Titu Maiorescu si posteritatea lui critica

Inainte de toate trebuie mentionat faptul ca Titu Maiorescu a fost un re lationist, ii placea sa aiba legaturi cu lumea, poate din aceasta cauza a si inc ercat sa isi faca proriul sau cerc de discipoli, chiar si in cele din urma clipe ale vietii sale cand isi va petrece mare parte a timpului sau dand lectii unor nepoate. Desi s-a facut cunoscut cu precadere datorita legturilor sale cu litera rtura, acesta nu a fost nici macar profesor de estetica sau de literatura, ci a tinut ani la rand cursuri la Facultate de drept si unul introductiv de logica la Facultatea de filosofie si litere, precum si unul introductiv de istoria filoso fiei moderne. Succesul l-a cunoscut mai mult pe plan lingvistic, odata cu aparit ia Convorbirilor literare. Adevarul in stiinta si frumosul in arta au fost eleme ntele care s-au impus. Titu Maiorescu a fost mai mult un idicator si un indrumat or pentru generatiile care aveau sa vina. Primul "critic" format de Maiorescu a fost M.Dragomirescu, un critic lit erar, un estetician, dar si un cronicar al actualitatii, actualitate ce a cuprin s si miscarea teatrala. El va fi cel care va conduce revista dupla plecarea lui Iacob Negruzzi, de altfel el va fi singurul capabil deoarece colegii sai nu erau suficient de pregatiti pentru a concura cu el. Volumul ''Titu Maiorescu si posteritatea lui critica" este structurat in patru capitole: I. Intaia generatie postmaioresciana; II. A doua genereatie postmaioresciana; III. A treia generatie postmaioresciana; IV. Concluzii. Capitole care la randul lor contin alte subcapitole. I. Caracterele celei dintai generatii postmaioresciene fac referinta la: 1. Titu Maiorescu omul celor doua revolutii: revolutia culturala incheiata la 1873 si r evolutia estetica de la 1886( articolul intitulat ''Comediile domnului Caragiale ). 2. Se poate vorbi despre faptul ca de la 1895 atat Maiorescu cat si "Convorbi rile literare" isi devin postumi. 3. Intaia generatie postmaioresciana si caract erele ei. - Critica culturala a lui Titu Maiorescu se cuprinde in urmatorul ciclu de artic ole: Despre scrierea limbii romane, 1866. O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867. Asupra poeziei populare, 1867. Contra scoalei Barnutiu,1868. Limba romana in jurnalele din Austria, 1868. Observari polemice, 1869. Directie noua, 1872. Betia de cuvinte, 1873. Raspunsurile ''Revistei contimporane'', 1873. Aceste articole fac cuprinsul primei activitati, aici sunt cuprinse mai multe pr obleme care sunt privite dintr-un punct de vedere unitar, ale culturii romane, p usa pe temeliile false are unor forme fara fond. In aceasta perioada se militeaz a pentru ''adevarul'' in toate domeniile culturii: in limba, in literatura, in s tiinta, in scoala, in conceptii juridice si de stat. Dupa mai 1871, activitatea lui Maiorescu va deveni una exclusiv politica, va mai fi absorbit de catedrea, a vocatura, de viata sociala si tot ce va publica va avea caracter ocazional). Tit u Maiorescu este omul a doua revolutii, prima impotriva formei fara fond, cea de a doua in slujba eliberarii fenomenului estetic din simbioza elementelor cu car e adesea se amesteca. Trebuie remarcat faptul ca ambele revolutii duse de domnul Maiorescu, nu au plecat de la o idee originala, ele s-au inspirat de la alte id ei, originalitatea a fost un fapt destul de rara in ceea ce il priveste pe Maior escu (neavand pic de inventivitate). Asadar, prima revolutie pleaca de la istori cismul german si de la evolutionismul englez; revolutia estica a pornit de la es tetica idealista a lui Platon, filtrata intai prin Hegel si apoi prin Schopenhau

