"), Augustin
Doina ("Mistretul cu colti de argint") .a.
Deschide volumul de debut ("Cuvinte potrivite" - l927) al lui T. Arghezi i este o "ars poetica"
(manifest poetic) in care se anunta conceptia argheziana asupra artei i asupra menirii poetului. Chiar titlul
volumului este dat de o sintagma extrasa, probabil, din poezia "Testament": "Eu am ivit cuvinte potrivite"
(s.n.). ;
Dei cea mai cunoscuta i mai reprezentativa, "Testament" este sustinuta i de alte poezii ("Ruga de
seara", "Plugurile", "Belug", "Un cantec", "Vraciul") care contin expresia lirica a conceptiei despre actul
creatiei.In "Testament", expresie lapidara i rezumativa a activitatii sale artistice pe care o dedica primului
sau fiu - Arghezi vorbete de cele doua surse ale artei sale: cea divina - "slova de foc" (e vorba de tipul de
scriere inspirata i critica ce a apraut pe peretele palatului regelui Balthazar i pe care a descifrat-o prorocul
Daniel) i "slova faurita" (adica acta elaborata printr-o tehnica anume) unificate intr-un gest de vointa
crancena: "imperecheata-n carte se marita / Ca fierul cald imbratiat de clete".
Optiunea autorului pentru plasarea in fruntea celui dintai volum al sau potenteaza intentia poetului
de a-i revela caracterul ei programatic, evident in fiecare secventa a textului: Testamentul este adresat unui
fiu spiritual, caruia i este lasata ca unica motenire cartea. Astfel, cuvintele-rima din primele doua versuri
("moarte" / "carte") constituie o opozitie; in vreme ce fiinta umana a poetului se va intoarce in nefiinta (in
lut), imaterializata intr-un "nume" ("adunat"), opera va dainui, caci adresandu-i-se fiului, poetul se intoarce
la Geneza, adica la prima Creatie divina. Opera sa se incadreaza, astfel, iutr-o eterna repetare a actului
creator, sacrul, la care iau parte toti Zamislitorii de frumos. La randul lui, omul devine nemuritor prin
prelungiri in viitorul fara nume (posteritatea, fiul) i in strafundurile de morminte (strabunii, bunii,
osemintele). In irul generatiilor: strabunii, batranii care urca "pe branci", poetul ii are partea lui de munca
i de slova, numele "adunat" in opera fiind suma vietii sale.
Trei probleme esentiale pentru creatia poetica abordeaza Arghezi in "Testament": transfigurarea
socialului in estetic, estetica uratului i raportul dintre inspiratie i tehnica poetica.
Prima problema este realizata prln infatiarea poetului ca o veriga in lantul temporal al generatiilor,
alcatuit, in ascendenta, de stramoii tarani ("batranii au adunat printre plavani/ Sudoarea muncii sutelor de
ani") iar, in descendenta, de seria urmailor carora, incepand cu fiul evocat in poem, i se transmite
motenirea culturala (cartea). Cartea este o "treapta" esentiala in urcuul spre lumina al generatiilor.
In metafora "serii razvratite" (poate fi scara razvratita = intoarsa a valorilor), epitetul personificator
potenteaza ideea de efort consumat in procesul creatiei, iar metafora "rapilor i gropilor adanci" este
sugestiva pentru ideea suferintelor mute, netiute ale truditorilor pamantului in drumul lor dramaticascendent, spre intelegere i speranta: "Am luat cenua mortilor din vatra / i am facut-o Dumnezeu de piatra
/ hotar inalt, cu doua lumi pe poale / Pazind in piscul datoriei tale". Se simte, in aceste versuri, un cult al
stramoilor a caror amintire e sacralizata, "indumnezeita" "ca indreptar moral"(S. Cioculescu) "Cenua
mortilor" devine "Dumnezeu de piatra", hotar al lumii morale strajuind calea urmailor; "hotar inalt" intre
trecut i prezent, horae "cu doua lumi pe poale" - ca sa fie act de cunoatere, de contiinta treaza pentru fiul
sau (= generatia tanara) - "pazind in piscul datoriei tale".
Termenii arhaici i populari: "saricile", "hrisovul" ("Ea e hrisovul vostru cel dintai / Al robilor eu
saricile pline / De osemintele varsate-n mine") potenteaza ideea de vechime a cartii care reprezinta intaia
justificare a eforturilor primului scriitor din neamul inaintailor. Trecerea de la munca fizica la cea spirituala
este rezultatul unor indelungate acumulari: "Ca sa schimbam, acum, intaia oara / Sapa-n condei i brazda-n
calimara / Batranii-au adunat printre plavani / Sudoarea muncii sutelor de ani", Din limbajul rustic, popular,
bolovanos "din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite" a realizat creatia sa ("cuvinte potrivite" - adica ornate); in
realitate, actul artistic a impus un travaliu nebanuit "Eu am ivit cuvinte potrivite / i leagane urmailor
stapani / j framantate mii de saptamani". Astfel el ilustreaza realitatea pe calea artei prin cuvinte prelucrate
stilistic: "versuri", "icoane", "muguri", ;,coroane", "miere".
Durerea, revolta sociala sunt concentrate in poezie prin metafora "vioara" care sugereaza perfect
mediul rustic: "Durerea noastra surda i amara / o gramadii pe-o singura vioara/ Pe care ascultand-o a jucat /
Stapanul ca un tap injunghiat". Comparatia este sugestiva pentru frenezia receptarii artei pe care "stapanul" o

