Sunteți pe pagina 1din 2

Ion

(caracterizare)

Publicat in 1920, romanul Ion reprezinta primul roman al lui Liviu Rebreanu, o capodopera
care infatiseaza universul rural in mod realist.
Tema romanului este prezentarea problematicii pamantului, in conditiile satului ardelean de
la inceputul sec. Al XX-lea. Romanul prezinta lupta unui taran sarac pentru a obtine pamantul si
consecintele actelor sale. Tema centrala, posesiunea pamantului, este dublata de tema iubirii.
Romanul este alcatuit din doua parti opuse si complementare, coordonate ale evolutie
interioare a personajului principal: Glasul pamantului si Glasul iubirii. Cele doua femei, conturate
antitetic si complementar, Ana si Florica, reprezinta cele doua obsesii ale lui Ion: averea si iubirea.
Personajul literar reprezintă o instanță a textului narativ (sau dramatic) creată de autor,
antrenată într-o acțiune și prin intermediul căruia autorul transmite emoții, mesaje, concepții proprii
cititorului. Ion este personajul titular si central din roman, dominand intreaga lume care se
desfasoara in legatura cu el. Celelalte personaje principale (Ana, Baciu, Florica, George) graviteaza in
jurul sau, punandu-i in lumina trasaturile si nazuintele.  
Ion este un personaj complex cu insusiri contradictorii: viclenie si naivitate, gingasie si
brutalitate, insistenta si cinism. Este un personaj realist, tipic pentru o categorie sociala – taranul sarac
care doreste pamant. El este caracterizat direct de catre narator si alte personaje, dar si indirect prin
limbaj, comportament. Intalnim chiar si o autocarcterizare.
Caracterizarea directa facuta de narator sugereaza prezentarea personajului Ion, la
inceput, in scena horei “Avea ceva straniu in privire, parca nedumerire si un viclesug neprefacut”,
anticipandu-se astfel comportamentul ulterior. Stiind totul despre el, naratorul ii subliniaza calitatile
“chipes”, “voinic”,“iute si harnic, ca ma-sa” “unde punea el mana, punea si Dumnezeu mila, iar
pamantul ii era drag ca o ibovnica”.  Se mai precizeaza ca “iubirea pamantului l-a stapanit de mic
copil”.  Comparatia este sugestiva in sublinierea sentimentului de dragoste pentru pamantul ce i-ar fi
adus o pozitie onorabila in ierarhia sociala si respectul satenilor intr-o comunitate rurala in care el
considera averea, o mare cinste.
Caracterizarea directa realizata de alte personaje se subordoneaza tehnicii pluralitatii
perspectivelor. Este firesc ca personajul sa fie vazut in mod diferit de catre acestea, fiecare apreciere
sau sanctionare, ducand la intregirea chipului celui care se afirma si ca personaj exponential, diferit de
toti ceilalti tarani din literatura romana. Pentru Vasile Baciu, Ion este “hotul”, “sarantocul” si
“talharul”, pentru Ana este “Ionica, norocul meu”. Preotul Belciug il numeste “stricat si-un baraus, s-un
om de nimic”, “un obraznic” ce trebuie sa primeasca “o lectie”, dar dupa ce Ion lasa pamanturile
bisericii, este numit “mandru crestin”. Lipsa de respect ii aduce adjectivul “becisnic”. Pentru Titu
Herdelea este “o canalie”. Pana si mama sa il crede “proclet si salhui”. Asadar, se contureaza chipul
unui barbat dur, violent, egoist si furios pe toata lumea fiindca nu are pamant.
Caracterizarea indirecta se realizeaza prin faptele care evidentiaza trasaturile sale.
Limbajul apartine registrului popular, este diferit in functie de situatie si de interlocutor. Gesturile si
mimica ii tradeaza intentiile “Ion urmari din ochi pe Ana cateva clipe. Avea ceva straniu in privire,
parca nedumerire si un viclesug neprefacut”. Gesturile de tandrete in prezenta Floricai surprind un Ion
umanizat, capabil sa pastreze in suflet si glasul iubirii, dar invins de glasul pamantului. Atitudinea in
fata pamantului este aceea a unui barbat indragostit ce isi exteriorizeaza patima prin gesturi fierbinti.
Scena in care saruta pamanturile lui Vasile Baciu, depaseste limitele omenescului in dragostea nutrita
pentru pamant. Dupa ce o batjocoreste pe Ana, ea se sinucide, dar Ion ramane nepasator, indifferent si
linistit merge sa incerce sa o recapete pe Florica, considerand ca nu este fericit daca nu o are alaturi.
Vestimentatia ii reflecta conditia sociala de taran, iar numele devine emblematic.
Comportamentul sau reflecta intentiile fata de celelalte personaje. La hora este tandru: “o
strange la piept pe Ana cu mai multa gingasie, dar si mai prelung” decat ceilalti flacai, apoi este
batjocoritor, indiferent si o loveste “cu sange rece”. Este aspru, chiar brutal, cu cei pe care-i considera