er ( ''O cercetare critica din 1867- activitatea sporadica, prefete la carti: '' Comediile d-lui Caragiale'', ''Eminescu si poeziile lui''; scurte polemici: ''Po eti si critici'', ''Contraziceri'').Ceea ce ii datoram lui Maiorescu sta in fapt ul ca le-a aplicat judicios imprejurarilor vietii noastre culturale. Multi dintr e colaboratorii Junimii isi vor incheia colaborarile cu aceasta, unii vor scrie dar mai rar, altii deloc (Iacob Negruzzi). Pentru a duce mai departe traditia revistei, Maiorescu va recruta dintre studentii sai,colaboratori ai revistei. Unii vor fi ajutati sa obtina catedre u niversitare sau burse in strainatate: Mihail Dargomirescu, S.Mehedinti, P.P. Neg ulescu, D. Evolceanu, pomenindu-i doar pe cei care au avut un aport efectiv in c onducerea revistei. Prima generatie postmaioresciana a fost una de ucenici, ucenici formati dupa indicatiile batranului profesor. Multi dintre ucenici au fost luati direct de la universitate si introdusi in universul junimist. Toti, indiferent de momen tul in care au aparut in familia junimista, au purtat in respect deosebit lui Ma iorescu, toti au fost mai mult sau mai putin influentati de el. Din varietatea d e personalitati care fac parte din posteritatea sa critica, singurul care trebui e mentionat este Mihail Dragomirescu. Duiliu Zamfirescu merita mentionat aici do ar prin prisma faptului ca de la el a ramas o vasta corespondenta cu Titu Maiore scu. Corespondenta aceasta a ajuta la o mai buna cunoastere a lui Maiorescu. O generatie care a dus un razboi intre critica estetica si critica stiintifica, de partea ''artei pentru arta'' si impotriva ''artei cu tendinte''; nefiind o gene ratie de critici, actiunea ei s-a limitat aici, consacrandu-se apoi cultului mai orescian si punand bazele literaturii apologetice. Mihail Dragomirescu Legaturile lui Dragomirescu cu Titu Maiorsecu,vin, fireste, din perioada student iei celui dintai. Maiorescu avea grija sa isi invite studentul la fel de fel de serate. Aparitia primei generatii postmaioresciene corespunde cu lupta dintre M aiorescu si Gherea, lupta dintre critica estetica si cea stiintifica. Pozitia de ''arta pentru arta'' este sustinuta de Maiorescu dar combatatuta de Gherea in ' ' Personaliatea in arta'', va urma o replica a lui Miorescu in ''Contraziceri'' . Revenind la M.Dragomirescu, acesta si-a inceput activitatea la ''Convorbiri li terare'' prin incercari literare: un poem in proza ( ''Seninatate''), si mai mul te poezii. Apare si cu un articol de critica (aparut in doua numere) si intitula t ''Criticele d-lui Maiorescu''-'' Studii de critica generala''; iar a doua part e cuprinde: ''Introducere: Contra curentelor critice de astazi''. Articolul nu s e refra la Titu Maiorescu ci se ocupa de o polemica cu I.Gherea, o polemica facu ta in stilul maiorescian, el doreste a dovedi lipsa de precizie a celor spuse de Gherea, notiuni spuse de Gherea pentru ''a rataci judecata criticilor.'' Vorbes te Dragomirescu de o forma polemica la Gherea dand exemplu forma generala a expu nerii: 1. Semetia etc; 2. Spiritul vulgar etc. Interesanta am gasit opinia lui Duiliu Zamfirescu despre Mihail Dragomirescu, op inie pe care Zamfirescu o marturiseste intr-o scrisoare catre Iacob Negruzzi din 13-25 mai 1893: '' Acum o parere greu de formulat este aceea asupra lui Dragomi rescu. Cunosti impresia mea despre dansul- e curioasa: ori de cate ori l-am vazu t seara, mai cu seama in discutii literare, mi s-a parut de o inteligenta cu tot ul superioara, ori de cate ori l-am vazut ziua, in intreaga lumina a soarelui, m i s-a parut spalacit, fara ton colorat, atat fizic cat si moral. Si, din nenorocire, poeziile sale publicate pana atunci imprumuta tonul de ziua; Dragomirescu, pentru mine, nu e poet. In ceea ce priveste articolul