Tudor Arghezi

Page 7 of 11

traiete fara sa sesizeze adevaratele ei sensuri, protestatare... Metafora "Veninul strans l-am preschimbat in
miere / Lasand intreaga dulcea lui putere" convertete socialul in imagini artistice i deschide calea spre
intelegerea ca poezia devine revana generatiilor napastuite: "Biciul rabdat se-ntoarce in cuvinte" (metafora),
,,i izbavete-ncet pedepsitor / Odrasla vie-a crimei tuturor". Asocierea bizara dintre "izbavire" i "pedeapsa"
poate fi interpretata ca o fina subliniere a paradoxului artei - fictiune a spiritului, dar in aeelai timp o
modalitate de insertie a omului in realitate. Arta nu: acuza pe nimeni, dar ne pedepsete pe toti. Ar putea fi i
o sugestie pentru universalitatea artei, insuire ce o face nesemnificativa pentru individul empiric (bazat
numai pe experienta senzoriala), dar revelatorie pentru umanitate. Crima e a "tuturor" i, de aceea,
pedepsirea ei la nivelul unei categorii sociale l izbavete pe cititorul "stapan", judecat ca persoana empirica,
prin acceptarea poeziei i mustrarea pe care aceasta o ascunde. Lectura pedepsete prin suferinta.
Arghezi accepta ideea unei arte ce ar putea fi receptata de toate categoriile sociale, dar la niveluri
diferite de lectura. Domnul citete cartea scrisa de rob "far-a cunote ca-n adancul ei / Zace mania bunilor
mei".
Arghezi considera ca realul este mult mai cuprinzator i ca orice aspect al acestuia poate fi sursa de
inspiratie. Dar, ca in "alchimia verbului" (de care vorbea Rimbaud), este nevoie de o transformare de
substanta. Uratul,nu intereseaza in sine, ci doar pentru expresivitatea lui, pentru ceea ce ne poate oca. O
data cu Arghezi, categoria frumosului inceteaza de a mai fi conditie sine qua non a artei. Uratul catiga teren
prin harul, meteugul i truda poetului care a luat "cuvintele potrivite": ,,i framantate mii de saptamani /
Le-am 'prefacut in visuri i icoane / Facui din zdrente muguri i coroane". Har i truda se cer poetului pentru
a realiza o opera de arta idee exprimata de metaforele: "Slova de foc i slova faurita / Imperecheate in carte
se marita / Ca fierul cald imbratiat de clete". Epitetele "de foc" i "faurite", care se asociaza termenului cu
nuanta arhaica, "slova" desemneaza inspiratia, respectiv tehnica poetica, cele doua fiind inseparabile in
procesul decreatie. Cele doua sintagme ar putea fi sugestive i pentru dualitatea poeticului: ar putea fi vorba
de un cuplu al artei su al poeziei sacre i al artei poeziei, a poetului - care "primete" poezia ca un dar i o
face ca sub o condamnare la munca teribila. Aceasta ar putea fi dubla fata a poetului raportata la existenta
creatorului.
Comparatia din ,,i dand in varf, ca un ciorchin de negi, / Rodul durerii de vicii intregi" vizeaza
estetica uratului, ca i enumeratia "bube, mucigaiuri'i noroi" puse in antiteza cu "Frumusetile" i "preturile
