Cerinta: trasaturi ale unei poezii in care se regasesc prelungiri ale romantismului si ale clasicismului.

De Demult … de Octavian Goga.

Poezia De Demult… face parte din volumul Ne cheama pamantul, fiind reprezentativa
pentru universal liricii lui Octavian Goga printr-o serie de trasaturi: romantismul mesianic,
tonalitatea elegiaca, imaginea satului stapanit de jale, suferintele unei colectivitati asuprite, sentimentul
instrainarii, arta portretului (preotul).
Poezia De Demult… este o elegie inspirata din realitatile satului transilvanean de la
inceputul secolului al XX-lea.
Tema poeziei este nationala si sociala: imaginea satului stapanit de jale, nefericirea
tragica a unei comunitati exprimata intr.-o scrisoare. In cadrul dezvoltarii temei apar chipuri
reprezentative pentru humea satului: popa, cei patru “juzi”/primari, mesagerul (fosta carana Radu
Roata). Tema corespunde intentiei poetului de a construi o monografie lirica a satului transilvanean, de
a vorbi in numele colectivitatii (lirismul obiectiv).
Titlul poeziei este format dintr-o constructie adverbiala “De Demult…” care sugereaza
evocarea, rememorarea unor fapte si a unor personalitati.
Versul incipit “Tot mai rar s-aud in noapte clopotele de la strunga…” are rolul de a
insitui o atmosfera de taina, intarita de regimul nocturn. Atat titlul cat si incipitul fac parte din
recuzita romantica.
Textul este organizat in patru secvente in care liricul se imbina cu narativul, cu relatarea
de evenimente, aflate intr-un raport de succesiune temporala.
Prima secventa (versurile 1-4) aminteste prin subtema si prin portretul moral al preotului
de clasicismul romanesc in cadrul caruia a fost valorificata gandirea crestina familiara poetului de la
Rasinari. Versurile: “Patru insi la popa-n casa ti nazi sfat de vreme lunga. / intr.-un sfesnic ard pe
masa doua lumanari de ceara, / Plin de grije, peana noua moaie popa-n calimara” stlizeaza cina cea
de taina. Preotul satului, care scrie plangerea-scrisoare in numele juzilor, deci a colectivitatii, este un
factor de mobilizare a constiintelor si un depozitar al nadejdilor.
Secventa a doua (versuril 5-20) valorifica stilul epistolar, tot de factura clasica. Formula
de introducere “Luminate imparate!”, continutul si formula de incheiere amintesc de rigoarea formala
impusa de curentul clasicist. Patru juzi se adreseaza autoritatii statale supreme, imparatul, denuntand
nedreptatile, abuzurile, uciderea cu sobrietate si cumpatare spre a-i cere sa le faca dreptate: “Ne-au luat
pasunea domnii, fara lege si-ntrebare…” Sfarsitul epistolei are carácter profetic, aceasta fiind scrisa in
ziua de Sf. Ilie, prorocul pedepsitor, cel revoltat impotriva stapanirii: “Scris-am eu, popa Istrate, in
ziua de Sfant-Ilie”.
Secventa a treia (versurile 21-24) este o prelungire a celei de a doua secvente, fata de care
aduce elemente de opozitie. Imaginarul nocturn ii ia local celui diurn, casei ca spatiu al recluziunii i
se opune fereastra, simbol al deschiderii si al perspectivei. Versul “O nadejde lumineaza fetele
nemangaiate” este construit pe vechea conceptie romantica a credintei in izbavire.
Secventa a patra (versurile 25-34) contine ultimul episod din ceremonialul trimiterii
mesajului la imparta. Elementele traditionale: naframa, traista, toiagul, cuvintele care denumesc functii
si grade: caprar, jitar, popa, imaparul, ritualul despartirii redat cu ajutorul unor cuvinte si structuri
lingvistice de valoare simbolica, precum “cu mana tremurata”, “le mijesc in gene stropii”, “fetele
nemangaiate” sustin tonalitatea mesianica si contribuie la reconstructia unei biografii afecti8ve a
neamului romanesc.
Discursul liric construit la persoana a treia sugereaza absenta intimitatii si tendinta de
generalizare proprie clasicismului. Eul liric are capacitatea de disimulare, vorbind in numele unei
colectivitati reprezentata simbolic de instante precum: patru juzi, popa Istrate, jitarul Radu Roata,
Ionut al Floarii.
Lirismul devine obiectiv si se produce o estompare a eului in spatiul lirio, care inlocuieste
confesiunea din arta poetica Rugaciune, fara a se diminua autenticiatea trairii.

1
 Gradatia ascendente a discursului epistolat. De factura clasicista, se realizeaza prin
mijloace lexicale si prozodice.
Limbajul poetic, extras din folclor, din istorie si din religie, este profetic, evocator, solemn
cu accente biblice, arhaice. Simplitatea si sobrietatea stilului se imbina armonios cu muzicalitatea si
savoarea vorbirii populare: “El asaza-n san ravasul si saruta mana popii, / Juzii strang o data mana, le
mijesc in gene stropii”.
Se observa ca mijloace ale expresivitatii poetice, regimul special al verbelor, care, prin
timpul prezent narativ si timpul prezent istoric, contribuie la crearea impresiei de generalizare si
propune o perspectiva sincronica: timpul evenimentelor, timpul nararii si timpul lecturii intra in
consonanta cu timpul integrator.
Amestecul de sobrietate si patetism al stilului poetic propriu lui Goga se obtine prin
utilizarea unor propozitii exclamative “Si-naltate imparate, noi nu vrem sa facem moarte!”, apozitii
in care numele proprii au valoare de simbol, “eu, popa Istrate”, “jitaru Radu Roata”, inversiuni
“Scris-am eu...”, epitete “Luminate imparate”, metafore si simboluri dar si dislocari sintactice
expresive.
Poemul are 34 de versuri, organizate in 17 strofe de cate doua versuri. Versurile sunt
construite in metru de 16 silabe, cu rima imperecheata si ritm iambic, specific tonului nostalgic al
textului.
Poezia De Demult... de Octavian Goga ilustreaza modul particular, in care literatura
romana a topit, intr-un creuzet unic, trasaturile clasicismului si ale romantismului.