de critica, lucrl se schimba. Tocmai zilele astea am primit, de la Graeve, ''Literatura si stiinta'' a lui Gherea, cu articolul contra d-lui Maiorescu, astfel ca critica d-lui Dragom irescu venea la vreme. Dragomirescu scrie linistit, mai cu seama in generalizari cu perioade pline, placute,- pe cata vreme Gherea scrie pripit si dezlanat. Dar in polemica, Dragomirescu devine confuz si e lipsit de sare; pe cata vreme celalalt e picant si mai cu seama limpede, 0 calitate asupra creia insist a intr-un mod atat de curios amicul nostru Dragomirescu. Si bagati de seama ca e

u socot ca Dragomirescu are dreptate, ca Gherea e mai putin cult la temelie; ca arta si literatura in sine il intereseaza mai putin decat alte scopuri sociale f agaduite. De altminteri va marturisesc ca, dupa titlu sio dupa inceput, nici nu ma asteptam la polemica ce se dezvaluie in studiul lui Dragomirescu, si era mai binw sa nu se dezvaluie deloc. ''Criticele d-lui Maiorescu'' sunt un subiect minunat, considerate din p unct de vedere al teoriei filozzofice ce reprezinta, al esteticei si al inraurir ilor sociale.'' Asadar, Zamfirescu gasea o distinctie intre Dragomirescu poetul si Drago mirescu criticul, vedea un Dragomirescu dual, foarte bun pe o anumita filiera a sa dar, foarte slab pe alte planuri. Partea a doua studiului ''Criticele domnului Titu Maiorescu'' cuprinde o alta scrisoare, datata fiind din 7-19 iulie 1893, unde este facuta urmatoarea a preciere :'' Urmarea criticelor amicului nostru Dragomirescu imi place din ce in ce mai putin.'' Zamfirescu mi se pare a fi avut dreptate, Dragomirescu nefiind capabil a finaliza studiul, alegand sa plece (ca majoritatea viitorilor redactori ai revi stei: P.P.Negulescu, D.Evolceanu. S.Mehedinti, C.Radulescu-Motru) cu o bursa in strainatate. Studiul va fi reluat in 1896, unde vor fi formulatw cele doua princ ipii rectoare ale criticei maioresciene: 1. ''O dezvoltare sanatoasa, adica statornica a unui popor, nu se poate intemeia decat pe adevar''; 2. ''In perioada in care un popor este influentat in dezvoltarea lui de cunostintele intelectuale si sociale ale altor popoare mai inaintate in civiliza tie, el nu poate da nastere la productii adevarate si deci capabile de a forma p ate integranta din dezvoltarea lui viitoare, decat << rezorbind>> si mistuind in inteligenta lui acele cunostinte care se potrivesc cu natura lui proprie.'' Zamfirescu a fost ajutat in nenumarate randuri de Titu Maiorescu; intors in tara va fi ajutat de mentorul sau cu bani si astfel va aparea '' Critica sti intifica si Eminescu''; intra in polemica cu Zamfirescu, polemica venita din art icolul program al noii reviste. S-a putut cedea de-a lungul timpului o nemultumi re si o invidie a lui Duiliu Zamfirescu fata de Mihail Dragomirescu din pricina faptului ca a doilea, a fost mai apreciat si a fost constiderat mai talentata de cat cel din urma. Intr-una dintre scrisorile trimise lui Maiorescu, Zamfirescu i i spune despre impresia oarecum tulburatoare si stridenta pe care Dragomirescu i -a lasat-o: ''Ce este corespondenta de la finele revistei, cu strangeri de mana, in care M.Dragomirescu pontifica la persoana a doua din singular, <<dar nu esti destul de indemanatic in stil, caci pentru asemenea bucati mici, usoarem se cer e si un stil usor>>.'' Este recunoscut faptul ca venirea lui M.Dragomirescu aduce mai multa vit alitate si energie in redactie, el fiind considerat "singurul redactional-activ' '. Interesanta gasesc, in continuare, polemica dusa intre Dragomirescu si Z amfirescu, niciodata cei doi nu sunt in concordanta, nu sunt de acord, astfel, d in cauza faptului ca Zamfirescu a omis sa ii scrie numele lui Dragomirescu intro revista pe care o ilustra