noi" din care se nate o opera literara modernista.
Ceea ce impresioneaza in stilul poemului este vasta sinonimie care innobileaza textul cu valori
sensibile. Astfel, cuvantul-cheie al poemului - "carte". - are in context multiple semnificatii: cartea este o
"treapta" in marea "trecere" universala; un moment al progresului inceput cu adancurile timpului originar,
este opera prin care poetul ii catiga un loc in infnitul timpului, este un "hrisov" al innobilarii prin munca;
ea consfintete atat o evolutie (de la "sapa" i "brazda" la "condei" i "calimara" - sinecdoce), cat i ispairea
blestemului biblic ("Sudoarea muncii sutelor de ani") transmis i poetului care-i aterne, cu truda i migala,
in "mii de saptamani" cuvintele potrivite. Cartea este alcatuita din "cuvinte potrivite" preluate din graiul
aspru al truditilor gliei; este rezultat al sublimarii uratului ("bube", "mucigaiuri", "noroi") i al transformarii
lui in inalta arta ("Facui din zdrente, muguri i coroane /. . ./ Din bube, mucigaiuri i noroi / Iscat-am
frumuseti i preturi noi"). Cartea reprezinta convertirea "durerii" adunate in "vecie", fara nume, in creatia
artistica ce izbavete i purifica; este o sublima imbinare intre "slova de foc" i "slova faurita"; o intoarcere
la primul element anterior Creatiei (Facerii biblice) lumii: cuvantul Cartea e "Dumnezeu de piatra"
(metafora sugestiva pentru caracterul ei sacru etern), e munca, e truda asupra cuvintelor. In afara de seria
centrala sinonimica, se constata ca intregul text este construit din metafore, cuvinte, locutiuni, expresii care
se grupeaza in serii opuse: "grai cu-ndemnuri pentru vite"/"cuvinte potrivite", "zdrente" I "Muguri i
coroane", "venin"l"miere", "cenua"l "Dumnezeu". Mesajul poeziei este ca singurul bun pe care-l poate lasa
poetul urmailor sai este o carte de poezie, metafora ce sugereaza un univers, o valoare spirituala in care a
sublimat munca strabunilor robi, a celor ce au trait in permanenta i chinuitoare razvratire. Poezia este un
proces de purificare a cuvintelor i de modelare a unui univers de frumusete.
In cele 7 strofe - inegale ca numar de versuri (de la distih pana la strofa cu l3 versuri), cu masura
libera (versurile variaza ca masura intre 6 i 11 silabe), rima imperecheata, masculina i feminina (care
potenteaza atmosfera grava, solemna, dar i optimista a poemului) - se observa ca textul poetic arghezian se
afla la punctul de interferenta intre proza (versurile cele mai multe sunt neritmate) versificata i meteug
(de aici atacul lui Ion Barbu, care, in articolul "Poetica Domnului Arghezi", il definete drept un prozator
care se exprima in versuri). Exista totui versuri ritmate: "prin rapi i gropi adanci" - versul e iambic.
In ce privete continutul ideatic, se poate afirma ca "Testament" este o insumare de motive care au o