1
vinovati pentru propria conditie, aceea de taran sarac. Pe tatal sau il acuza ca i-a baut averea, iar pe
mama ca l-a “facut” sarac.
Exponent al taranimii prin dragostea pentru pamant, el este o individualitate prin modul
in care il obtine. Singulara in satul Pripas nu este casatoria “sarantocului” cu o fata cu zestre, pentru ca
Vasile Baciu si Ion Pop al Glanetasului dobandisera averea in acelasi fel, ci comportamentul sau: o face
pe Ana de rusinea satului inainte de nunta, iar apoi umbla dupa nevasta lui George.
La inceputul romanului i se constituie un portret favorabil,. Desi sarac, este “iute si
harnic, ca ma-sa”, iubeste munca: “Munca ii era draga, oricat ar fi fost de aspra, ca o ravna
ispititoare” si pamantul:“pamantul ii era drag ca ochii din cap”. Era infratit cu pamantul prin munca.
Istet, silitor si cuminte, trezise simpatia invatatorului, care il considerase capabil sa-si
schimbe conditia. Acesta insa renunta la scoala, pentru ca pamantul ii este mai drag decat cartea.
Insultat de Vasile Baciu beat, in fata satului, la hora, se simte rusinat si manios, dorind sa
se razbune. Vasile ii reproseaza ca umbla dupa fata lui si il numeste : sarantoc, talhar, hot, fiindca este
sarac. Orgolios, posesiunea pamantului ii apare ca o conditie a pastrarii demnitatii umane. La inceput
tot satul este de partea lui, dar dupa bataia cu George, preotul il dojeneste in biserica. Ion, revoltat, se
hotarste “sa fie cu adevarat netrebnic”. Dupa o scurta ezitare, alege zestrea Anei si renunta la iubirea
Floricai. Faptele sale sunt tot atatea trepte ale dezumanizarii.
Lacomia de pamant si dorinta de razbunare se manifesta cand intra cu plugul pe locul lui
Simion Lungu pentru ca acesta fusese inainte al Glanetasilor :”Inima ii tremura de bucurie ca si-a marit
averea”.
Este viclean cu Ana: o seduce, apoi se instraineaza, iar casatoria o stabileste cu Baciu cand
fata ajunsese deja de rasul satului. Este naiv crezand ca nunta ii aduce si pamantul, fara a face o foaie
de zestre. Dupa nunta incepe cosmarul Anei, batuta si alungata de cei doi barbati. Prin interventia
preotului, Vasile ii da toate pamanturile lui Ion, la notar. Toata incordarea lui Ion de pana acum,
ambitia si hotararea de a obtine pamantul se domolesc. Brutalitatea fata de Ana este inlocuita de
indiferenta. Sinuciderea ei nu-i trezeste vreun licar de constiinta si nici moartea copilului deoarece in
ei vede cu cinism doar garantia proprietatii asupra pamanturilor lui Vasile Baciu.
Instinctul de posesie asupra pamantului fiind satisfacut, lacomia lui raspunde altei
nevoi launtrice : patima pentru Florica. Asa cum ravnise la averea altuia, acum ravneste la nevasta lui
George. Viclenia ii dicteaza modul de apropiere de Florica: falsa prietenie cu George, in a carui casa
poate veni astfel oricand. Deznodamantul este implacabil. George il ucide cu lovituri de sapa pe Ion,
venit noaptea in curtea lui, dupa Florica. Ion este o victima a lacomiei si a orgoliului sau.
Relatia fundamentala se stabileste intre protagonist si un personaj simbolic mai puternic
decat el: pamantul. Iubeste pamantul mai presus de orice: “Iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil
[...] De pe atunci i-a fost mai drag decat o mama”. Renunta la scoala pentru ca ii este mai drag “sa fie
vesnic insotit cu pamantul…”. Renunta la Florica, pe care o iubea, pentru ca “toata fiinta lui arde de
dorul de a avea pamant mult, cat mai mult...” Instincul de posesiune a pamantului si lacomia care pune
stapanire pe el sunt motivate si de ipostaza pamantului-ibovnica : “ Il cuprinse o pofta salbateca sa
imbratiseze huma, s-o crampoteasca in sarutari “. În fața imensității pământului, Ion se consideră ,,mic
și slab, cât un vierme”, iar atunci când îl muncește este învăluit de o ,,mândrie de stăpân”. Cand glasul
pamantului tace, revine glasul iubirii. Pamantul striveste in final omul, care nu intamplator este ucis cu
o sapa. Sfarsitul lui Ion este unul tragic si moralizator fiind o pedeapsa pentru ca s-a lasat dominat de
patimi.
Eroul este intruchiparea unei tenacitati native, o puternica individualitate, un cinic care se
loveste de intransingenta unui alt personaj – Vasile Baciu. Fericirea lui Ion un dureaza pentru ca Baciu
refuza sa ii dea pamanturile. Ca personaj este individualizat de lupta pentru pamant, in timp ce glasul
iubirii il umanizeaza.
Ion este un personaj romanesc memorabil si monumental, ipostaza a omului teluric, dar
supus destinului tragic de a fi strivit de forte mai presus de vointa lui neinfranta: pamantul si legile
nescrise ale satului traditional.