de foarte mult timp, M.Dragomirescu va replica: ''Pe de alta parte, Duiliu Zamfirescu n-a dat tot ceea ce poate da. Cu toata, relati v, marea sa productie, totusi, considerand lunga evolutie a talentului sau, care a inceput sa se manifeste inca de la 1880, se pare ca e numai la inceputul frum oasei sale cariere literarare. Lucrarile lui ne produc totdeauna interes, admira m finetea artei lui, delicatetea gandirii lui, gingasia si plenitudinea, cu deo sebire a tipurilor de femei din romanele lui, dar cu toate aceste minunate calit ati, raspandite in deosebitele lui productii, n-au fost concentrate de el intr-o singura operam, care sa izbeasca sufletul romanesc, silindu-l sa descopere in p rofunzimea lui noi orizonturi. Pe cand Caragiale e un scriitor clasat, Duiliu Za mfirescu nu e inca; noua lui maniera e susceptibila de a se ridica la inaltimi, pe care ar fi nedrept si imprudent sa le hotaram.'' Se poate observa maiera iron ica in care Dragomirescu vorbeste despre operele lui Zamfirescu, acesta este lua t peste picior, si nu i se recunoaste talentul. Curios este faptul ca desi vorbi m despre doua minti luminate, contactul dintre acestea duce la polemici puerile

si la comentarii dintre cele mai hilare. Prima lucrare consistenta a lui Dragomirescu este ''Critica stiintifica si Eminescu''( Convorbiri literare-1894), este importiva criticei socialiste a l ui Gherea si face parte din linia ofensiva a primei generatii postmaioresciene. Obiectivele vizate aici ar fi: critica sociala a lui I.Gherea si critica psiholo gica a lui Saint-Beuve. Ceea ce trebuie stiut despre Mihail Dragomirescu este faptul ca el a fos t singurul din prima generatie care care a luptat pentru pozitia autonomiei este ticului, cum de altfel, el a fost continuatorul lui Maiorescu. Totusi el se deos ebeste de mentorul sau prin lipsa unor calitati pe care acesta le avea si pe car e, discipolul nu si le-a putut insusi: masura, tactul, gustul artistic, bunul-si mt, talentul literar, acestea sunt calitati de care Dragomirescu a dus lipsa, di n acest motiv s-a pus in anul 1907, problema directiei ''Convorbirilor literare' '. El a fost singurul din aceasta generatie care a facut o cariera in critica l iterara, urmanad mai intai linia maioresciana ca mai apoi sa se se desprinda, ca t de cat, de ea. Isi va intemeia propria sa revista , mergand tot in stilul maio rescian dar facand totul intr-un mod mai brutal, excesiv si lipsit de bun-simt. A doua generatie postmaioresciana Daca prima generatie a fost conceputa din studentii lui Maiorescu si acestia nu au iesit de sub cuvantul mentorului, odata cu a doua generatie incepe critica cr iticei si atitudinii maioresciene. Acestia nu l-au cunoscut pe Maiorescu asa cum cei dintai l-au cunoscut, acestia se vor ocupa de critica omului si de critica operei sale, acestia nu sunt legati de Maiorescu cu recunostinta, ei il privesc pe Maiorescu obiectiv si il trec printr-un examen exigent. Reactiunea poporanista: G.Ibraileanu Garabet Ibralileanu s-a ocupat de T.Maiorescu in cadrul studiului Junimii in ''S piritul critic in cultura romaneasca''(1909) , el s-a ocupat aici doar de critic a culturala a acestia, afirmand faptul ca partea literara a critii sale nu a fos t una satisfacatoare din cauza faptlui ca Maiorescu nu a fost un critic analitic , ci un indrumator; astfel el nu ar fi putut diseca o opera literara tocmai din pricina structurii sale sufletesti. Ibraileanu gasesc critica literara a lui Ma iorescu foarte redusa: '' Daca ea este, mai mult o afirmare de principii teoreti ce deact desicare de opere, pe langa alte principii, pe care le-o fi avand domnu l Maiorescu (model de stil), desigur ca principale sunt teoriile sal estetice, c