Tudor Arghezi

Page 8 of 11

interferenta a lor prin motivul durerii, prin cultivarea esteticii uratului i a grotescului preluat de la
Baudelaire. T. Arghezi releva cultul pentru carte ca pe forma cea mai inalta de cultura, de civilizatie i
rezistenta in timp. Poezia "Testament" reveleaza procesul de reprezentare a realitatii i a universului de
frumusete, dar i inspiratie i efort. Frumusetea - dupa Arghezi - nu exclude uratul, care peate deveni obiect
estetic, frumosul avand, uneori, i radacini urate (aa cum unele flori cresc pe mucegaiuri).
In concluzie, poezia inseamna forma cea mai inalta a spiritualitatii unui popor, o sinteza estetica,
etica i etnica realizata cu mare efort i oferita generatiilor viitoare spre continuitatea unei civilizatii.
EXERCITIU
Argumenteaza faptul ca "Testament" este o arta poetica.
Glasul poetic arghezian este original in primul rand prin miraculosul joc al "cuvintelor potrivite" ("M-a
posedat intentia de a imprumuta vorbelor insuiri materiale" sustinea deseori poetul).In principala sa arta
poetica, "Testament", ideile vizand inovarea poeziei sunt exprimate printr-o magistrala corporalitate lirica,
ascunsa in forme tulburatoare de limbaj. De fapt, la Arghezi, potrivirea neateptata de cuvinte i imagini
transfigureaza un flux poetic existential.
Originalitatea argheziana este sustinuta de definirea "Cartii" (= opera proprie) in demersul procesual
arhitectural de la izvoare i pana la afirmarea sa - ca mesaj pentru viitorime. Izvoarele implica la fel de bine
atat istoria robilor suii "prin rapi i gropi adanci", "pe branci", cat i "sudoarea muncii sutelor de ani" sau
acele "bube, mudgaiuri i noroi". Marele poet transfigureaza munca fizica in poezie, dand drept de cuvant
"graiului cu-ndemnuri pentru vite", ridicandu-la rang de "cuvinte potrivite". El descopera, in mod magistral,
estetica uratului. "Cartea" inspirata de "cenua mortilor din vatra" i - prin indelunga framantare a limbajului
- ajunge la o poezie-tip - "Dumnezeu de piatra", apta "sa-mbie" sau "sa-njure" (ca "vioara" sau ca "bici").
Este "cartea-poezie" pe care Arghezi o propune urmaului ca "treapta" de model are i devenire. Intr-adevar
el scrie sub semnul jocului lexical, dar pentru a fi inteles ca proces existential (al sau, al lumii, al poeziei
etc.).
Flori de mucigai
Volumul "Flori de mucigai" - care a imprumutat titlul de la poezia liminara - a aparut la patru ani de
la debutul editorial (l927 - "Cuvinte potrivite") i la un an dupa publicarea volumului de povestiri intitulat
"Poarta neagra" (l93o), care are aceeai sursa de inspiratie: lumea inchisorilor.
Atat "Flori de mucigai" cat i "Poarta neagra" au ca tema viata sociala i problemele ei. Ambele
evoca (una in versuri i alta in proza) o experienta traita de autor in inchisoarea Vacareti, socotita un loc de
claustrare, un infern dantesc in care omul se cufunda ca viermele, in care conditia de trai se constituie din
mocirla, frig, catue, lanturi, zabrele, paduchi, obolani, zavoare, mucegai, intuneric.
Ciclul "Flori de mucigai" reprezinta un tot, cel mai unitar volum al scriitorului, este o opera de
inspiratie realista, terestra. Dei poeziile din acest cicIu par inchipuirea perfecta a unei constante din
"Testament" ("Din bube, mucigaiuri i noroi I Iscat-am frumuseti i preturi noi" sau ,,i dand in varf ca un
ciorchin de negi... "), ele sunt antitestamentare.
Estetica acestui volum este echivalenta unui avangardism iconoclast. CicIul reveleaza valeri precum
uratul, grotescul, monstruosul, trivialul, macabrul, atrocele etc.
Centrul al metafizic al ciclului se afla in misterul raului i al suferintei umane, iar narativul este
prezent din abundenta in toate poeziile, ca i in cea liminara - atmosfera poetica fiind filtrata prin arta de a
nara.
Fiecare poezie este o anecdota poetica propriu-zisa, scrisa parca intr-o proza rimata, in care versurile
lungi de l4 -l7 silabe stau alaturi de versuri scurte cu masura de 5 - 6 silabe. De aici, impresia de prozaism pe
care o degaja intreg ciclul care poate fi considerat "poezie prin excelenta impura" (Sorin Alexandrescu).
"Flori de mucigai" este o "ars poetica", intrucat sta ca un text de deschidere a ciclului i da titlul volumului.
Ea exprima aderarea poetului Tudor Arghezi la estetica realista prin tematica sociala abordata cu
dezinvoltura.
Titlul poeziei liminare "Flori de mucigai" este un oximoron sugestiv pentru adeziunea la o estetica a
demascarii: "Flori" - metafora pentru destinele crepusculare; rolul, pacatosul din versul imaginar arghezian marcat prin metafora "mucigai" - este omul dorintelor frustrate, insetatul, venic infometat. Prin metafora
"flori", Arghezi i acorda acestui parasit, lipsit, demnitatea reprezentarii in esenta a conditiei umane. Saracul,

Tudor Arghezi

Page 9 of 11

bolnavul, slabul, cel inchis, cel cu simturile razvratite, cel pentru care lumea e o carcera in care nu s-a
instalat definitiv, cel care ateapta i sufera in tenebrele unei firide - acetia reprezinta umanitatea argheziana
a "Florilor de mucigai".
In aceasta lume a neimplinirilor dureroase (aflata la antipozii lumii in care domina luxul, caImul, voluptatea)
in care frustrarea este conditie sine qua non, "mucigaiurile" - metafora pentru reziduuri prea grele, maluri
reci prea intunecate i grele ca cineva intrat in ele sa poata strabate spre lumina - sunt sordidul care ne sufoca
i ne marcheaza pentru intreaga existenta. Oximoronul este o sugestie pentru o lume a valorilor alterate,
pervertite, o lume in care frumusetea, lumina sunt sufocate de invazia uratului, dizgratiosului, raului care incet, dar sigur - duc la degradarea fiintei umane.
Astfel poezia se manifesta ca o intoarcere a poetului impotriva sa insui. Parasire a este starea
fireasca in care se consuma actul "confesarii": "Le-am scris (versurile din cicIu - n.n.) cu unghia pe tencuiala
I Pe un perete de firida goala". Se desprinde din aceasta declaratie ostentativa intentia poetului de a ne
trimite spre o dubla scriitura: aceea exorcizatoare a inscriptiilor schimnicului in chilia goala i aceea
invocatoare a demonilor recluziunii intemnitatului.
Inscriptionarea "cu unghia" este o sugestie de inlocuire a artei sigura de sine, creata facil, ca o arta a
inceputurilor (amintind de scrijelarea peretilor cavemelor in care traia omul primitiv), dar i a infantilului.
"Peretele de firida" inchide nimicul, tenebrele care au pus stapanire pe eul poetului. Acesta, cautand pe
Dumnezeu (vezi "Psalmii" din "Cuvinte potrivite"), a intalnit in calea lui pe Diavol (pierzand "unghia
ingereasca" a lasat sa-i creasca unghia demonica "de la mana stanga", ca semn ca a intrat in conditia celui
damnat, aflat la stanga lui lisus Hristos).
Daca poezia (cu intreg cicIul din care face parte) n-ar fi fost publicata in l93l, am fi fost tentati sa
credem ca aceasta ii are sursa de inspiratie doar intr-o "tulburare" pe care o simte adesea poetul: "Nu am
talent, am tulburare. Cuvantul imi vine greu in condei. l terg de zece ori i tot nu l-am gasit. Ma sngera
fraza, ma doare. Sunt bolnav de ceva, bolnav de nedesluit" ("Talentul meu" l946).
In "Flori de mucigai", Arghezi ii previne cititorul ca versurile sale sunt efectul absentei revelatiei
(pe care o intalnim in metafora "slova de foc" din "Testament"), sugerata prin puterile negatiei intr-o
enumeratie ("cu puterile neajutate I Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul.. . ") al carei rost este de a
situa sub accent fondul omenesc al actului poetic ca fenomen care s-ar fi produs "Pe intuneric, in