are, orice s-ar zice, sunt o piedica pentru considerearea unei opere de arta ca o manisfetare de viata pur si simplu si nimic alta. Acest defect s-a exagerat apoi la epigonii sai.'' Criticul ii contesta lui Maiorescu dreptul de a proclama ca ''pentru intaia oara s-a aratat in ''Convorbiri literarare'' o directie noua in contra limbii obicinuite pe atunci in multe scrieri ale literaturii romane'' . G. Ibraileanu recunoastea caracterul autonom al artei lui T. Maiorescu : ''Domnul Maiorescu, nu putea profesa tendentionismul pentru ca atunci arta poat e fi buna sau rea din punct de vedere al tendintelor nu numai din punct de veder e al puterii artistice; tendintele unei opere de arta numai atunci vor fi bune c and vor fi umanitare, cand vor manifesta cea mai mare simpatie pentru cat mai mu lti si este evident ca interesele reactionare ale unei clase nu pot da nastere l a singurele tendinti compatibilie cu arta, si, deci e impotriva interesului repr ezentantilor acestui curent a se vorbi de tendintele operei de arta.'' Trebuie r emarcat faptul ca, desi Ibraileanu s-a situat in opozitie cu principiul ''artei pentru arta'', a aratat totusi simpatie fata de Eminescu si Caragiale, in condit iile in care cei doi s-au maifestat impotriva ideilor umaniste. Ceea ce este ciu dat este faptul ca Ibraileanu pare mai apropiat de Maiorescu decat au fost disci polii acestuia si mult mai indepartat de Gherea ( cu toate aderentele lui la spe cificul national). Ibraileanu este opus gherismului, el se insipra oarecum de la Maiorescu, ajungand sa il depaseasca, el ducand mai departe spiritul initiator

al maiorescianismului. Desi a fost format de C. Dobrogeanu-Gherea, Ibraileanu sa inchinat valorilor junimiste, unele ''arta pentru arta'', altele cu ideologie antiumanitarista si antibilaterala chiar: M. Eminescu, I. Creanga, I.L. Caragial e, I.Al.Bratescu- Voinesti. Acest fapt a derivat cel mai posibil prin faptul ca dezvoltatrea literara a lui Ibralileanu a avut loc sub influenta acesor scriitor i. '' Crescut din trunchiul paduros al stilisticei gheriste, constructor al ideo logiei sociologice din acelasi ram, comentator periferic in domeniul esteticei p ure, G.Ibraileanu reprezinta, in critica contemporana, balastul tendentionismulu i si relicva fazei defuncte a atitudinii uzurpatoare a cultului estetic, instaur at cu atata autoritate de Titu Maiorescu, precurosr pe adevaratul drum al discip linei critice, luminat numai de accidentul variat si pitoresc al specificului es tetic, capricios, ca reflexele inutile , dar fermecatoare ale undelor marine''. El este un precursor al criticei postmaioresciene, si nu urmasul lui Titu Maiore scu. Ibraileanu s-a concentrat pe problema ''specificului national'', un etnici sm exclusivist, dar care tine tot de categoria socialului, el se concentreaza pe aceste filiere care nu au legaturi cu estetica. ''Cei mai talentati scriitori c oincid de cele mai multe ori cu cei nationali''; ''se poate spune ca intre doi s criitori de un egal talent nativ, acela va fi mai mare, in opera caruia se va si mti mai puternic sufletul poporului si se vor oglindi mai bogat si mai bine real itatile nationale''etc. Un lucru este cert, in mana lui Ibraileanu, ''specificul national'' devine o arma impotriva modernismului. Tot la Ibraileanu gasim si pr oblema limbii literare in cadrul poeziei populare, precum si cea a valorii poezi ei in sine in masura influentei poeziei populare asupra ei.Spre deosebire de Ibr aileanu, Maiorescu a impus conceptiei autonomieie esteticului si ca, prin urmar e, intre samanatorism, poporanism si continentul estetic maiorescian este o prap astie de netrecut. A treia generatie postmaioresciana Reprezentantii acestei generatii