singuratate" intr-o clipa in care credinta i-a slabit ("unghia ingereasca" s-a tocit) i a simtit nevoia sa apeleze
la muze demonice, fiind "silit" sa foloseasca "unghiile de la mana stanga" - adica sa abordeze arta laica, sa
reprezinte nivelul spiritual cel mai de jos al creatiei sale. Cu alte cuvinte, sarcina scrierii (a exprimarii, a
comunicarii) este preluata de",unghiile de la mana stanga", mana care, in conformitate cu un stravechi
simbolism, este asociata maleficului, demonicului. Din aceasta atitudine fata de creatie, mesajul pare a fi
renuntarea la "har" inainte de toate, iar versurile par opera Antipsalmistului. Poetul scrie "cu puterile
neajutate I Nici de taurul, nici de leul, nid de vulturul Care au lucrat imprejurul Lui Luca, lui Marcu i lui
loan". Animalele emblematice (taurul - metafora a fortei, leul - metafora a maiestatii, vulturul metafora a
libertatii luminoase, depline), simboluri ale inspiratiei evanghelitilor, aici prezente prin negatie, sugereaza
ca inspiratia este refuzata (sau se refuzaa), iar poetul ("Psalmistul" din "Cuvinte potrivite") este i el parasit
i se recunoate ca atare. Sursa de inspiratie de altadata e condamnata, caci sacrul nu mai exista su nu mai
este recunoscut ("Cand mi s-a tocit unghia ingereasca I Am lasat-o sa creasca I i nu a mai crescut - / Sau nu
o mai am cunoscut"). Acum (in cicIul "Flori de mucigai") cuvantul poetului e cu desavarire profan.
Profanarea pare a pune stapanire pe lirismul arghezian care se subtiaza prin eliminarea confesiunii lirice:
poetul nu se mai exprima, ci nareaza ("Era intuneric. Ploaia batea departe, afara / i ma durea mana ca (,
gheara. . . "). Verbele predicative, situate -in majoritatea lor -la perfectul compus ("am scris", "am lucrat", "sa tocit", "am lasat", "m-am silit"), dar i la imperfect ("era", "batea", "durea"), potenteaza ideea ca procesul
de profanizare a lirismului este incheiat, desavarit, iar efectul ei este cel al durerii care o-are sfarit ("Ploaia
batea departe / i ma durea mana ca o gheara... "). Comparatia este sugestiva pentru ideea de cadere in
animalitate. lar cand gheara este cea de la mana stanga se pare ca aripa ingereasca a devenit o gheara de
demon. In aceasta situatie eul poetic este parasit de lumina ("Era intuneric"), iar neputinta spirituala il
copleete intr-atat incat il silete pe poet sa scrie "cu unghiile de la mana stanga" - ca semn al celui damnat.
Prezenta sa de acum este aceea a unui cronicar al infernaliilor care scrie "pe tencuiala" aceste "flori de
mucigai" ("fIori ale raului").
Stihurile (arhaism pentru versuri, dar i pentru versetele din psalmi sau dintr-o cantare bisericeasca)
sunt scrise "pe intuneric, in singuratate", "pe un parete de firida goala". "Firida goala" este un univers
stramtat la extrem. ermetic, al monarhului-scrib ca i al robului, este o monada fara ferestre in spatiu. In ea

Tudor Arghezi

Page 10 of 11

ar fi putut exista alte bunuri, dar este "goala" pentru a permite umplerea cu fantomele care vor fi de fapt
personajele din ciclul "Flori de mucigai". Experienta infernului incepe prin aceea a inchiderii in "firida
goala" austera nu a unor obiecte materiale, ci a monologului esential, a experientelor amare, care sunt
inscrise in "stihuri fara an / stihuri de groapa / De sete de apa /De foame de scrum". Substantivul "stihuri" repetat in anafora chiar la mijlocul poeziei i determinat cu atribute ("fara an" - ieite din timp, "de groapa de moarte", "de sete de apa" aspiratie spre lumina cunoterii; "de foame de scrum" - aluzie la cenua in care
s-a prefacut i din care a renascut Pasarea Phoenix) - ar putea fi o sugestie pentru intentia poetului de a
scoate la lumina tiparului toate visurile, aspiratiile, idealurile condamnate sa fie sufocate de intunericul
carcerelor. "Stihurile de acum" (adica din ciclul "Flori de mucigai") constituie o revelare a mortii launtrice
spirituale, consemnate lapidar intr-un stil oral, in care ritmul naratiunii descopera o ordine abstracta,
suprapusa haosului, "evenimentelor narate".
Tonul colocvial (vag argotic in majoritatea poeziilor din ciclu) este aici subliniat in douazeci de
versuri inegale ca masura (care este intre 5 i l7 silabe) i grupate in doua Parti: prima parte are l6 versuri
(astrofa) care contin o anecdota argheziana al carei talc este concentrat in partea a II-a, construita intr-un
catren. Catrenul reveleaza gestul demascarii, al surprizei: osanda la intuneric, obturarea oricarei deschideri
spre lumina de dincolo de peretele firidei. eel inchis, singur, lasat anume in intuneric, prada anxietatilor, nu
are nici o consolare, nici un animal mistic - inspirator. El nu se mai poseda, e posedat, lasat prada
demoniei: ,,i m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana stanga".
Aici veacul (timpul) se retrage, versurile scrise "pe intuneric" sunt "fara an", "spatiul devine tot mai
mic, mai stramt, mai nesemnificativ" i se concretizeaza prin substantivul arhaic "firida". Poezia insai scrijelita "pe perete (fonetism uor arhaic) de firida" - se proiecteaza intr-un gol de timp i spatiu care, in
incremenirea lor, ofera imaginea unei vieti inscrisa in moarte. Este, de fapt, adevarata conditie penitenciara,
de claustrare fortata.
Stihurile "de groapa" scrise pe peretele firidei solicita un lamento existential. S-ar putea spune ca versul
concretizeaza bocetele arhaice din ciclu. Ca i tanguirea folclorica ce se nate dintr-o jale cosmica (vezi
metafora "lacrimi de snge" din "Miorita"), bocetul din "Flori de mucigai" apare ca o cantare a mortii
nedrepte i premature i ii are sursa in crime, cadavre, descompunere, atmosfera de spital in care se moare
cu dorinte neimplinite, viata netraita intr-un neant - care erodeaza spirit i materie vie. Ceea ce ramane e
intunericul ("Era intuneric"), la care se raliaza i ploaia. Intunericul i umezeala prolifereaza "mucigaiul" (o
vegetatie obscura, demonica, disgratioasa in plan vizual i olfactiv). La intuneric i umezeala, scrisul insui
se deformeaza, mana l doare "ca o gheara". De aceea, poetul se supune unui imperativ launtric salvator ,,i
m-am silit sa scriu...".
Aceasta fictiune a neputintei (poetul i-ar fi scris poezia "cu puteri neajutate", "silit"), a modificarii
mainilor, sugestie, a unei poezii a "condamnarii la poezie", adica la poetizarea neantului existential (care este
orice cIaustrare) sub chipul mizeriei social-morale care este, de fapt, o forma a damnarii.
EXERCITIU
Argumenteaza ca "Flori de mucigai" este o arta poetica.
Ciclul de poezii "Flori de mucigai" (l93l) ilustreaza pe deplin tendintele argheziene de a construi estetica
uratului. parca in replica cu Baudelaire ("Florile raului"). Rod al experientei din inchisoarea Vacareti, acest
ciclu evoca, prin imagini de o rara forta sugestiva, lumea stranie, dezolanta i' contradictorie a universului
carceral.
, Se poate spune ca intregul ciclu sustine conceptia despre literatura (in preulungirea celor generale
din "Testament") aceea a literaturii de subteran,.un subteran din care se poate discerne arta i frumos ("Din
bube, mucigaiuri i' noroi I Iscat-am frumuseti i preturi noi").
In poemul care prefateaza ciclul, imprumutandu-i titlul, Arghezi ii avertizeaza, cititorul ca versurile
sale nu sunt efectul unei revelatii, ci ca ele inregistreaza impresii stimulate de un real al vietii pe care fibra
angelica a fiintei noastre nu-l poate exprima, aceasta posibilitate revenind fibrei demonice (a doua latura a
"Portretului" arghezian din "Cuvinte potrivite").
Versurile din noul ciclu au fost scrise cu "unghiile de la mana stanga", caci "unghia ingereasca" este
"tocita". "Tencuiala" pe care au fost scrise este rea a inchisorii, vazute aici la propriu (= temnita) i la figurat
(= orice situatie care sugruma omul i viata lui). Acolo viata este reprimata, monificata, pentru a ispai o

Tudor Arghezi

Page 11 of 11

"crima" care poate fi insa efectiva sau presupusa.

Ca i Baudelaire, T. Arghezi se sprijina pe tratatul lui Rosenkranz, "Estetica uratului" (l853). Ca
atare, uratul devine o forma de polarizare a contradictiilor definitorii pentru conditia umana. Sub aparente
groteti, se impune frumosul din profunzimi: "in beciul cu morti, Ion e frumos..." ("Ion, Ion");,,i odaia cu
mucigai I A mirosit toata' noaptea a rai" ("Cantec mut"). "Mana stanga" sustine, de fapt, marea revolta a
omului contra incercarilor de anulare a conditiei sale.