au fost: G.Calinescu, Serban Cioculescu, Pompi liu Constantinescu, Perpessicius, Vladimir Streinu, T.Vianu. Cea de-a treia gene ratie s-a format in timpul epocii de liniste, dupa ce gherismul devenise istorie iar samanatorismul si poporanismul intrasera si ele in categoria simplelor preo cupari culturale. Criticii acestei generatii au fost ajutati de trecerea prin '' seminarul'' lui M.Dragomirescu. Cei din aceasta generatie s-au ''nascut'' maiore scieni si ''estetici'', aceasta nu si-a cunoscut mentorul dar s-a ocupat de dans ul exegetic; criticii generatiei s-au nascut, s-au format si au activat, facand din critica o profesiune de uitilitate critica. G.Calinescu ''Istoria literaturii romane'' este cea dintai istorie estetica si deci critica din literatura romana, aceasta avea nevoie de ea, meritele cartii ii acopera lip surile, aici sta de veghe un simt estetic ascutit si o putere de a se raporta la diferite domenii estetice, o istorie care plina de talent literar, talent mai m ult de ordin pamfletar si plastic dar capabil de a se mentine viu si alert pe sp atii intinse. Calinescu incearca sa ne dea prin lucrarea sa o prima incercare a unei viziuni pur estetice a literaturii noastre, insufletita de un mare talent literar; '' istoria literara este o istorie de valori si ca atare cercetatorul t rebuie sa fie in stare intai de toate sa stabileasca valori, adica sa fie un cri tic.'' Calinescu pune valoare pe vocatia de a fi critic si mai ales pe talentul necesitat. Calinescu ii recunoaste meritele lui Maiorescu asupra literaturii rom ane; aduce in discutie si jurnalul tinut atata vreme de Maiorescu, aflam de aici ca a fost cel dintai in scoala desi nu acesta era scopul sau, il preocupau arte le, frecventa teatrul si opera, literaturile straine, el nu se incorda si nici n u astepta lauri. Tot din jurnal aflam de viata interioara extraordinar de bogata a lui T.Maiorescu. De-a lungul anilor, universitatea devine aproape o creatie a lui T.Maiorescu, ''propagand fanatic judecatile bune-rele ale maestrului, retan

smitandu-le scoalelor secundare.'' ''T.Maiorescu a fost un revolutionar si a trezit ostilitatea timp de cat eva decenii; a fost un estet si deci neincrezator in literatura romana- dovada p olemicile vremii; recunoasterea meritului exceptional al lui Eminescu reprezinta o anticipatie; Vulcan n-a apreciat pe Eminescu, ci pe Bolintineanu din Eminescu .'' La Eminescu aprecia farmecul limbajului, conceptia inalta si inaltimea idei lor. Toate meritele lui Titu Maiorescu se regasesc in portretul zugravit de G.Ca linescu, un portret care este totusi nedrept deoarece nu exista o balanta intre calitati si defecte; sunt aduse in prim plan niste consideratii secundare, reale sau nu, expuse fara simt istoric, in ton diminutiv in loc sa se vorbeasca mai m ult despre alte lucruri mai importante. Ca incheiere, Titu Maiorescu nu trebuie privit ca un cugetator original ori ca un critic analitic, ci ca un indrumator, meritul sau nu trebuie cautat in inventivitatea ipotezei sau in noutatea gandirii, meritul sau consta in adaptar ea unor principii estetice vechi la nevoile si imprejurarile noastre culturale. In perioada in care Maiorescu incerca aceasta adaptare, intregul proces a fost p rivit ca o actiune revolutionara si chiar antinationala; numai cu timpul aceasta s-a sedimentat drept singura linie de evolutie a culturii romanesti in prelungi rea liniei tuturor celorlalte culturi. Ceea ce trebuie retinut este faptul ca ac tiunea lui T.Maiorescu inceputul, punctul de plecare al criticei romanesti, acea sta actiune isi va pastra actualitatea istorica tocmai pentru ca se identifica c u insasi linia de evolutie a a rtei privita ca existenta autonoma.